Posts Tagged 'monahia Fotini'


Nouă apariție editorială la Fundația Justin Pârvu: Ne vorbește Părintele Justin, vol. III


Coperta Ne vorbește Părintele Justin

Odată cu prăznuirea a doi ani de la trecerea Părintelui Justin la cele veșnice, avem bucuria de a va semnala aparitia unui nou volum al cartii: Ne vorbeste Parintele Justin.

Cartea este ingrijita de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda, contine cuvantari si convorbiri cu Parintele Justin inedite, precum si interviuri adunate din Revista Atitudini si Revista Glasul Monahilor.

Cartea este in format A5 si are 250 de pagini. Pret: 10 Ron, fara taxe postale.
Comenzi se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com, telefon 0785 018 852 aici sau completând formularul de mai jos…

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



România – 12 luni fără Părintele Justin Pârvu


Preacuviosul Parinte Justin ParvuIată că au trecut 12 luni de când marele Duhovnic, Părintele Justin Pârvu, s-a mutat la viaţa cea veşnică, la Părintele luminilor, la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I-a închinat încă din copilărie toată viaţa sa. O viaţă întreagă – Părintele Justin s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu, iar Domnul l-a dăruit lumii, ca o comoară de mult preţ, prin care mulţi şi-au găsit alinare sufletească, adăpându-se ca dintr-un izvor limpede în care se oglindea Hristos.

Părintele Justin a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii, şi cu precădere neamului românesc, în veacul întunecat al ateismului şi al mondialismului satanic. Pe părintele Justin, Dumnezeu l-a păstrat curat şi neîntinat, atât cât e posibil firii umane, încă din copilăria şi din tinereţile sale – pe care le-a închinat Domnului, intrând de la o vârstă fragedă în mănăstirea, la care a visat toată copilăria. Altă dragoste şi alt vis acest om nu a avut decât pe Hristos şi Biserica Sa. Încă din tinereţe a iubit înfrânarea şi asceza, iar desfătările şi dezmierdările lumeşti pe el nu l-au atins. Dumnezeu l-a păstrat ca o jertfă curată pentru Sine şi Biserica Sa.

Acest aur curat, Dumnezeu l-a lămurit în focul ispitelor din temniţele comuniste, unde iadul parcă se mutase din adâncuri spre a nimici aceste suflete mărturisitoare care nu şi-au închinat genunchii Baalului comunist.

Curăţit ca aurul în topitoare şi luminat cu lumina Duhului, Domnul l-a scos de sub obrocul temniţelor şi l-a aşezat luminător neamului românesc, dar şi întregii Ortodoxii, care suferea şi suferă încă de orbirea comunismului şi a ocultismului satanic.

Părintele Justin a iubit poporul românesc, iar românii l-au iubit pe el. În fiecare zi, zeci şi sute de oameni veneau să se împărtăşească din harul acestui om luminat de Dumnezeu. Din peştera chiliei sale izvora adevărata cunoştinţă nu numai despre Dumnezeu, dar şi despre istoria neamului românesc. Din peştera chiliei sale România venea şi lua lumină, România se redeştepta, în vreme ce urmaşii criminalilor şi torţionarilor sistemului bolşevic încercau cu toate forţele să şteargă memoria adevărată a acestui neam, pictând şi acoperind în culori false un trecut plin de sânge şi lacrimi. România poate ar fi fost redesenată şi pictată dacă Părintele Justin nu ar fi existat.

O viaţă-ntreagă mai marii acestei lumi au încercat să-l omoare, nu au reuşit – Părintele a trăit până la adânci bătrâneţi în puterea trupului şi a minţii. O viaţă întreagă l-au osândit şi marginalizat, dar poporul l-a adus în mijlocul lui. Dacă ei l-au urât, poporul l-a iubit. Dacă ei l-au osândit pe nedrept, poporul l-a preamărit. Dacă ei îl strigau bandit, poporul îl striga Voievodul Ortodoxiei. Dacă ei l-au marginalizat şi denigrat continuu, poporul l-a căutat, transformând mica lui chiliuţă în, poate, cel mai căutat loc de pelerinaj după ’90 încoace. Continue Reading »



Cuviosul Justin de la Petru Vodă – Ultima profeție a Părintelui Justin Pârvu “mai sunt 12 luni şi vine urgie”


Parintele Justin_portret

EDITORIAL de Monahia Fotini

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

  Continue Reading »



Interviu cu Părintele Justin: Controlul total şi închisoarea invizibilă


„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?  

Parintele Justin - 9 feb 2013Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?

Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate? Continue Reading »



Interviu cu Părintele Justin: Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor. Tehnica lor se va risipi ca fumul, dar principiile morale creştineşti nu vor putea fi distruse


Parintele Justin 10 febr. 2013Părinte, asistăm la introducerea unor măsuri din ce în ce mai abuzive la adresa cetățenilor români, prin implementarea obligatorie a cardurilor de sănătate electronice. Suntem în faţa unui sistem dictatorial ce își spionează cetățenii prin cipuirea obligatorie. Mai au creştinii de rând puterea să se lupte cu un sistem atât de înverşunat care le cere un preţ prea mare pentru a conviețui în societate: propria libertate?

În zilele noastre se vorbeşte atât de mult despre democraţie, despre libertatea de gândire, despre libertatea credinței şi tocmai aceste valori sunt călcate mai mult în picioare. Cu cât se vorbește mai mult, cu atât le desființează mai tare. Ei au conceput omul modern ca omul căruia să i se dicteze ce să gândească şi ce să creadă. Orice manifestare trebuie aşadar controlată şi pusă la index. Şi cred că fiecare din noi poate cerca dacă i se oferă dreptul să spună ceva sau nu, pentru că oricum nimeni nu îl va lua în seamă. Libertatea de opinie este doar de faţadă, doar în teorie, dar în realitate drepturile ne sunt călcate în picioare. Iată că asistăm la o contradicţie a acestui sistem democratic, contradicţia între teorie şi practică. Iar pe poporul nostru se aplică de minune; noi suntem un exemplu de supunere şi toleranţă. E un popor prea bun, toate le ia de bune, toate le crede, toate le nădăjduiește. Ştiindu-l un popor îngăduitor şi temător de Dumnezeu, puterile lumii profită de aceste calităţi şi transformă poporul român în cobaiul Europei. Dar de fapt ei au o ură nestăpânită împotriva popoarelor ortodoxe şi a Ortodoxiei în general. Aşezarea sufletească a poporului român e lipsită de aroganță, de refuz, de împotriviri, de nemulţumiri şi lor nu le rămâne decât dorinţa de a ne exploata şi a ne supune cu totul la gândul lor perfid. Popoarele acestea se exploatează unele pe altele în raport de civilizaţie, în raport de cultură, de religia şi de tradiţia lor specifică. Poporul român e mai uşor de exploatat. Însă îngăduinţa românului este până la un moment dat. El este îngăduitor, dar până când îl superi prea tare; atunci nu îl mai poţi opri din năvala lui şi reacţionează, numai că trebuie să îi ajungă cuţitul la os.

Au introdus cipuri în paşapoarte, introduc acum şi în buletinele de identitate, doar că acestea nu sunt obligatorii, cardurile de sănătate sunt însă obligatorii pentru cetăţeni şi fără ele nu poţi beneficia de asigurarea de sănătate…

Faptul că obligă cetăţenii să se cipuiască tocmai în acest domeniu al sănătăţii, arată o cruzime fără margini a autorităților care implementează acest sistem. Statul ar trebui să își protejeze cetăţenii şi să le ofere îngrijire medicală, fără să îi oblige să se cipuiască. Dar se vede că sănătatea propriilor cetățeni valorează mai puţin în ochii autorităților şi probabil se doreşte exterminarea cât mai rapidă a poporului român. Să te omoare mai degrabă decât să te îngrijească. În loc să se găsească fonduri pentru a îmbunătăţi activitatea spitalelor din România, ei au fonduri pentru a cumpăra cipuri şi a prelucra acte de asiguraţi şi să le schimbe cât mai des cu putinţă. Ne obligă pe noi să avem card de sănătate electronic, dar ei de ce nu se obligă să ofere îngrijire adecvată pacienţilor? Că ferească Dumnezeu să pici pe mâna medicilor din spitalele din România! Dacă nu ai relaţii şi bani, nu se ocupă nimeni de tine, te lasă să mori în spital, mai mult, te îmbolnăvesc ei cu fel şi fel de microbi de prin spitale, pentru că nu este un minim de igienă. Nu mai spun de reţetele care se prescriu, că au omorât populația cu atâtea antibiotice pentru orice fleac, vaccinurile obligatorii care se înmulţesc din ce în ce mai mult. Dacă sunt aşa de bune vaccinurile lor, de ce nu aduc sănătate omului?  Însă vedem că tot mai multe boli apar şi alte şi alte vaccinuri se produc. Dar vaccinul produce de fapt îmbolnăvirea organismului. Suntem obligați să primim reţeta electronică pentru ca ei să ne prescrie otravă?  Medicamentele de azi, în marea lor majoritate, au doar un efect imediat de ameliorare, în schimb îţi otrăvesc în timp organismul şi te trezeşti cu alte şi alte boli. Uitaţi-vă cât trăiau oamenii înainte şi până la ce vârstă trăiesc azi: trăiau şi peste 100 de ani, azi vedeţi ce se întâmplă. Continue Reading »



Interviu cu Părintele Justin: Democraţia nu mai există decât la vârf, jos nu mai sunt drepturi


Parintele Justin - decembrie 2012

Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România

Părinte, zilele trecute aţi înălţat în localitatea Moţca o troiţă deosebit de frumoasă şi foarte impunătoare, închinată eroilor care şi-au dat viaţa, în acel loc, pentru neamul românesc, luptând împotriva ateismului bolşevic. Însăşi sfinţia voastră aţi participat la evenimentul de sfinţire a acestei troiţe de către Înaltpreasfinţitul Teofan. Ce v-a determinat să înălţaţi această troiţă şi ce impresii v-au lăsat acest eveniment?

Am făcut şi eu parte, în tinereţile mele din greutăţile şi suferinţele acestea. V-am mai spus şi în alte rânduri că am fost trimis preot pe acest front, unde încercam să îmbărbătez sufleteşte tinerii aceia care luptau cu un inamic mult mai puternic şi înfiorător. În războiul din 1944 care s-a desfăşurat în zona aceasta a Răsăritului, când au venit ruşii în regiunile acestea, s-au izbit de Carpaţi şi de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid de apărare, ei nefiind obişnuiţi deloc să ducă război în pădure. Erau obişnuiţi mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de stepă. Când au dat de Carpaţi, s-au oprit până în momentul 23 august. N-au mai mişcat deloc din M-ţii Neamţului. Au mai încercat pe la 15-16 iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistenţă extraordinar de mare. Au avut nişte pagube însemnate şi umane şi materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în ţara noastră decât în urma trădării de la 23 august.

Toate înfrângerile pe care le-a suferit poporul român nu au fost determinate de cuceriri armate de infanterie, artilerie sau aviaţie. Trădarea a fost cel mai mare inamic care ne-a devastat. Eram pe linia întâi a frontului de Răsărit şi toată lumea se aştepta să se încheie un armistiţiu, o pace cu Rusia. Se vedea destul de bine însă că pacea aceasta nu era deloc. Oamenii politici duceau tratative în Marea Neagră la Yalta şi Malta. Se auzise că Maniu şi Brătianu ar fi participat la aceste tratative. Acolo lumea s-a împărţit între cele trei mari forţe: americanii, englezii şi ruşii. La Yalta s-au dat la petreceri încât Churchill cu Roosevelt, care umbla în cărucior, au adormit. Atunci Stalin a luat un creion şi a împărţit lumea. Noi am căzut de la Moscova până la Dunăre, că acolo s-a oprit pentru o sută de ani, iar de restul nu l-a mai interesat. Şi aşa am fost noi vânduţi pentru o sută de ani.

Am fost şi eu martor acestor anevoioase evenimente. De ceea am socotit să ridic o troiţă, o cruce  în cinstea eroilor din 1944, a strămoşilor noştri care au luptat cu toată vitejia şi sacrificiul, la Moţca, la răspântia de drumuri: Iaşi-Paşcani-Roman, unde s-au dat unele din cele mai grele lupte. Trecând din zona aceasta a Neamţului înspre Iaşi, intram în codrii Paşcanilor şi acolo vedeam tot timpul un cimitir rusesc, cu morminte îngrijite la care veneau, în fiecare an, familii din Rusia. Ruşii au avut dreptul de a-și cinsti ostaşii căzuţi în țara noastră, dar noi nici până în momentul de faţă nu am primit acest drept, decât acum. Nimeni nu s-a gândit să lase o mărturie istorică generațiilor următoare; pentru cei de până acum aceşti eroi au rămas parcă ai nimănui. Aici, la Moţca, au căzut atâţia eroi până la copilul din faşă. Pentru că la un moment dat, terminându-se armamentul, au intrat la luptă cu baioneta.

Mă durea foarte tare de câte ori mergeam din Neamţ la Iaşi şi vedeam cimitirul acesta bolşevic (pentru că acolo în loc de cruci sunt stelele bolşevice) atât de aranjat, iar noi nu aveam nici măcar un semn cât de mic de amintire a eroismului nostru românesc. Atunci am ridicat această troiţă. Aprobările au venit cu greu, dar am mers înainte gândind că dacă am să ridic o cruce nu va sta nimeni împotrivă. Şi aşa a şi fost. Evenimentul a fost de o frumuseţe impresionantă pentru că toată lumea venită acolo, şi nu au fost puţini, au avut parte şi de oblăduirea I.P.S. Teofan, care a participat la sfinţirea troiţei şi a ţinut un cuvânt important. Am fost impresionat de dragostea şi râvna credincioşilor din această parohie. În biserică preotul paroh a dat cu mult curaj lămuriri asupra faptelor petrecute pe locurile acestea. Continue Reading »