Posts Tagged 'mucenicie'


SFÂNTUL IERARH TEODOSIE DE LA BRAZI – MODEL ACTUAL DE MUCENICIE


DIN FRUMUSEȚEA ȘI CUNUNILE MUCENICIEI

SFÂNTUL IERARH TEODOSIE DE LA BRAZI – MODEL ACTUAL DE MUCENICIE 

Sinaxarul lunii septembrie, în ziua de 22 septembrie, consemnează sfârșitul mucenicesc al Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi, schingiuit și decapitat de tătari în anul 1694 pentru refuzul de a încredința păgânilor musulmani avutul și odoarele sfinte ale Mănăstirii Brazi.

Model de curaj și de mărturisire pentru toți slujitorii Bisericii de ieri și de azi, chipul Sfântului Teodosie rămâne în inima ortodoxiei emblematic pentru lupta pe care fiecare creștin este dator să o poarte în apărarea credinței și a neamului din care își trage obârșiile. Din păcate fresca timpului în care a viețuit marele ierarh se proiectează în zilele noastre în tonurile ei cele mai sumbre. Istoria prigoanei împotriva creștinătății pare să se repete după calapodul veacurilor – credeam noi, epigonii de azi -, demult apuse.

Născut în părțile Vrancei, în vremuri tulburi de robie și prigoană din pricina năvălirilor tătare, într-o familie simplă de răzeși a cărei singură comoară era credința străbunilor ce luptaseră sub scutul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul Teodosie la doar 18 ani Îi arvunește lui Dumnezeu întreaga sa viață, intrând ca frate începător la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, mănăstire a cărei cancelarie o va primi în grijă și în care va îmbrăca haina monahală. Setea mistuitoare de cultură care îi ardea sufletul continuu și viața aleasă, îl disting printre ceilalți călugări, deschizându-i cu repeziciune calea către hirotonia în treapta arhieriei.

Astfel, în anul 1670 devine episcop de Rădăuți, iar după un an este trimis să păstorească Episcopia Romanului într-o vreme în care Europa întreagă trecea printr-o epocă de mari neliniști și nesiguranță. Păgânii musulmani care deveniseră cei mai aprigi prigonitori ai crucii, triumfau în izbânzi asupra creștinătății ajungând cu cuceririle lor până la porțile Vienei. Pe scaunul Moldovei se perindau domnitori aserviți fie puterii otomane, fie stăpânirii polone care râvnea și ea la pământul țării, iar Biserica Moldovei, aflată sub cârma mitropolitului Dosoftei, împărtășea aceeași soartă grea și zbuciumată ca a majorității moldovenilor. Potrivit mărturiilor istorice ale timpului, clericii „erau supuși la dări grele și nu-și puteau plăti obligațiile pe care le aveau, de aceea preferau să fugă din țară, lăsând bisericile fără preoți”. Continue Reading »



Interviu cu Părintele Justin: „Mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă”


Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi?

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană. Continue Reading »



Interviu cu Părintele Justin: Noi mergem tot cu mucenicia! Aşa mergem până la moarte şi nu renunțăm!


(în avanpremieră din revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010)

Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Ați folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulți s-au scandalizat. Poate Sfinția Voastră ați avut o altă înțelegere a termenilor decât au înțeles ei. La ce v-ați referit?

Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desființez ființa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existența aceasta, poate să ducă o viață pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viața. Evident că Harul creşte sau descreşte în viața omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiința noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viața asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez „ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălțimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfințenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, ființială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viața omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiți în răutăți şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăți, a uitat frumusețea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăți, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puțin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puțin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceții antihristice.

Din acest motiv mulți v-au acuzat că sunteți prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoți şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii „au datoria de a lumina prin viețuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiția Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniştiți pecetea. Continue Reading »