Posts Tagged 'Monahul Atanasie Stefanescu'


PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, NEOBOSITUL ATLET AL LUI HRISTOS


MATERIAL REALIZAT DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Motto: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”. 

ÎNCEPUTURILE UNEI VIEȚI DE LUPTĂTOR

„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.

„Sunt Alexandru Ștefănescu, actualmente monahul Atanasie de la Mănăstirea Petru- Vodă. Numele meu de «copertă» este Sandu Lăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Așa obișnuia să se prezinte credincioșilor cel care s-a considerat în toată viața lui „român până în străfundurile ființei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi[1], Alexandru Ștefănescu a văzut lumina zilei în același an, 1919, în care venea pe lume și marele duhovnic al neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Cărările vieții lor se vor întretăia și la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere și demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.

Încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferința se va înscrie ca o constantă nelipsită în viața sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea să moștenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârșită de sine și să urmeze până la moarte crezul înaintașilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru țară”.

Anul ascensiunii Mișcării Legionare pe scena politică a țării (1937) îl găsește pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei, ca secretar al șefului de județ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uria și de pe şantierul sediului din Gutenberg, cu suflet dăruitor de mângâiere pentru cei aflați în nevoie, își va asuma cu multă conștiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredința în cadrul Mișcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”[2]. Prigoana și asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoșa pe inimosul Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolați în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”[3].

monahul atanasiePRIMA ARESTARE ȘI DETENȚIE DE LA CHIȘINĂU

„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”

În urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în țară, din 29/30 noiembrie 1938, Alexandru Ștefănescu va fi arestat la puțină vreme după ce se refugiase de la București la Iași, fiind condamnat la doi ani şi şase luni de temniță. Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a., va fi eliberat în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei și începutul sfârșitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea Chișinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenție impus de comandantul Manaru: „Este o boală la acești comandanți de închisori mediocri, nulități, să facă mereu despărțiri, zidiri. Acest dement Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă și înghețau și mureau acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deținut era de 4 lei și 80 de bani. Mălaiul era și foarte prost, deșeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.

arestare „DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ. AȘA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.

Scurta detenție nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoș Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuși să preia Casa Verde, cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureștiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul psihologic a fost mare. Acțiunea ca să reușească, a fost antedatată. Am reușit să-l dăm jos pe rege. Am împărțit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărțeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenții regelui. M-au prins în urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectura la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului și ale celorlalți. În ziua de 4 sep­tembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziție ca legionarii să fie eliberați, printre care eram și eu. Noi ne așteptam la împușcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgați mințile în cap!». Când ne-au dat drumul, în Bulevardul Elisabeta, erau puși unii cu puști pe brânci să ne împuște dacă nu ieșeam pe un anume coridor”.

Numirea unui guvern legionar la București, în septembrie 1940, va aduce schimbări noi pe traiectul vieții luptătorului Alexandru Ștefănescu: va fi trimis ca șef de sector în județul Romanați, funcție pe care o va deține doar până în anul 1941, când în urma eșecului așa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mișcării Legionare.

DEȚINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORȚII” A AIUDULUI

Urmărit și reclamat de colonelul Rioșanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ștefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul și sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credință neclintită și urcuș năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!”. În caznele pustiitoare ale temniței, doar focul credinței vii și nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînțelesuri și zbuciumări de gând care pe cei mai mulți deținuți îi adânceau în mlaștina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au prețuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”. 

În anii amari și înveliți în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării și perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar și în lagăr, fizic ai dispărut, ești un număr. În piept aveai o tăbliță de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Așa era și în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect și cinstit să descrii așa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deși e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deținuți, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Știu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfășoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai așa e posibil să înțelegi de ce a fost așa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o școală a vieții, un lung exercițiu de cultivare a virtuților creștine, un creuzet al celor mai alese valori: „Închisoarea nu e grea prin ziduri, deși și asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplicăȘi regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun și cum sau format ierarhiile și valorile în închisoare. Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute. Continue Reading »



MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS, de Monahia Dometiana


„Dacă am făcut vreun bine, știe Dumnezeu. Și dacă am făcut rău (și cine nu face?) știe tot Dumnezeu, Care știe totul”.

Despre părintele Atanasie s-ar putea spune că a făcut din el însuși ceea ce a vrut să fie lumea prin cuvânt, prin rugăciune. „Cuvântul, zicea părintele Atanasie, rămâne primul punct de contact în cunoaștere”. „Să crezi nelimitat”…; „Noțiunea de Dumnezeu e legată de cea de neam și de individ”, iată doar câteva din reperele pe care mi le dădea.

În ziua de 29 februarie 2009 când a trecut la Domnul, Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud, aflate în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, s-au bucurat izvorând mir.

A viețuit în Mănăstirea Petru-Vodă a Părintelui Justin, în ultimii ani de viață și toți care i-au trecut pragul chiliei plecau de-acolo îmbogățiți sufletește, purificați parcă. L-am cunoscut pe când era fratele Alexandru, recitând la nesfârșit din Radu Gyr sau vorbind într-o zi de vară despre Psihologia mulțimilor de Jacques le Bon. Își începea mai târziu ca monah predicile, la mănăstirea de maici cu salutul: „Bucurie!”. Semnificativ pentru câtă bucurie emana din toată ființa sa aparent fragilă, dând tuturor cu generozitate, nelăsând pe nimeni întristat. De multe ori, cei mai tineri obosesc să mai dea dragoste! El nu obosea niciodată!

Cu dragoste întru Hristos, niciodată îndeajuns!

„Părintele Atanasie a fost un erou”, spunea Părintele Justin. Începea să vorbească, iar glasul îi era ca un tunet uneori, evocând alte lumi, oameni pe care-i cunoscuse în anii de detenție sub patru regimuri (20 în total), foste personalități: Valeriu Gafencu, pr. Gheorghe Calciu, monahul Marcu de la Sihăstria, Marcel Petrișor, monseniorul Vladimir Ghica, pr. Arsenie Papacioc, Traian Popescu, Dumitru Uță.

„Știți voi, fericirile voastre, ce e carcera (neagra)? În întuneric, frigul e mai frig!”. Cum să rememorez părerile sale despre credință, neam, familie creștină – familie ideală, fără „=«a șchiopăta» în reproducerea lor plină de forță și convingere încât să răstoarne micimea căldiceilor!”. Cum am putea vorbi despre jertfelnicia părintelui Atanasie pentru toată făptura lui Dumnezeu! Cum îi îndemna pe oameni să creadă nelimitat în Dumnezeu, să se spovedească, să citească, să se bucure, să fie vii, să iubească!

În martie 2008, după trecerea părintelui Atanasie, d-na Maria Livadaru așternuse câteva rânduri pe care i le spusese părintele, valabile atunci ca și acum: „Acest popor nu se trezește niciodată!”. Sunt prea mulți comuniști și securiști în eșaloanele de conducere; istoricii și politicienii nu vor să cunoască adevărul, iar tineretul este îndoctrinat «în democrație» și mințit sistematic. Nu este interes să se știe adevărul, oricât de crud ar fi, că «niște români» au omorât, torturat și înfometat, chinuit și reeducat pe cei mai buni fii ai acestui neam la Aiud, Pitești, Gherla, Poarta Albă… «Un suflu nou» vine de la Bruxelles și este o rușine să-ți respecți eroii, neamul, voievozii, patria, martirii. Nu e la modă și dacă ești patriot, ești naționalist, șovin sau mai știu eu cum și nu dă bine! Se merge pe distrugerea tineretului la ce are mai bun neamul românesc: credința în Dumnezeu, în izbăvire!”. Oricum nu putea fi contrazis!

Dar cea mai mare lecție pe care ne-a dat-o părintele Atanasie a fost că ne-a-nvățat cum se moare în picioare, așteptând zborul: „Așa va fi, maică, precum un zbor…!”, salutând cu salutul legionar.

De altfel părintelui Atanasie îi plăcea opera lui C. Gane (trecut la Domnul în Aiud, în 1962), Trecute vieți de doamne și domnițe. De pe un exemplar vechi, parcă îl aud citind: „În viață nu sunt numai nunți, veselie și chef. Din multa-i amărăciune este una, mai fără leac decât toate: moartea. N-am arătat până acum cum o priveau bătrânii – altminteri decât noi – nici obiceiurile lor la înmormântări. O priveau în alt chip, fiindcă erau creștini, ceea ce noi nu mai suntem. Ei credeau că în viața aceasta «sunt numai musafiri», iar viața cea veșnică și adevărată abia în ceia lume începe. Nu-i împiedica să fie în musafirlâcul acestei lumi, păcătoși cât ce puteau, însă clipa morții o înfruntau cu multă bărbăție, fiindcă creștinismul lor se mărginea în a crede în frumusețea altei vieți, în care prin nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, li se vor ierta toate păcatele” (p. 426).

La zece ani de la plecarea părintelui Atanasie, îmi amintesc cum îi plăcea să-l numească pe prietenul Traian Popescu „o vioară aleasă” care cita un vers din Imnul legionarilor căzuți: „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea” și-apoi spunea: „Dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr!”.

Mulțumim Părinte Atanasie și credem cu tărie în mijlocirea ta cea de minuni dătătoare!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)

 

 



MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI


Atanasie Stefanescu

Monahul Atanasie Stefanescu

de Constantin Mihai

Figura luminoasă a lui Alexandru Ștefănescu, monahul Atanasie în ultimii ani ai vieții sale, nu poate trece neobservată în orizontul martiriului românesc din secolul XX, ea constituind o adevărată piatră de temelie a istoriei neamului nostru. Descendent din „vița nobilă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a plăieșilor din Cetatea Neamțului, a Sfântului Voievod Mihai Viteazul, a Sfinților Brâncoveni”, cum frumos îl caracteriza Părintele Justin Pârvu pe fratele său întru suferință și ucenicie creștină, monahul Atanasie, acesta din urmă, „alături de mucenicii partizani din Munții Făgăraș, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Monahul Marcu Dumitrescu (Dumitru), Sfântul Valeriu Gafencu și cu toată generația din 1927 până în 1964”, constituie „un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s-au jertfit și Ionel Moța și Vasile Marin, care au plecat în Spania, «unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos», alături de grupul de voluntari de la Majadahonda”1.

Chipul Părintelui Atanasie „se impune cu prezența sa demnă, dar și poetică, cu puritatea de mucenic și viețuirea cuvioasă pe care a avut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde își dă obștescul sfârșit și se odihnește în Domnul, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni și suferință. Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării: Chișinău, Vaslui, Aiud, Gherla și Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei românești). Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și Neamului Românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului Ceresc”2.

Un tămăduitor de suflete, Alexandru Ștefănescu se remarca nu numai printr-o prezență de spirit deosebită, ci și printr-un discernământ de o profunzime specifică4. Acest discernământ devenea pregnant în relația dialogică cu apropiații și cu semenii săi, în care dimensiunea duhovnicească, forța de pătrundere a lucrurilor, faptelor sau evenimentelor până la esența lor erau preeminente.

Dăruirea până la jertfire către ceilalți contura un chip al mucenicului, veșnic săritor și ajutător nu doar cu sfatul, ci și cu acțiunea, încercând schimbarea unor stări. Risipirea sa către ceilalți se manifesta pe toate planurile existenței, neprecupețind niciun efort, nicio minimă energie spre folosul tuturor. Acestea transpar și din schimburile sale epistolare cu diverse persoane, de diferite categorii sociale și intelectuale, cuvântul său fiind mereu însoțit de o faptă semnificativă. Continue Reading »