Posts Tagged 'nicolae purcarea'


Mărturisitorul Nicolae Purcărea: Mărturisiri din iadul temnițelor comuniste


Examenul din fața primejdiilor vieții

De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea[1]

 

În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale

E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie…

O să revista atitudinivedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul.

A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.

Să faci sau să nu faci

În existența noastră, trebuie făcută diferența între spirit și materie sau mai bine-zis între biologic și spirit. Puțini reușesc să-și stăpânească pornirile biologice și să-și înalțe spiritul. Eu îi admir pe cei care nădăjduiesc să meargă pe drumul acesta, dar nu uitați că nu ceea ce se vede e esențial. Esențial este ceea ce nu se vede, adică spiritul. Și călirea și pregătirea trebuie făcute tocmai în sensul acesta: să dai spiritului întâietate. Sigur că întrebarea este: „Poți să iei piatra și să lovești în altul?”. Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale. Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul. Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate… În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.

Să  nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!… Continue Reading »



BĂDIA NICOLAE PURCĂREA – SCULPTORUL SUFERINȚEI ROMÂNEȘTI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


purcareaO, sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă! 

Motto: „Credința în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru!”

PRELUDIUL UNEI VIEȚI RĂSTIGNITE

„M-AM DĂRUIT UNUI CREZ CARE A DETERMINAT DESTINUL MEU ÎN VIAȚĂ”

 „Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință”, sunt confesiunile de gând ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în care se oglindește și laitmotivul traiectului vieții celui care a fost „cavalerul demnității românești”, Nicolae Purcărea. Născut la 13 decembrie 1923 în Șcheii Brașovului în vremurile frământate în care „se sfârșise primul război mondial și se realizase visul cel mare al românilor de a înfăptui o Românie Mare”[1], fiul lui Nicolae (vestit birjar și crescător de cai) și al Mariei (casnică) va fi tributar, toată viață, unei firi nevolnice, mereu încercată de neputințele bolilor: „Și iată-mă: mic, slab, bolnăvicios, dând semne că trăiesc. La vârsta de doi ani, din cauza unei infecții osoase, doctorii au hotărât să îmi taie degetele. Noroc că mama și o mătușă s-au împotrivit, altfel rămâneam infirm toată viața, iar gingășiile din lemn pe care le făuresc astăzi, ar fi așteptat mult și bine, căci mâinile mele nu le-ar mai fi putut ciopli”.

Urmează școala primară în Brașov, apoi patru clase la Liceul Andrei Șaguna, răstimp în care trăiește din plin bucuriile unei copilării „simple în care nu era moda, nici măcar tentația de a fi mai altfel decât ceilalți copii”. La 13 ani, Nicolae Purcărea se află la o nouă răscruce de drum care îi va pecetlui irevocabil parcursul unei vieți de suferință și de dăruire: „În anul 1936, viața mea a luat o dublă cotitură: pe de o parte am făcut infecție la o ureche – o infecție banală, care însă m-a ținut ani de zile numai prin spitale, cu operații peste operații; iar pe de altă parte, m-am dăruit unui crez care a determinat destinul meu în viață”. O viață începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi și încheiată la picioarele lui Hristos.

Zbaterile căutării adolescentine vor converge treptat spre înțelegerea adâncă a propriului sens ontologic identic până la contopire, cu rostul neamului pentru care va nutri o dragoste fără hotare: „Am început să înțeleg că însemni ceva, că poți deveni ceva, că reprezinți ceva în măsura în care tu, ca individ, te dăruiești, te jertfești – dacă e cazul – pentru eternizarea neamului, că a fi român înseamnă a te da țării, a fi ostaș în slujba ei”. La 17 ani, elev la Liceul Comercial din orașul natal, Purcărea se îndrăgostește incurabil de valorile neamului românesc propagate în iureșul tulbure al acelor timpuri de organizațiile Mișcării Legionare, motiv pentru tânărul Nicolae să se înscrie în anul 1940 în Frățiile de Cruce.  

nuntaÎN ZEGHEA SUFERINȚEI PENTRU CREDINȚĂ ȘI NEAM

NOI SUNTEM GENERAȚIA CARE A RENUNȚAT LA VIAȚĂ”

După un deceniu de convulsii politice interne (1930-1940), dublate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România îngenuncheată de marile puteri ale lumii intră în conul de umbră al dictaturii antonesciene avide de solitudinea puterii. Valul de arestări din anul 1942 se va abate și asupra tânărului Nicolae de numai 19 ani care va fi condamnat la 15 ani de temniță grea pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce. Credincios principiului că pe calea durerii, împlinirea nu este posibilă decât cu începutul propriu și că „suferința îndurată sau cugetată cu vrednicie dovedește că jertfa lui Hristos pe cruce este roditoare”[2], Nicolae Purcărea „schimbă întâia oară dojana blândă a mamei cu sudalma gardianului”, rămânând între zidurile închisorilor Brașov și Văcărești până în decembrie 1942 când este transferat la Pitești, de unde la sfârșitul anului 1943 va fi mutat la Alba Iulia. Rezistă cu stoicism presiunii exercitate de regimul lui Antonescu asupra legionarilor cărora li se oferea eliberarea și „șansa reabilitării” prin mergerea în linia întâi a frontului, iar în luna mai a anului 1944, Nicolae Purcărea este eliberat în urma decretului de grațiere a elevilor emis de mareșalul Antonescu cu o lună înainte. Continue Reading »



Nicolae Purcărea despre Mucenicul Gheorghe Jimboiu


MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE:

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul mare ca şi la Piteşti, acolo unde dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi, peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trecut 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi copiii care sunteţi, ca voi părinţi care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut să vă spunem noi ce este comunismul. Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu. Dar gândul nostru, nădejdea noastră, este puternică în a crede că până la urmă forţele binelui vor învinge.

V-aş putea purta prin poveştile acestea ore întregi dar să o iau pe felii, să vă povestesc fiecare moment important, să vă povestesc cum a murit fratele meu care a dormit lângă mine, cum s-a stins unul sau altul, cât a rezistat… Din întâmplare la Aiud eram într-o echipă de zidari, eram zidar. Eram tânăr, eram iute, eram sprinten şi lucram foarte repede. A trebuit să fac morgă la Aiud. Morga se numea: morga lui Nae. Şi, într-o dimineaţă, am trecut pe la morgă şi cine crezi că era în morgă? Prietenul meu cel mai bun: Gheorghe Jimboiu! Am încremenit puţin. Am făcut o mică rugăciune pentru el şi am zis: „Doamne, unde-i viaţa mea? Doamne, iartă-mă că am renunţat la darul Tău cel mai mare pe care mi l-ai dat. Viaţa! Am renunţat ca să Te apăr pe Tine, Doamne. La ziua judecăţii ai milă, Doamne, de noi! Şi dacă crezi că faptele noastre au fost de folosinţă neamului, societăţii, omului, iartă-ne, Doamne, pentru cele rele pe care le-am făcut”.

Multe aş vrea să vă mai spun dar timpul ne presează. Eu sunt cioplitor în lemn şi mă forţez să vorbesc. Este darul meu cel mai de preţ. Darul este dar. Şi în zarcă am cioplit toată suferinţa pe care am trăit-o. Întrebaţi la muzee şi vă va spune cine este Nicolae Purcărea.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 6)