Posts Tagged 'neam'


Părintele Justin Pârvu: Elementele de elită ale neamului de mâine


„Noi trebuie să ne facem tuturor toate”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să-l dobândim (pe aproapele). Nu putem sta indiferenți față de țara noastră care este atât de mult atacată de forțele străine și păgâne, de forțele acestea ale ateismului, ale păcatelor, ale fărădelegilor, până îți este și jenă să mai pomenești despre vocabularul acestei decăderi a vieții noastre creștine. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le corectăm câtuși de puțin, să aducem pe creștini la conștiința păcatului. A greși, așa după cum se știe, este omenește. Dar a persista în greșeală este satanicește, este diabolic. Pe noi ne interesează, pe fiecare dintre noi, alături de preot, să observăm scăderile la fiecare dintre credincioșii noștri, (să vedem) de vecinul nostru, de satul nostru, de comuna noastră, de județul nostru, de țara noastră. Pentru că, așa trăind, ne mai apropiem cumva de principul acesta al Evangheliei. Așa mai aplicăm și noi puțin să fim sarea pământului și lumina în lume, ca văzând faptele noastre să se lumineze calea pe care trebuie să meargă creștinul. Nu-i atâta vorbăria, nu-i atâta scrierea, cât este modelul de viață! Un copil care intră în biserică sau este în familie, ați văzut cu câtă nevinovăție sărută el icoana când o primește în mână?! El, imediat, o duce să o sărute. De ce? Pentru că acest copil a văzut întâi pe mama sărutând Evanghelia în biserică, sărutând icoana, sărutând Sfânta Cruce, sărutând tot ceea ce este sacru și legat de taina și lucrarea aceasta a harului lui Dumnezeu. Îl vezi pe copilaș cum se coboară el așa încetișor să facă o mătănuță. De ce face copilașul acestea? Pentru că el vede pe mama lui, pe tatăl lui, fratele lui, pe sora lui când intră duminica în biserică. El, ca cel mai mic, se uită la ceilalți cum se închină de frumos și atunci, sigur, copilul vrând-nevrând va căuta să imite și el. Și în felul acesta se sădește în sufletul lui, se înfiripează adevărul acesta al creștinătății noastre. Vorba nu rămâne: pe o ureche a intrat și pe alta a ieșit. Dar copilul dacă vede, ea va rămâne. Iată cum spunea o mamă, cum îi reproșează copilul ei. Ajuns copilul la 17 ani, mama încearcă după Revoluție să-i explice ceva din tainele creștinătății, din viața practică a creștinului: cum trebuie să se spovedească, cum trebuie să se împărtășească, cum trebuie să asculte, cum trebuie să meargă la biserică, cum trebuie să respecte bătrânii, cum trebuie să respecte părinții, cum trebuie să respecte după vârsta fiecăruia, că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare, și copilul îi spune: „Mamă, dacă nu m-ai învățat până acum, de acum înainte o să fie greu pentru mine”. Mama era învățătoare pe timpul lui Ceaușescu și așa după cum era programul școlar, era și programul familiei…

Și în timpul lui Ceaușescu și pe timpul lui antihrist, acolo între patru pereți (românii) au făcut rugăciune, au dat un sfat copiilor, au ținut icoana în casă, au aprins o lumânare și copilul le-a văzut pe toate acestea. Și așa, în familie, copiilor li s-a făcut educația aceasta în adevăr, pe dinăuntru. Și s-au comportat frumos în cei 12 ani de școală, s-au comportat frumos în cei șase ani de Medicină și astăzi sunt medicii cei mai buni și au excelat. Știu un băiat care avea atâta blândețe, făcea atâtea lucruri frumoase, că nici măcar cele opt luni de zile de armată nu l-au schimbat cu nimic. El era mereu copilul acela bun, educat în viața de familie. Vedeți puterea exemplului din familie? Copiii, săracii, merg pe dâra pe care le-au deschis-o părinții, bunicul, vecinul. Toate colaborează.

Am mai spus cum mergeam noi cu toții la școală. Făceam rugăciunea, cântam la sfârșitul orelor Cuvine-se cu adevărat, învățam cântări patriotice, niște marșuri de zguduiau viața noastră de copii. Toată ziua fredonam, dragii mei. În felul acesta se făcea și o educație patriotică națională. Tăiam lemne acasă, crăpam lemne și mă luam cu fratele cel mai mare și cântam. Era atâta trăire și viață, încât abia așteptam să vină fratele cel mai mare din armată – făcea la Vânătorii de munte – și, când venea pentru câteva zile de Crăciun sau de Paști, se plimba mândru cu pălăria de vânător, cu pana în dreapta pălăriei și abia așteptam să fiu și eu ostaș în armată. Spre deosebire de ora actuală, când nu mai avem armată. Fetele pe atunci erau foarte atente, de altfel, că un băiat care făcea serviciul militar și nu își făcea datoria, nu era văzut de încredere, de către fete. Nu se măritau, nu se duceau după el.

Și serbările care se făceau altădată… Să apari pe scena școlii, cu o poezie, cu un cântec frumos, cu craii de la Răsărit… Toate lucrurile acestea mențineau o viață, un duh foarte potrivit pentru apărarea acestor frumuseți ortodoxe. Când a venit 1944, „frumos era și încrezător neamul meu”. Până prin 1949, tablourile pe care le puneau ziua pe pereți cu Gheorghiu Dej, Ana Pauker, le găseau dimineața pe sub bănci sau prin curte aruncate. Iar le punea îngrijitoarea claselor, iar le aruncau băieții. Și așa, până ce în cele din urmă au ajuns să facă arestări și la copii de 14 ani. La Suceava erau copii de 14, 16 ani și dacă îi întrebai: „Ce ați făcut voi?”. „Păi, am dat-o jos (de pe pereți) pe Ana Pauker”. „Și câți ani v-au dat?”. „5 ani”. Dar unii au primit și condamnări, deși nu aveau voie să-i condamne. Într-adevăr aceștia sunt sămânța fiului cel mic al lui Brâncoveanu care a spus: „Tată, aș vrea să mai trăiesc”. Și Brâncoveanu i-a șoptit la ureche ceva și copilul a spus (călăului): „Vreau să mor și ce e de făcut, grăbește-te să faci”. Și copilul a fost tăiat.

Ei, acesta este și idealul nostru în care trebuie să creștem, în duhul acesta al vieții veșnice. Familia, școala, Biserica sunt elemente de formare a creștinului nostru ortodox, sunt elementele de elită ale neamului de mâine. Și am observat că, cu cât trăiești mai treaz, mai aspru, cu atât nu te copleșește moleșeala. Dar trebuie să o iei așa câte puțin, ca să poți duce pretențiile acestea ale trupului, că trupul într-adevăr este neputincios, iar sufletul osârduitor.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)



LA MULȚI ANI NEAM ROMÂNESC, urmaș al Sf. Apostol Andrei! Îndemn al Părintelui Justin Pârvu pentru Neamul Românesc!


Sfantul Apostol AndreiDacă ne-am mai mişca noi, românii, şi am crea o unitate aşa, să ştiţi că s-ar face lucruri multe şi bune. Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi întoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai Iordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei. Noi ne adăpăm direct de la izvoarele acestea apostolice. Mă uit numai în zonele astea ale noastre, începând de la Rarău, Călimani, toţi munţii aceştia sunt presăraţi cu nişte nevoitori, care duc pe umerii lor toată povara păcatelor mulţimii. Dar chiar şi muncitorii din întreprinderile noastre, de exemplu am întrebat într-o brutărie din Piatra, pe cei vreo 40 de muncitori: „Măi, voi mai postiţi din când în când?” Şi au zis toţi într-un glas: „Da, cum să nu, părinte!” Măi, dar acesta e mare lucru.

Acum şi europenii ăştia îşi dau seama şi ei că nu pot exista fără o consistenţă religioasă în popoare, pentru că altfel nu le poţi stăpâni, nu le poţi dirija. Şi atunci e nevoie să se ajungă la starea asta de împăcarea a con­ştiinţei lor, să rămânem totuşi o naţiune duhov­nicească. De aceea ei vor îngădui mereu să existe manifestaţii din acestea religioase ca să poată menţine po­porul într-o ascultare. De bine de rău, pe vremea aceasta dificilă a perioadei comuniste, nu a lipsit totuşi patriarhul şi clerul şi manifestările sărbătoreşti. I-a ţinut acolo, cum i-a ţinut, dar i-a înghiţit cât s-a putut. Ileana i-a bat­jocorit, Nicolae i-a ocrotit. Aşa şi cu Europa asta, chipurile nouă, o Europă nouă nu înseamnă deloc ateism, numai faptul că merge atâta lume şi se îndreaptă spre comu­nitatea asta a Israelului! Ei văd toate aceste mişcări ale popoarelor înspre Mormântul Domnului. De aceea nici nu iau ei nişte măsuri aşa drastice.

Arhimandritul Justin Parvu de la Petru VodaOrtodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincio­şilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită fap­tului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fii fiilor noştri, de noi depinde mân­tuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învă­ţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, ni­ciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

(Preluat din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol I si II)