![]() |
Părintele Justin Pârvu despre primejdia creștinismului dezbrăcat de duh De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin |
De vorbă cu maicile de la mănăstirea Paltin[1]
Despre osteneala călugărească
Dacă ai adevărul, nu-ți mai trebuie nimic altceva decât să începi cu osteneala de dimineața până seara. Ați citit cum se ducea călugărul acela într-o fundătură de peșteră noaptea? „Și nu ți-a fost frig acolo?”. „Nu, că am întâlnit un leu și m-am așezat la spatele lui și am stat cu el acolo și dimineața el a plecat, iar eu am mai rămas puțin”. Și a mai rămas acolo încă două zile și s-a ostenit și rămăsese la un moment dat cu dulama roasă de metaniile și de nevoințele de pe bolovanii din peșteră. Și de acolo a ieșit nemâncat de trei zile și s-a întâlnit cu un pădurar care îi dă din geantă: „Părinte, uite, am șase copii acasă și am ceva să vă dau sfinției voastre”. „Măi, băiete, uite că mai am eu o bucată de colăcel uscat. Du-l la copilul cel mai mic al tău. De acela mai mic ai să te mai bucuri mai mult în viață, chiar dacă nu l-ai vrut. Dar Dumnezeu îl vrea pe el”. Și într-adevăr copilul acela a rămas singur de i-a crescut pe ceilalți, că el a murit după doi ani. A murit și mamă’sa, copiii au rămas singuri și copilul cel mai mic i-a întreținut pe toți ceilalți.
Aceasta este într-adevăr viața cea călugărească intensă și activă, care se resimte în viața creștinului ca o scânteie de Ortodoxie. Asta e viața monahală. Călugărul trebuie să aibă o nevoință mai mare decât a mireanului. Ce știm noi însă? Noi ne facem o ascultare pripită, gălăgioasă și neastâmpărată și ne închidem în casă la noi să facem mare pravilă. În comparație cu un creștin de-al nostru care are și gospodărie, are și grijile societății, are și grijile unei meserii și ale unei familii: du copilul la spital, pregătește pe celălalt care nu prea învață, pe celălalt care nu prea ascultă. Tot ăsta aduce și la mănăstire câte puțin, ăsta aduce și la ctitoria mănăstirii, cu ăsta faci și biserica, cu ăsta faci și paraclisul și casa și stăreția și toate lucrurile astea pe care ni le permitem noi. El este adevăratul mucenic care duce povara și Golgota răstignirii[2]. Astfel de creștini umplu și bisericile în nopțile de Înviere, ăștia vin și la Bobotează, cu ăștia te prezinți și la Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, cu ăștia și la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și la Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna și la Nicula. Ăștia sunt ostenitorii care merită într-adevăr toată cinstea. Ei au dus și jertfele și martirajul poporului nostru, ei și-au lăsat osemintele la Mărășești, Oituz, Călugăreni. Noi cu ce ne manifestăm? Ce avem de dat?
Lipsa povățuitorilor în viața spirituală
Cine vrea să fie călugăr adevărat să ia viața marilor întemeietori de obște, să ia Sf. Teodor Studitul să vadă ce le recomanda călugărilor, și la începători, și la școliți, și la cei mai înaintați, să vadă cum s-au nevoit obștile acestea mari ale mănăstirilor și să se identifice și să vadă cum se formează călugărul. El (călugărul) stă ca ostașul într-o cazarmă, unde stă sub o comandă, stă sub o virtute, stă sub o formare. Cum să pui un ostaș să fie comandant de companie și pe timp de război să-l pui să comande atac împotriva inamicului? Ce știe el să facă? Că nu știe să facă o instrucție individuală, nu știe să facă o mișcare cu arma de la picior pe umăr și de la umăr la picior sau să facă în sfârșit o tragere, să lovească o țintă. Ce știe el cum să dea o comandă la 150 de oameni? Cam așa încearcă și începătorii (care se grăbesc spre viața pustnicească și fug de greutatea obștii), că nu-i mai trage obștea, vor liniște, vor aparte să trăiască. Nu vedeți cum oameni tineri s-au pierdut așa și au ajuns fără niciun rost, fără un povățuitor, fără o experiență de obște? Este așa o frământare în tineret, dar n-au un sfătuitor, n-au un duhovnic cu experiență de rugăciune, de liniște, de asceză. Pentru că până și când te apuci să înveți o limbă străină, engleza sau greaca, oricât te-ai munci să înveți singur, nu se poate. Ai nevoie de un om care cunoaște ca să te ajute. Și în cântare, oricât te-ai munci singur, nu faci mare lucru și nu-ți iese până ce nu ai un om care să te dirijeze, care să-ți dea anumite noțiuni de execuție. Cu atât mai mult în viața duhovnicească unde ai de-a face cu diavolul, cu cel viclean. Și marii duhovnici au fost ispitiți de diavol și înșelați, d’apăi începătorii, de unde să iasă ei la o desăvârșire, așa cum bați din palme? Altădată un nou venit stătea două, trei zile la poarta mănăstirii și acolo bătea în fiecare zi să-l audă starețul. „Ei, mai stai și astăzi, mai stai și mâine și să vedem poimâine dacă-i bun de mănăstire”. Ei, ăsta era într-adevăr convins că stă și că de la început o ia cu răbdarea care e la temelia tuturor începuturilor. Ăsta făcea deodată școala umilinței și a răbdării. Apăi, acum dacă vine la mănăstire trebuie să îl invit eu să se facă călugăr, să îi dau explicații, să îi pun în față avantajele monahismului. Și mai vine și la anul încă o dată: „Părinte, am mai vorbit și anul trecut despre mănăstire că aș vrea să vin să mă fac călugăr”. „Păi, da, vezi poate te convingi”. Da’ ce să faci cu el când îl pui la proba numărul unu și el te-a lăsat deodată că n-are chef de călugărie? Sfinții Părinți puneau la grele încercări pe monahi, pentru sporirea lor duhovnicească. Continue Reading »