Posts Tagged 'monahia Fotini'


REFERENDUMUL – UN BOICOT DE LA BRUXELLES; de Monahia Fotini


EDITORIAL REVISTA ATITUDINI NR. 57

Credința nu se votează, dar se mărturisește

Cu o zi înainte de Referendum, nevoită să rezolv niște probleme prin sat, întâlnesc o bătrânică, ce cu greu se străduia să își scoată recolta din grădină. Împreună cu cei de față, ne-am gândit să-i dăm o mână de ajutor și, din vorbă-n vorbă, o întrebăm dacă merge la vot, la Referendum. Spre surprinderea noastră, bătrâna nu știa de niciun vot, cât despre Referendum – nici nu auzise, că doar nu avem democrația Elveției, care a obișnuit cetățeanul cu ideea de referendum, Elveția fiind țara în care aproape lunar se desfășoară Referendumuri. Oricum ar fi fost, bătrâna nu voia să voteze, sătulă fiind de politicianismul de azi. După ce i-am explicat că nu este un vot politic, acea bătrână, prin răspunsul ei, ne-a revelat de fapt răspunsul la absenteismul la vot, cel puțin al celor din Biserică și din mediul rural. Femeia, în simplitatea ei, ne răspunde mirată: „Da’ ce, mamă? Am ajuns să ne votăm credința? Credința nu se votează, credința o ai în suflet!”.

M-a îndurerat răspunsul ei, chiar dacă denotă multă neștiință, totuși acest răspuns ascunde totodată multă durere și adevăr: credința și politica nu au nimic în comun în România. Pentru omul cinstit, Politica de azi este întruchiparea minciunii și întinării, ce nu poate adăposti curăția credinței, neprihănirea Bisericii, conform vechiului proverb românesc: „Orice lucru amestecat cu rahat pute a rahat”. O putem acuza pe această femeie, și cu siguranță pe mulți alții aflați în situația ei, de rea credință, pentru că nu a votat? Să ne gândim de câte ori nu le-au fost amăgite așteptările acestor oameni? De câte ori nu le-a fost călcat în picioare dreptul cetățenesc de vot? Când au avut vreodată încredere românii în politicienii care, iată, au organizat acest Referendum? Oamenii știau una și bună: la vot îi cheamă Politica iar nu Biserica! Așadar, acest eșec nu este al Bisericii, conform manipulărilor mass-mediei anticreștine, nu este un eșec al credinței creștine, pe care românii și-o declară cu onoare, în marea lor majoritate. Este un eșec al Politicii, care și-a pierdut cetățenii. Ceea ce înseamnă că Politica a reușit, în ultimii ani de democrație, să scoată în afara ei credința și, implicit, Biserica.

De fapt, nu este nicio noutate. Statul a scos afară din cetate Biserica, cu câteva decenii în urmă, și în perioada comunismului. Statul a închis Biserica în temniță, prin milioanele de mărturisitori ai credinței și iubitori de neam, ce nu și-au închinat genunchii materialismului marxist ce începuse să stăpânească Europa. Cei mai buni fii ai României, apărători ai valorilor creștine și democratice, au fost uciși și izolați în pușcării, pentru că au avut curajul să creadă și să mărturisească libertatea credinței și a neamului lor. Fiii marxiștilor de ieri, neo-marxiștii de azi, sunt cei care și astăzi, într-o perioadă așa-zis democratică, asupresc și defaimă Biserica lui Hristos, nu prin metoda agresiv represivă din comunism, ci prin liberalism și consumerism, prin idolatrizarea materiei. Comunismul o fi căzut el cumva, dar materialismul dialectic trăiește și ia amploare făcând abuz de principiile democrației, până la inversarea valorilor, perturbând scara axiologică a unui Stat, în care firescul nu mai este normal, nebunia devine înțelepciune iar normalitatea o atitudine învechită, retrogradă. Iată de ce apărarea normalității devine iminentă, o prioritate. Dar omul simplu, de la țară, nu va înțelege niciodată de ce este nevoie să își apere, să își voteze firea lucrurilor. Adică de ce să spui bărbatului femei, iar mărului pară? Ar fi absurd.

Chiar dacă nu despre credință a fost vorba la acest Referendum, și mulți au căzut în această capcană a celor două confuzii și extreme: referendumul este ori politic (așadar nu votez), ori religios (iar credința nu se votează), îi răspund totuși acestei bătrâne și celor ce au crezut ca ea. Într-adevăr credința nu ar trebui să se voteze, credința se trăiește, dar se și mărturisește, iar uneori mărturisirea poate lua și forma unui vot. Să facem un recurs la memorie și să ne aducem aminte cum Domnul nostru Iisus Hristos, autoritatea duhovnicească absolută, a fost condamnat la moarte, prin răstignire, tot printr-un fel de referendum, prin exercitarea voinței poporului care striga: Răstignește-L! Glasul celor care și-au omorât propriul Dumnezeu a fost mai puternic decât al ucenicilor Lui. Poporul nu întotdeauna are dreptate, așa cum în mod ipocrit afirma unul dintre politicienii de azi. Poporul este cel care L-a răstignit și pe Hristos! Iată cum printr-un vot, adică printr-un glas, putem să-L apărăm sau să ne lepădăm de Hristos. Cu siguranță evreii care au strigat Răstignirea lui Hristos, nu erau conștienți că Îl răstignesc pe Dumnezeu, cu siguranță erau și ei, la rândul lor, manipulați, ca și cei de azi, care nu realizează că Îl răstignesc încă o dată pe Hristos prin acceptarea tacită a fărădelegilor sodomite. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Mt. 10:32-33).

 

Din punct de vedere politic însă Biserica se poate să fi fost atrasă într-o capcană

Din punct de vedere politic însă Biserica se poate să fi fost atrasă într-o capcană. De ce? Cu trei ani în urmă, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, Coaliția pentru Familie a reușit să strângă cele 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției, privind redefinirea căsătoriei, prin Referendum. În tot acest timp niciun partid politic nu a părut să fie interesat în mod concret să susțină desfășurarea referendumului. Deodată, când nimeni nu se mai aștepta și proiectul probabil fusese dat uitării, parlamentul votează în majoritate covârșitoare aprobarea Referendumului, într-un timp extrem de scurt, ce nu i-a permis Bisericii și Coaliției să facă informarea corectă a populației. Dar nici măcar în acest timp scurt de două-trei săptămâni Biserica nu a fost lăsată să își desfășoare o minimă campanie de informare. Președintele PSD, Liviu Dragnea, a afirmat public că intră în atribuția Guvernului să informeze cetățenii, mai ales că întrebarea legală de pe buletinele de vot era una neclară, obscură pentru mulți. Această informare PSD-ul nu a mai făcut-o, dar nici altora nu le-a permis. Pentru că preoții au fost intimidați sistematic și chiar sancționați de către Poliție pentru că au îndrăznit să facă informare. Ca la noi la nimeni! Păi, cine avea, fraților, dreptul să facă informarea? Nimeni! Pentru că așa li se poruncise de către Înalta Poartă democratică de la Bruxelles.

Marți, cu câteva zile înainte de vot, de la Bruxelles se trimite o scrisoare semnată de un număr mare de europarlamentari, străini bineînțeles, că doar am fost educați să respectăm cu precădere străinii, prin care se cere Guvernului României socoteală pentru aprobarea acestui Referendum ce, chipurile, încalcă noua ordine democratică a lumii. De parcă noi eram idioții Europei care nu avem dreptul la cunoaștere, cum ar fi de pildă faptul că procesul de redefinire a căsătoriei în Europa este unul în vogă, și deja 14 țări au folosit această metodă de a specifica în Constituția lor definiția căsătoriei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie. Alte deja 12 State au legalizat căsătoriile între persoane de același sex, în Suedia este interzis să spui că bărbații și femeile sunt diferiți biologic. Italia are menționată în Constituția ei căsătoria, ca fiind uniunea dintre mamă și tată. Dar, doar România era retrogradă și „orientată spre Rusia”, noul bau-bau în societatea românească. Dacă vrei să discreditezi un proiect, spune că el este pro-Rusia și ai reușit! Nici mai mult, nici mai puțin, această scrisoare solicita imperativ României să legalizeze căsătoriile gay, „cuplurile de același sex ar trebui să aibă aceleași drepturi ca și cuplurile heterosexuale”, „familiile curcubeu nu au protecție în prezent și nu au drepturi legale în România, indiferent de naționalitatea lor”, etc. Deodată se declanșează o campanie virulentă de manipulare a cetățenilor, prin boicotarea Referendumului. Manipulatorii de serviciu au folosit metode cu totul necinstite de distragere a atenției de la subiectul esențial și mutarea ei pe un subiect fierbinte și sensibil, dar fals în această situație – nemulțumirea oamenilor, în special a tinerilor, față de ultimele măsuri totalitariste ale PSD-ului. Și au găsit și cum să facă legătura între referendum și PSD – printr-o nemaipomenit de „profundă” conspirație, care din păcate a prins teribil de ușor – cum că prin acest Referendum scapă Dragnea de închisoare. Mai mulți avocați vigilenți au cerut modificarea întrebării care isca controverse și neclaritate, se putea face aceasta prin emiterea unei Ordonanțe de Urgență, prin care se modifica legea ce stabilea întrebarea de la Referendum. Dar bineînțeles că nu a mai fost timp!

 

Materialismul neo-marxist și roadele comunismului de ieri

Faptul că această manipulare ieftină a prins așa de ușor în rândul cetățenilor cu drept de vot, arată și lipsa de interes față de valorile de bază ale acestui neam – cum este și familia. Dezinteresul față de cultură poate naște monștri, iar idioții utili pot contribui, fără voia lor, la distrugerea din temelii a unui neam, prin dezrădăcinarea familiei. Cetățeanul de azi a învățat să gândească întâi la materie. Ceea ce nu a reușit comunismul prin represiune să facă, a făcut neo-marxismul democratic de azi: a reeducat gândirea spirituală, transformând-o în gândire materialistă. Azi vrem bunăstare, catedrale, școli, spitale, uitând că toate acestea și autostrăzile, mult invocate, au fost făcute pentru om, pentru familie, nu familia pentru autostrăzi. Am uitat că această „materie”, numită România, a fost formată cu sprijinul fără de tăgadă al Bisericii străbune. Atunci nu exacerbam materia, și țara ne era sfâșiată, Biserica ne era aproape; acum, când ne aflăm la 100 de ani de la Unirea Românilor într-un singur Stat – ne părăsim Biserica.

Unde este Petre Țuțea să le demonteze tehnicile propagandiștilor manipulatori? „La pușcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”(Petre Țuțea). Unde este Părintele Justin Pârvu, care prin dragostea lui de păstor bun, atrăgea oamenii ca un magnet și îi mobiliza spre bine? „Atât guvernanții cât şi poporul L-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulțumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredința noastră. Să începem cu această zonă să reclădim neamul românesc creştin pe bazele sfintei noastre tradiţii. Aceasta nu se va putea face decât sub oblăduirea Bisericii, care ne-a format ca neam şi prin care am dăinuit până acum” (Părintele Justin Pârvu).

Suntem o țară mai mare decât Austria și cam cât Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de nord, avem resurse naturale, avem munți și aur, râuri și mare, avem agricultură mănoasă, avem tot ce ne trebuie… De ce nu putem trăi bine și independenți în țara noastră? De ce românul trebuie să copieze de la străini doar ce este rău? De ce nu putem copia demnitatea, independența economică a altor state europene, cultura și moralitatea lor? De ce trebuie să copiem trădarea, sărăcia și incultura? Lăsați televizorul deoparte și gândiți-vă o clipă singuri, cu mintea voastră și cu Dumnezeu, la aceste întrebări, pe care talk-show-rile nu vi le vor prezenta niciodată. Să privim spre copiii noștri, românii din Diaspora și să vedem că votul lor este masiv, depășind toate alegerile electorale de până acum. Oare de ce au ieșit românii din Occident la vot în număr așa de mare? Pentru că nu sunt pro-occidentali? Nu! Pentru că au înțeles și derapajele, nu doar avantajele, sistemului democratic din Europa, iar democrație înseamnă și să-ți protejezi familia și copiii.

Mai sunt însă 3.531.732 de români care nu și-au închinat genunchiul lui Baal, răzbind peste toate aceste manipulări demonice; aproape 4 milioane de suflete ce ard ca niște făclii pentru Dumnezeu și pentru România. Aceste făclii, dacă vor arde mai departe, vor lumina calea și celor orbiți ce rătăcesc pe căi lăturalnice de România și de Dumnezeu. Pentru acești drepți Dumnezeu poate va ierta România.

(Articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 57)

 



„O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă” Periprava – lagărul comunist de exterminare; de Monahia Fotini


PeripravaGroapa comună a uitării
„Delta Dunării apele sale voia să-și ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu brațe schiloade munți de pământ ați săpat și înfruntând vânturi năprasnice, arșiță și ger, snopi mari de stuf ați tăiat, iar sângele vostru scurs prin șanțuri apele Dunării l-au purtat, sfințind pământul țării și al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoințelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condac din Acatistul Pr. Justin Pârvu)
Legați în lanțuri, schingiuiți, înfometați, exterminați prin muncă silnică și tratați animalic, umiliți și batjocoriți în mod inuman de către ofițerii de serviciu ai regimului represiv totalitarist, bătuți cu ranga, asasinați prin împușcare și aruncați cu nemilostivire în gropi comune, fără cruce, fără nume, într-un colț uitat de țară, unde doar apele și păsările Dunării mai pot mărturisi, peste 5000 de deținuți politic au fost închiși în lagărul de muncă forțată de la Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea. Mulți dintre aceștia erau preoți, dar și miniștri, ingineri, oameni de cultură, toate acele suflete alese ce au avut curajul să se împotrivească regimului comunist, toți acei cu adevărat oameni care au avut demnitatea să nu închidă ochii în fața atrocităților și reeducării unui neam întreg, toți acei români care au rămas verticali, nemânjiți de rușinoasa colaborare cu trădătorii de țară. Pe liniștea, rânjetul, compromisul multora din libertate s-a construit monstruosul Stat comunist. Comunismul a săltat din sânul țării pe fiii ei cinstiți, aruncându-i în obezi, pentru a putea cu ușurință reeduca din temelii o națiune întreagă. Nu cei din lanțuri erau sclavii, ci cei ce liberi fiind, acceptau să moară sufletul în ei, să le fie ucise credința, neamul și demnitatea. Tot sclavi rămânem și noi astăzi, dacă nu ne vom întoarce în trecut să îi scoatem la lumină din groapa comună a uitării, dacă nu vom reabilita trecutul, condamnând corect comunismul prin cei ce l-au implementat și susținut în România. O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă.

PeripravaPeriprava – Formațiunea 0830
Colonia de muncă de la Periprava, numită în sistemul penitenciarelor Formațiunea 0830, în perioada ’59-’64, când era destinată strict deținuților politic, era alcătuită din trei formațiuni: una amenajată, destinată conducerii administrative a penitenciarului, a doua deținuților politici închiși în barăci de chirpici, cu acoperiș din stuf, clădite direct pe pământ, fără niciun fel de pardoseală. „Un pătrat mare de pământ nisipos, închis de jur-împrejur cu un gard cu două rânduri de sârmă ghimpată, lagărul pătrat avea latura de aproape un kilometru, la poartă şi din sută în sută de metri, erau posturi de supraveghere pe platforme înalte, unde făceau de pază santinelele înarmate cu pistoale automate, mitraliere, grenade; platformele erau prevăzute cu reflectoare, telefon, sistem de alarmă. În curtea lagărului erau construite şase barăci, din lemn, cu pereţii şi acoperişul din stuf. În fiecare baracă erau paturi metalice, suprapuse. În fiecare baracă se găseau cam 200 de deţinuţi. Alte barăci erau pentru comandantul cu corpul de gardă, magazia cu alimente, magazia cu efecte şi cu bagajele noastre civile, cantina, un atelier de reparat uneltele de muncă, closetele, uzina electrică care lumina lagărul toată noaptea” (cf. Gheorghe Mazilu, În ghearele Securităţii, Lausanne, 1981, p. 133). Cea de a treia componentă se afla pe apă, sub formă de bac plutitor, cunoscută drept secțiunea Grind, aflată la 3 km. de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, alcătuită din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți. Scopul oficial al înfiinţării coloniei a fost construirea unui dig între localităţile Periprava şi Sfiştoca, ca măsură de protecție împotriva inundării terenurilor ce urmau să fie defrişate de stuf şi apoi desţelenite în vederea utilizării lor ca suprafeţe agricole. De asemenea, se avea în vedere şi înălţarea şoselei din comuna Periprava pe o distanţă de mai mulţi kilometri, după cum se arată într-un comunicat IICCMER .

PeripravaAbuzurile dictaturii comuniste
Lipsiți de hrană și asistență medicală, munceau în condiții inumane și sub teroarea supraveghetorilor care se întreceau în a-și depăși normele de serviciu, fălindu-se în fața regimului dejist, aplicând torturi greu de imaginat pentru normele nerealizate în timp record. Deținuții erau folosiți în mod abuziv la muncile câmpului, prășind porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, și cu precădere la tăierea stufului. Din mărturiile unor supraviețuitori ai gulagului comunist, aflăm câteva din abuzurile administrației penitenciarului: „După ce strângeau stuful în snopi, aproximativ 50 de kg, erau obligaţi să îi ducă în spate pe o distanţă de peste un kilometru, fără să îl târască pe jos. În cazul în care se clătinau, câini special dresaţi îi muşcau de călcâie. Norma zilnică pentru fiecare deţinut era de 15 snopi, iar cei care nu reuşeau să o facă primeau o raţie redusă de mâncare şi uneori erau bătuţi la tălpi. Zona de unde urma să fie recoltat stuful era înconjurată de sârmă ghimpată şi garduri electrificate şi păzită de patrule călări sau de echipe de paznici cu câini”.
PeripravaDe asemenea, Părintele Justin Pârvu, care a fost închis 4 ani în lagărul de la Periprava, ne relata următoarele: „Păi, ce osteneală aveam noi în Deltă, ca deținuți! Să vii tu dintr-o celulă după opt ani, torturați fizic și psihic, și să ții piept la așa agricultură, cu o sapă de 4 kg!… Când începeam lucrul la ora 7 dimineața, era o căldură de nici nu puteai să stai pe fierbințeala nisipului. Eram supravegheați și când vedea caraliul că vrea să te ajute careva – ferească sfântul! Eram istoviți și sleiți de puteri, iar la capătul rândului ne aștepta un cazan cu fiertură de carne de cal. Era numai spumă și nu mânca nimeni. Apoi erau niște vânturi foarte puternice, încât când plecam seara, eram totuna numai praf. Când ajungeam la cabană nu ne mai recunoșteam unul cu altul. Primeam și noi câte o căniță de apă.
Dar să vedeți cât de grea era pentru ei numerotarea. Începea gardianul numerotarea din trei în trei și nu ajungea săracu’ prea departe, că se împotmolea. Venea locotenentul major și el: Ce faci, măi prostule, numără și tu pe două paturi!. Dar nu reușea nici acesta. Venea în cele din urmă comandantul și, după ce se încurca și el, punea pe unul din noi să facă numerotarea. Și până la urmă, banditul număra, în cinci minute, 800 de oameni.
Mai primeam o zeamă, un fel de mâncare de bostan cu coaja groasă, și asta era toată hrana noastră. Unii mai munceau și la grădină. Și ferească Dumnezeu să fi luat vreo căciulie de usturoi sau să fi dus vreun morcov la câte un bolnav! Mare minune să scape cu viață unul ca acesta. Apoi era pedeapsa cu izolarea. Stăteai 48 de ore ghemuit cu mâinile la piept într-o carceră de beton aflată la doi metri sub pământ încât abia răsuflai” .
Nea Colea Vanea, localnic din Periprava, în vârstă de 70 de ani, își amintește: „La bac, aici, la Gironde, îi băteau și se auzea și în sat cum îi băteau, îi dezbrăcau în pielea goală, îi legau de sălcii și îi mâncau țânțarii” . Un alt supraviețuitor, Gheorghe Tomici, consemnează: „…un judecător din Timișoara a fost pus de către militarii care asigurau paza să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. Un deținut nu a vrut să smulgă cu gura, iar în baracă ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oțel de către cadrele militare. Personal am fost pus și eu să smulg iarba cu dinții. Bătaia era la ordinea zilei”.
Chiar dacă, și așa târziu, Justiția din România a găsit țapul ispășitor în persoana comandantului Coloniei, Ioan Ficior, în lipsa unor anchete serioase și condamnări pe măsură, s-au păstrat totuși, mulțumită IICCMER, câteva consemnări ale unei comisii de anchetă desfășurate în perioada 1966-1968, care să ateste crimele unui întreg Stat comunist, directivele fiind date direct de la centru. Pavel Ștefan, fost ministru de Interne între 1952 și 1957, declara atunci în fața comisiei de anchetă: „Era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (…) Deținuții erau bătuți în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (…) Părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte. (…) Li s-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți”. Concluziile acelei comisii de anchetă, deși la vremea respectivă scopul real al investigațiilor a fost altul, sunt mai mult decât concludente. Ele arătau că în România, în perioada 1948-1964, a existat un regim de exterminare a deținuților politici în multe dintre centrele de detenţie politică din ţară, pus la cale de puterea politică comunistă .

PeripravaMorții de la Periprava și lipsa vinovaților
Începând din septembrie 2013, IICCMER a întreprins investigații arheologice la Periprava, pentru a găsi și recupera rămășițele pământești ale deținuților politici decedați în lagăr și aruncați în gropi comune, peste 100 la număr, din atestările rezultate în urma mai multor anchete. Între anii 1958-1963, la Periprava s-au înregistrat 124 de decese ale deținuților politici, confirmate până acum, cel mai tânăr dintre aceștia având vârsta de 19 ani, iar cel mai în vârstă, 71 ani. În anul 1960 s-a înregistrat doar jumătate din numărul total al celor decedați. Decedații erau transportați întotdeauna noaptea și înhumați într-o zonă situată lângă cimitirul satului. Nea Colea Vanea, vecin cu zona în care erau înhumați deținuții, copil fiind pe timpul funcționării lagărului, își amintea: „Îi îngropau noaptea, îi aduceau cu căruța, cum erau ei, așa goi, îi puneau într-o groapă comună, prima oară îi puneau în cutii de scândură, iar după aceea, nu dovedeau cu ele, făceau o groapă comună, puneau o rogojină jos, una sus, îi îngropau și plecau, cu rogojina așternut, deasupra turnau 5-6 găleți de var, (…) gropi săpate pân’ la apă, când dădeau de apă se opreau” . De asemenea Ioan Melinte, fost frontierist, adaugă o mărturie înfricoșătoare ce devoalează abuzurile sistemului administrativ de atunci, abuzuri și crime mușamalizate încă: „În iarna anului 1961, au decedat vreo 6 deținuți politici și cadavrele au fost duse la marginea coloniei, unde erau plantați niște pruni și noaptea au fost duși acolo și îngropați. Mai arăt că deținuții erau îngropați în gropi comune, iar iarna când pământul era înghețat cadavrele erau aruncate în Dunăre”.
Din ultimul comunicat al ICCMER, din data de 13 iulie a.c., unde se anunță o nouă campanie de investigații arheologice la Periprava, aflăm printre altele și cine ar trebui să fie cei răspunzători pentru odioasele crime și persecuții: „Printre cei răspunzători, în diferite grade, pentru ceea ce s-a întâmplat în colonia de la Periprava se află mai multe persoane, de la comandanţi, şefi de secţii, personal sanitar şi administrativ şi până la simpli gardieni, care în virtutea funcţiilor au ordonat, tolerat sau aplicat un regim de detenţie, care avea ca principal scop distrugerea rezistenţei fizice şi morale a deţinuţilor, iar în cazul celor ale căror resurse de viaţă se epuizau, decesul. Există, de asemenea, vinovăţia indiscutabilă a înalţilor responsabili din conducerea Ministerului Afacerilor Interne şi, în ultimă instanţă, a liderilor de partid şi de Stat din acea perioadă, asemenea practici fiind dictate sau sugerate pe cale ierarhică” .

Banii mai presus de memorie
Statul român, la 29 de ani de la căderea comunismului în România, nu a găsit încă responsabilii holocaustului comunist, dovadă fiind nu numai lipsa unor procese edificatoare, ci și indolența față de suferința, martirajul și persecuțiile zecilor de mii de pătimitori din lagărele comuniste din România. La Periprava, Statul Român nu doar că nu a demarat niciun proiect de construire a unui muzeu anticomunist destinat memoriei martirilor din temnițele comuniste, sau de ridicare a măcar unui singur monument care să ateste suferințele urgiei lagărului comunist, dar a vândut acel teren, îmbibat cu sânge românesc și cu suferință, unor comercianți străini în scopuri turistice care să profite financiar de pe urma pătimirii unui popor. Dacă nu îi mână nici un sentiment de recunoștință măcar să învețe din perseverența torționarului Ioan Ficior care semnala într-o notă de serviciu: Ioan Ficior „(…) asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”. Ridicați centre memoriale și așa veți asigura România democrată, care s-a clădit pe sânge de martiri, că veți duce cu perseverență lupta împotriva socialismului comunist!

Troițe sfinte pe urmele martirilor Bisericii șui Hristos
Dacă Statului nu-i pasă de recuperarea memoriei martirilor anticomuniști, Biserica Ortodoxă a fost singura care a încercat să spele obrazul României prin reabilitarea martirilor și mărturisitorilor închisorilor comuniste, înălțând locașuri de cult și centre memoriale pe locurile unde aceștia au pătimit. La Periprava, piatra de temelie a schitului cu hramul Soborul Sf. Apostoli a fost pusă acum trei ani, la 22 septembrie 2015 în prezența P.S. Visarion, Episcopul Tulcei care a sfințit și troița ridicată pe locul viitorului așezământ monahal, iar anul acesta pe 30 iunie, preoți, monahii de la mănăstirile Poarta Alba și Paltin Petru-Vodă, precum și credincioși inimoși din cadrul Frăției Ortodoxe Sf. Gheorghe au participat la Liturghia arhierească săvârșită cu ocazia hramului viitorului locaș de rugăciune de la Periprava – Soborul Sfinților 12 Apostoli.

Preasfințitul Visarion al Tulcei: „Hristos suferea împreună cu ei”
„Iată și noi astăzi ne-am adunat în locul acesta, un loc încărcat de lacrimi și de suferințe pentru a ne aduce aminte de jertfa Sfinților Apostoli, de predica lor, de jertfelnicia lor, dar pentru a ne aduce aminte, în același timp și de cei care, în urmă nu cu mult timp, pe aceste locuri, au îndurat și bătăi și scuipări, au îndurat toate în numele Domnului Iisus, pentru că cei care au trecut prin școala suferinței aici, de la Periprava, erau conștienți de fapt, că nu ei suferă, ci Hristos este cel care suferă împreună cu ei. Iată, locul acesta este sfânt și binecuvântat pentru că a fost udat din plin, de lacrimile deținuților care au petrecut o vreme mai lungă sau mai scurtă aici și mulți dintre ei nu au mai plecat din locurile acestea și poate că oasele lor albite, aflate sub pământ, sunt ca niște moaște care ne cheamă și pe noi la Preasfințitul Visarion al Tulcei: „Hristos suferea împreună cu ei”sfințenie, ne cheamă la curaj și ne cheamă la eroism creștin. Când a fost vorba să punem piatra de temelie pentru un loc de închinare aici, la Periprava, ne-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să închinăm acest loc de închinare Soborului Sfinților 12 Apostoli. De ce? Pentru că cuvântul apostol în limba greacă însemnează „trimis”. Ei au fost niște trimiși, niște misionari ai Mântuitorului Hristos în toată lumea, binevestind pacea, dragostea și jertfelnicia față de Hristos și față de cuvântul Evangheliei Sale. Toți Apostolii, cu excepția Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit la bătrânețe, la aproape o sută și ceva de ani, au murit de moarte martirică. Toți au cunoscut temnița, au cunoscut batjocura, au cunoscut toată răutatea omenească. De aceea, ca un arc peste timp, iată, cinstirea mărturisitorilor de astăzi, împreunată cu cinstirea mărturisitorilor de acum 2000 de ani, a Sfinților Apostoli, este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și este în același timp un lucru care ne îndeamnă și pe noi, cei de astăzi, la păstrarea credinței ca lumina ochilor din cap, credință pe care să o mărturisim prin toată fapta cea bună și în același timp ne cheamă și pe noi la mărturisire, ne cheamă la credință, la nădejde și la dragoste.
Fie ca amintirea celor care au pătimit pe aceste locuri să fie pururea în inima noastră și a tuturor românilor, mai ales în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, când avem nevoie de exemple vii și exemple de acestea le aflăm, iată, și în Sinaxarul Bisericii, dar le aflăm și în Sinaxarul mare al istoriei neamului nostru românesc.

Să-i rugăm pe Sfinții 12 Apostoli ca prin rugăciunile lor, să ne ocrotească pe noi, cei de astăzi, să ne ocrotească și să ne păstreze în credința moșilor și strămoșilor noștri, să ne păstreze în dragoste față de Sfânta Biserică, în dragoste față de valorile spirituale ale neamului nostru românesc și mai ales să ne păstreze în dragoste unii față de alții pentru că avem nevoie de dragoste jertfelnică, avem nevoie de iubire sinceră și dezinteresată pentru ca să arătăm că suntem aceiași buni români ca și înaintașii noștri și buni creștini ortodocși, adică dreptmăritori, cinstitori și împlinitori ai poruncilor Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.
Nădăjduim că România va reuși în cele din urmă să ofere cinstea cuvenită memoriei martirilor rezistenței anticomuniste, iar Biserica sa integreze în paginile Sinaxarului românesc aceste nume de martiri și mărturisitori ce au luptat pentru apărarea credinței și a Bisericii strămoșești.

(Articol publicat in Revista Atitudini, Nr. 56)



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »



EDITORIAL: Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți, de Monahia Fotini


ceb1ceb303De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].

Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.

Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.

De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.

Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi. Continue Reading »



A apărut nr. 43 al Revistei ATITUDINI, dedicat Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta


Coperta Revista Ortodoxa ATITUDINI nr. 43

Revista ATITUDINI nr. 43 dedicată Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta

 Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici sau la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com

SUMAR

 

 6  SF. IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ

22 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE ILUZIA PARTIDELOR POLITICE DE AZI:

„NOȚIUNEA DE CEAUȘESCU AU TRANSFORMAT-O ÎN NOȚIUNEA DE PARTID“

Interviu realizat de Monahia Fotini

26 SĂ NE APĂRĂM CU SFINȚII PĂRINȚI DE EREZII!

de Pr. Stavrofor Constantin Catană de la Sf. Mănăstire Văratec

33 DESPRE CUM SĂ DOBÂNDIM DARUL LACRIMILOR ȘI AL UMILINȚEI DIN ÎNVĂȚĂTURILE

UNEI SFINTE NECUNOSCUTE CĂTRE FIUL EI DUHOVNICESC (II)

39 DESPRE SINOADELE TÂLHĂREȘTI

de Ioan Vlăducă

46  ASTA E DICTATURĂ, NU BISERICĂ!

Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

55 P.S. LONGHIN DE BĂNCENI:

NU VOI RECUNOAȘTE ACEST SINOD VICLEAN ȘI TÂLHĂRESC!

Să devenim trădători ai sfintei noastre credințe ortodoxe ori să mărturisim adevărul sfânt?

60  CUVÂNTUL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

LA SIMPOZIONUL INTERORTODOX: „SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. MARE PREGĂTIRE, NICIO AȘTEPTARE“

66 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, UN SFÂNT ANATEMIZAT DE „BISERICA“ ROMANO-CATOLICĂ. UN SFÂNT ANTIPAPIST ȘI DELIRUL FILOPAPIST AL ECUMENIȘTILOR

de protopresbiter Anghelos Anghelacopulos, parohia Agia Paraschevi, Mitropolia  Pireu

70 GENERAȚIA MUTILATĂ GENETIC SAU GENERAȚIA MANIPULABILĂ

Interviu cu D-na Galina Răduleanu, medic psihiatru și fost deținut politic Interviu realizat de Părintele Ioan  Șișmanian

82 DACĂ NU ÎNCERCĂM SĂ DOVEDIM CĂ SUNTEM ROMÂNI, ACEASTĂ ŢARĂ SE VA INTEGRA ÎN EUROPA DOAR PÂNĂ LA CARPAŢI

De Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica

87 HORIA BERNEA – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ

Muzeograful mărturisitor

de Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

93 CUM AFECTEAZĂ FACEBOOK-UL MODUL DE DEZVOLTARE ȘI FUNCȚIONARE A CREIERULUI ÎN PERIOADA ADOLESCENȚEI

de Monahia Alexandra

98  DRUMUL SPRE OSCAR

de Danion Vasile

Comenzi sau Abonamente se pot face aici, la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com

sau completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.