„CEL CE SE VEDE PE SINE ÎNSUȘI, AJUNGE LA PACEA LĂUNTRICĂ”

Să nu judeci neputința celuilalt că de vei judeca vei cădea și tu negreșit în același păcat. Dacă însă ne pocăim Dumnezeu ne iartă răutățile și trece cu vederea greșelile noastre.

Ascultarea este poarta Raiului. Cel care nu ascultă se dezbracă de vrednicia omenească și devine mai prejos și decât animalul necuvântător care știe să se supună stăpânului său. Continue Reading »

EDITORIAL REVISTA ATITUDINI NR. 77

Chiar dacă principala datorie a monahului este rugăciunea, aceasta nu înseamnă că trebuie să fim surzi și muți la strigătul de durere al poporului în fața abuzurilor din ce în ce mai totalitare ale conducătorilor statului român. A spune un adevăr într-un mod cuviincios, creștinesc, nu înseamnă că nu te mai rogi. Mărturisirea și rugăciunea nu sunt incompatibile, ele nu s-au exclus niciodată ci, dimpotrivă, coexistă împreună ca într-o aleasă însoțire. Cel puțin, așa am văzut în pilda Părintelui Justin și a marilor duhovnici și mărturisitori români, și nu numai: nenumărați Sfinți Părinți și mărturisitori creștini luau adesea atitudine față de abuzurile conducătorilor asupra semenilor lor, ca semn al dragostei și solidarității creștine.

Nu judecăm pe nimeni, știm că Dumnezeu poate întoarce pe orice păcătos și tâlhar la calea jertfei și a dreptății. Judecăm însă faptele unor așa-ziși conducători români, care deservesc mai mult interesele străine decât ale propriei lor națiuni. A fi ospitalier și a purta relații amicale cu statele străine este o virtute, o calitate nobilă aduce avantaje oricărui stat, dar aceasta devine neghiobie și trădare atunci când, dintr-un acut simț al slugărniciei și micimii de suflet, îți vinzi onoarea, îți vinzi propriul popor, acceptând unele compromisuri ce aduc grave prejudicii propriilor tăi cetățeni. Câtă dreptate avea Părintele Justin când încerca să ne … deștepte: „Conducătorii noștri politici întotdeauna au dus politica cu străinii, după aceea cu românul”. Oare nu cumva acesta este motivul pentru care suntem considerați un stat de mâna a doua și anume faptul că mai mereu, la noi a primat trădarea (interesul personal), iar nu interesul național? Continue Reading »

SMERENIA LUI DUMNEZEU DE A SE LĂSA NEVĂZUT ȘI NEÎNȚELES DE OM

Atât de mult S-a smerit Dumnezeu înaintea omului, încât i-a dăruit acestuia posibilitatea (puterea) de a-L nega. Omul astăzi se fălește în necredința sa și se simte singurul stăpân al vieții, al lumii, al trupului și al minții sale. Dar dacă omul are puterea azi de a-L renega pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu i-a dat această putere, din multa smerenie și iubire a Sa de oameni.

Ce stăpân nu își dorește ca supușii săi sa îl asculte și să-l cinstească? Ce conducător al lumii nu caută să își ademenească cetățenii pentru a le câștiga simpatia, votul? Ce nu fac azi conducătorii lumii pentru a momi și manipula cetățenii spre a li se supune? Unii folosind forța, dictatura, alții vicleșugul și minciuna. Dar iată că Stăpânul cerului și al pământului nu face asta; nu face uz de forța Sa, ci ca Domn al Iubirii, îi da omului libertatea de a-L găsi sau nu, de a-L recunoaște sau nu, fără a Se impune, fără a intra nechemat, fără a-Și face reclamă.

Adam era cu Dumnezeu în rai și prin Harul Său Îl putea cunoaște, vedea, auzi și am putea spune că era ușor să creadă în El. Prin neascultarea sa însă, Adam de bunăvoie renunță la darul edenic și acceptă moartea (chiar dacă la sfatul celui rău), de care Dumnezeu i-a dat poruncă să se ferească. Adam de fapt a ieși din Harul dumnezeiesc și a pierdut puterea duhovnicească de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului, rămânând captiv trupului și minții trupești, trecătoare și muritoare. Dar totuși încă Îl auzea pe Dumnezeu, încă era în rai. Dacă Dumnezeu ar fi iubit slava Sa, oare nu ar fi putut să Îl mustre pe Adam, să-i dea o pedeapsă acolo, în Rai, spre a se învăța minte și să-i arate că El este Dumnezeul și Creatorul său, iar după aceea Adam L-ar fi slăvit și iubit ca mai înainte? Nu! Ce face Dumnezeu? O, smerenie și iubire negrăită a lui Dumnezeu! Adam s-a temut și s-a ascuns de Dumnezeu iar Dumnezeu, respectându-i alegerea, voia sa liberă, la rândul Său, Se ascunde de om, îl scoate din Rai, de unde Îl putea vedea nemijlocit și îl lasă în rațiunea și puterile sale, (limitate însă dar pe care omul le-a iubit mai mult decât pe Părintele său creator), să Îl descopere singur, de bună-voie.

Dumnezeu este Cel ce i-a dat putere omului să Îl aleagă sau nu, să creadă sau nu în El. Dumnezeu nu forțează cu nimic libertatea omului. Omul nu face așa, însă. Noi încercăm cu toată forța și prin toate mijloacele viclene să ne facem prozeliți, să îi convingem pe ceilalți de bunătatea și de slava noastră. Dumnezeu însă Se lasă umilit, batjocorit, renegat și așteaptă întoarcerea fiilor săi risipitori, care L-au batjocorit pe Creatorul lor până într-acolo, încât L-au omorât, răstignindu-L pe cruce. Continue Reading »

Oare să nu mai audă Dumnezeu suspinurile inimilor celor ce au lăsat toate, ca să-L caute numai pe El? Sau poate că a uitat Dumnezeu să Se mai arate? Vedem multă vlăguire azi în rândurile monahilor și creștinilor, dintre care unii o sesizează şi cu atâta uşurinţă se complac cu ea; alţii se luptă cu multe suspinuri să nu se lase biruiţi de acest duh atât de molipsitor, încât uneori nu vezi altă soluţionare decât îndepărtarea de colectiv, şi Dumnezeu ştie în ce măsură reuşesc ceva ori ba. Abia dacă mai găseşti cuvinte duhovniceşti printre monahi, iar dacă mai întâlneşti pe cineva, în acelaşi duh cu care să discuţi ceva folositor, este o mare minune. Şi aşa sărmanul monah cade în descurajare, nefiind nimeni care să-l formeze, nimeni cu care să lucreze şi nici condiţii în care să-şi poată duce liniştit o rânduială duhovnicească. Oare este altă cale de mântuire pentru monah decât cea duhovnicească? Eu la Sf. Părinţi n-am întâlnit. Iar dacă nu mai dăm ascultare nici Sf. Părinţi, apoi cu adevărat în zadar petrecem în mănăstire.

Unde să-L mai găsească sărmanul monah pe Dumnezeu? Este nevoie de o încurajare, ori din partea vreunui om duhovnicesc, ori direct de la Dumnezeu. După învăţătura Sf. Părinţi, suntem datori, mai înainte, să căutăm un povăţuitor iscusit, căruia să i te încredinţezi cu desăvârşire, căci până şi Hristos ascultător s-a făcut până la moarte. Dacă nu-l găseşti, după îndelungi străduinţe şi rugăciune sau nu ai posibilitatea să stai prin preajma lui, trebuie să cerem cu aceeaşi străduinţă mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască în viaţa lăuntrică. Se întâmplă să nu vedem nici o schimbare în noi înşine sau chiar mai mult, să devenim mai vlăguiți decât în viața de mirenie. Ce se petrece? Care este pricina acestei rătăciri?

Cel care a intrat în mănăstire cu adevărat dintr-o chemare lăuntrică, nu-şi va găsi pacea până nu va dobândi harul Duhului Sfânt înlăuntrul său. Cel ce s-a învrednicit să cunoască mila lui Dumnezeu despre acesta, Sf. Părinţi spun că va petrece neîmpiedicat şi netulburat, în orice loc şi timp se va afla. Şi mare lucru socotesc că este a nu descuraja mai înainte de dobândirea acestui har. După iconomia lui Dumnezeu, unii îl dobândesc la început, iar alţii mai târziu, însă nimeni din cei ce-L caută cu adevărat nu poate rămâne deşert. Iar de simţim sau nu aceasta, tot socoteala lui Dumnezeu este. Căci vreme îndelungată, chiar cerând ajutorul lui Dumnezeu, mulţi sfinţi nu l-au primit decât la momentul ce l-a hotărât Dumnezeu.

În convorbirea cu Avva Isaac, Sf. Ioan Casian îl întreabă cum să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L păstrăm în noi înşine? La aceasta, Sf. Isaac ne asigură că cel ce-şi pune astfel de probleme, de la sine va găsi răspuns, înțelegând singuri puterea rugăciunii şi a harului dumnezeiesc. „Cu inimă plecată trebuie să mă rog: Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne, grăbeşte-Te să mă ajuţi. …Cel care-L cheamă permanent ca oblăduitor este sigur că-L are întotdeauna lângă el.”

Se spune că monahul Îl iubeşte pe Dumnezeu. Ce este greu în a-L pomeni neîncetat pe Dumnezeu, pentru cel ce Îl iubeşte şi-i e dor de Domnul? Dar Domnul uneori Se ascunde… și stă ascuns. Învățăm aceasta din ispitirea sf. Antonie cel Mare.

Unde eşti Doamne? De multe ori se întâmplă să-L strigăm pe Dumnezeu şi să ni se pară că nu ne aude, că S-a ascuns. Dar această meşteşugită ascundere a lui Dumnezeu are rostul de a aprinde şi mai mult dorul după Dumnezeu, de a conştientiza întru smerenie prezenţa Lui.

„Unde ai fost Preadulce Hristoase?”. Întreba Antonie, după multă osteneală. „Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?”. Şi glas s-a făcut către dânsul: „Antonie, aici eram şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururi ajutor…”. De care să ne învrednicească și pe noi, bunul Dumnezeu, cu rugăciunile sfinților Părinților noștri, al căror începător a fost Marele Antonie. Amin!

(Articol publicat în Revista „Glasul monahilor”, 2004)

EDITORIAL REVISTA ATITUDINI NR. 71

de m. Fotini

„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” – este mesajul transmis de poate cel mai mare dintre sfinții de pe urmă ai Bisericii, Sf. Siluan Athonitul, către omul contemporan, căzut în abisul deznădejdii, angoasei, singurătății și părăsirii lui Dumnezeu. Dar ce este oare părăsirea lui Dumnezeu? Această ispită cu care S-a confruntat Însuși Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit pe Crucea pătimirilor, înainte de a-Și da Duhul în mâinile Părintelui Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit[1]?… Aceasta Mântuitorul nu o spune însă, referindu-Se la Sine, pentru că nu era cu putință ca Fiul, Cel ce este în sânul Tatălui, să fie despărțit de Tatăl, cel mai înainte de veci. Ci strigătul Mântuitorului pe Cruce reprezintă strigătul de disperare al omenirii care a rămas fără Dumnezeu și L-a părăsit, omorându-L. Omenirea L-a alungat pe Creator dintru sine iar El, Dumnezeu-Omul, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, nu însă fără a-i încredința Tatălui pe cei ce cred în El și se fac părtași Duhului: „Și Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”[2]. Astăzi, mai mult ca niciodată, generația Nietzscheană care L-a alungat pe Dumnezeu din lume, prin celebrul slogan: Dumnezeu a murit! Trăiască Supraomul, emite ecourile necredinței și deznădejdii, răsunând cu putere multă. De fapt, în fiecare din noi zace un supraom, care dorește să fie puternic prin sine-însuși, să stăpânească lumea și universul și să Îi ia locul lui Dumnezeu, devenind propriul său dumnezeu. De fiecare dată când stăruim în voia noastră proprie, tindem spre exacerbarea umanității fără Dumnezeu, Îl alungăm pe Dumnezeu din noi înșine.

Să ne amintim cine este cel ce a vrut mai înainte de toți să fie mai presus decât Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune lăcaşul meu, în fundurile laturii celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad,  în cele mai de jos ale adâncului”(Isaia 14:12-15). În iubirea Sa desăvârșită, Dumnezeu a creat ființele înțelegătoare, atât pe înger, cât și pe om, cu libertate, pentru că nu poți iubi decât asumat, în libertate, din proprie voință. Dacă până și îngerii, ființe imateriale, pot cădea din dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai ușor omul, care este limitat de trupul său. După cum lesne se poate observa din textul prorocului Isaia, pricina căderii lui Lucifer, mai marele cetei heruvimilor, nu a fost alta decât mândria, înălțarea de sine, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, Cel care L-a creat. Cugetul său mândru nu este altceva decât dorința de auto-îndumnezeire, dorința de a atinge perfecțiunea prin noi înșine, principiu după care se ghidează și societatea de azi, căutând cu disperare auto-vindecarea, perfecționând știința și îndumnezeind-o. Perfecțiunea nu poate subzista în afara Iubirii; când săvârșim ceva prin noi înșine, fără Creator, în afara lui Dumnezeu, călcăm legea Iubirii și alunecăm din Har, precum Lucifer a căzut, pogorându-se la iad. Continue Reading »

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 67

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial
CONSTANTIN (TACHE) RODAS, BIRUITORUL
de Monahia Fotini

8. SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS

22. PĂRINTELE PORFIRIE: SFATURI PENTRU O VIAȚĂ PLINĂ DE IUBIRE ȘI DE BUCURIE

27. SFÂNTUL PORFIRIE – UN ÎNAINTE-VĂZĂTOR ȘI MARE FĂCĂTOR DE MINUNI ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE DIN RELATĂRILE  UCENICILOR

31. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „SĂ NE ÎNTĂRIM UNII PE ALȚII SĂ PUTEM SUPRAVIEȚUI ÎN ACEASTĂ REALITATE DURĂ!“

35. „JERTFA ESTE BAZA PENTRU SALVAREA ACESTUI NEAM“ DE VORBĂ CU FOSTUL DEȚINUT POLITIC, NICULAI CHISELEF

45. PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI FAMILIA CREȘTINĂ
de Monahia Gavriila

49. ZĂBRELE LA FEREASTRA NĂDEJDII DE VORBĂ CU FOSTUL LUPTĂTOR ANTICOMUNIST, MIREL STĂNESCU

57. PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU: „TRĂIM îNTR-O LUME îN CARE CREȘTINISMUL NU ESTE APLAUDAT, NU ESTE IUBIT“ PREDICĂ LA PRĂZNUIREA SF. ARHIDIACON ȘTEFAN

63. î.P.S. AMFILOHIE RADOVIC, MITROPOLITUL MUNTENEGRULUI ȘI APĂRĂTORUL ORTODOXIEI îN VREMURI DE RESTRIȘTE

67. DR. GALINA RĂDULEANU: TESTUL CREDINȚEI SAU „BUN VENIT D-LE ARIE“

71. „SUFERINȚA NU ESTE O ȚINTĂ SAU O DORINȚĂ, ESTE O CALE NEMIJLOCITĂ PENTRU A AJUNGE LA STAREA DE TRĂIRE“ DE VORBĂ CU ACADEMICIANUL RADU
CIUCEANU

78. PR. PROF. IONUȚ AȘTEFĂNOAE: „NU SE POATE VORBI DESPRE CREȘTINISM FĂRĂ LATINITATE ȘI NU SE POATE VORBI DESPRE ROMÂNISM FĂRĂ CREȘTINISM“

86. î.P.S. SERAFIM DE PIREU: „UNDE SUNT MARELE PROGRES TEHNOLOGIC ȘI ATOTPUTERNICIA OMULUI?“

92. CUM SĂ NE RAPORTĂM CORECT LA PANDEMIE? SFATURI DE LA PĂRINȚI DUHOVNICEȘTI

100. ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ÎN RITM ALERT SPRE O NOUĂ TRAGEDIE“

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

S-a scris și s-a vorbit mult, prea mult și obsesiv despre acest subiect care a monopolizat presa și mass-media de 4 luni de zile încoace. O îngrijorare justificată față de un virus agresiv a degenerat într-o psihoză generală. Fără să sesizăm, peste noapte, ne-am trezit cu normalitatea furată… și ce este mai grav cu Biserica furată. Omenirea și-a pus mască în fața dragostei, în fața aproapelui său, în fața lui Dumnezeu.

Unde ești Adame? Întreba oarecând Dumnezeu pe om, creația sa, în rai. „Doamne, am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”(Fac. 3:9-10), a răspuns Adam. Tot așa și astăzi Domnul îl caută pe omul, Adam cel nou, în grădina, Biserica Sa și nu-l găsește: Adame, unde ești? Oare ce răspuns vom da Creatorului? Că am auzit glasul Lui dar ne-am temut de virus, ne-am temut de boală? Ne-am temut acolo unde nu era frică, cum spune Psalmistul. Frica a fost instrumentul prin care stăpânul acestei lumi a încercat și încearcă să stăpânească pe om, să îl despartă de Dumnezeu și de aproapele lui. Frica a pus stăpânire până și pe sufletele celor aleși. De la ateu până la credincios, tot omul s-a temut. Frica ne-a transformat într-o societate psihotică, în care suspiciunea și neîncrederea au luat locul dragostei și al normalității. Fricile au fost de tot felul: frica de boală, frica de moarte, frica de izolare, frica și neîncrederea în spitale și în medici, frica de autorități, frica de „sistem”, frica de satana. Oricare din astfel de frici ne-a stăpânit, tot frică se numește. Singura frică binecuvântată este frica de Dumnezeu; această frică nu aduce tulburare, neliniște, anxietate. Dumnezeu este pretutindeni, și în Biserică, și în spitale, și în pușcării, de cine ne vom teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? (Ps. 26). Ce frică ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Oare virusul? Oare spitalul? Oare vreo instituție pământească? „Să nu te temi de frica fără veste şi nici de vreo năvală a celor păcătoşi” (Pilde 1: 25). Frica cea bună aduce credință și inimă curată, frica de la diavol aduce necredință și tulburare.

Știm că de când lumea și pământul oamenii se stăpânesc cel mai ușor prin frică. Dar cum a reușit frica să stăpânească și pe cei credincioși? Cunoaștem cât de ispitit a fost Iov de satana, cu îngăduința lui Dumnezeu. Cea din urmă și cea mai grea ispitire nu a fost pierderea averilor, nici măcar pierderea fiilor săi, ci BOALA. „Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui.  Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”(Iov 2:4-5). Și a îngăduit Domnul să vină lepră asupra lui Iov. Și într-adevăr, cea mai grea încercare pentru Iov a fost aceasta, dar a biruit prin smerenie și credința în Dumnezeu. Ca și atunci, așa și acum, diavolul cunoaște că omul este slab și își iubește trupul și viața sa. Cea mai mare frică a omului este frica de boală, frica de moarte. Această frică cucerește până și pe aleșii lui Dumnezeu. Câți dintre noi recunoaștem că ne este frică de boală, că starea noastră de bine este atât de dependentă de așa-zisă fericire a trupului? La cea mai mică suferință a trupului nostru, devenim mai ursuzi, mai mânioși, mai tulburați, mai morocănoși. Facem orice pentru sănătatea noastră, facem înconjurul lumii, căutând spitale și medici ca să ne vindecăm, ne protejăm cu toată atenția posibilă să nu cumva să pătimim vreo suferință în trup. Dacă ne este amenințată sănătatea, greu se mai jertfește cineva pentru fratele său, uitând că și acela este bolnav, că nu este om care să nu sufere de vreo boală pe pământ. Nu încurajez aici, în niciun fel, neglijența față de propria sănătate. Este înțelept, după cum ne sfătuiesc Părinții, să ne tratăm bolile trupești, cu discernământ, smerindu-ne și acceptând tratamentul medicilor. Sunt câte unii care, dintr-o habotnicie snoabă, refuză și medicii și medicația, pe când Sfinții Părinți ne-au dat pildă de smerenie, acceptând să fie dați pe mâna medicilor, Sf. Vasile cel Mare fiind chiar unul dintre Părinții care au promovat medicina, înființând multe spitale și bolnițe pentru bolnavi. Dar nu neglijența și sinuciderea încurajăm aici, ci răbdarea cu smerenie și discernământ a bolii, prin lepădarea de sine și acceptarea Crucii. În boală avem de trecut un mare test: egoismul. Îl mai iubim pe Dumnezeu și pe aproapele atunci când suntem bolnavi? Dacă sunt bolnav, mai merg la Biserică să Îl slăvesc? Dacă sunt bolnav, mai merg la fratele meu să îl ajut sau las pe seama lui greutatea pe care eu nu vreau să o ridic? Ce jertfă este aceea dacă eu mă duc la Biserică doar când sunt sănătos? Sau dacă îi fac un bine aproapelui doar dacă sunt mulțumit? Într-un cuvânt această frică de boală înseamnă iubirea de sine, de trupul nostru, de viața noastră.

Consider că pricina căderilor din această perioadă este exacerbarea sănătății. Sănătatea nu este singurul scop al omului pe pământ. Nu putem fi fericiți doar dacă suntem sănătoși. Societatea de astăzi a făcut un scop în sine din sănătate. În numele sănătății ni se fură libertatea, identitatea, normalitatea. Nu poți instaura un regim abuziv în numele sănătății. Nu poți crea un paravan din protejarea sănătății pentru a instaura o dictatură mondială. Aceste lucruri sunt de neconceput și de neacceptat. Sănătatea este utilă dar nu mai presus de credință, dragoste și libertate. Ne supunem cezarului, mai marilor noștri adică, în măsura în care măsurile nu încalcă porunca lui Dumnezeu. Da, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului, să ne plătim dările și datoriile față de Stat (Mt. 5:27), S-a smerit pe Sine acceptând înscrierea nașterii Sale, tăierea împrejur, judecata Sinedriului, lovirile, bătăile, răstignirea și moartea pe Cruce. Dar în același timp tot Domnul ne învață să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu au ce să vă mai facă… Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena. Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!” (Lc. 12:4-5). „Căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă!” (Lc. 12:31). Continue Reading »