Posts Tagged 'monahia Fotini'


MONAHIA FOTINI: SMERENIA LUI DUMNEZEU – ARMA ATOTPUTERNICĂ PRIN CARE DUMNEZEU GUVERNEAZĂ LUMEA


SMERENIA LUI DUMNEZEU DE A SE LĂSA NEVĂZUT ȘI NEÎNȚELES DE OM

Atât de mult S-a smerit Dumnezeu înaintea omului, încât i-a dăruit acestuia posibilitatea (puterea) de a-L nega. Omul astăzi se fălește în necredința sa și se simte singurul stăpân al vieții, al lumii, al trupului și al minții sale. Dar dacă omul are puterea azi de a-L renega pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu i-a dat această putere, din multa smerenie și iubire a Sa de oameni.

Ce stăpân nu își dorește ca supușii săi sa îl asculte și să-l cinstească? Ce conducător al lumii nu caută să își ademenească cetățenii pentru a le câștiga simpatia, votul? Ce nu fac azi conducătorii lumii pentru a momi și manipula cetățenii spre a li se supune? Unii folosind forța, dictatura, alții vicleșugul și minciuna. Dar iată că Stăpânul cerului și al pământului nu face asta; nu face uz de forța Sa, ci ca Domn al Iubirii, îi da omului libertatea de a-L găsi sau nu, de a-L recunoaște sau nu, fără a Se impune, fără a intra nechemat, fără a-Și face reclamă.

Adam era cu Dumnezeu în rai și prin Harul Său Îl putea cunoaște, vedea, auzi și am putea spune că era ușor să creadă în El. Prin neascultarea sa însă, Adam de bunăvoie renunță la darul edenic și acceptă moartea (chiar dacă la sfatul celui rău), de care Dumnezeu i-a dat poruncă să se ferească. Adam de fapt a ieși din Harul dumnezeiesc și a pierdut puterea duhovnicească de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului, rămânând captiv trupului și minții trupești, trecătoare și muritoare. Dar totuși încă Îl auzea pe Dumnezeu, încă era în rai. Dacă Dumnezeu ar fi iubit slava Sa, oare nu ar fi putut să Îl mustre pe Adam, să-i dea o pedeapsă acolo, în Rai, spre a se învăța minte și să-i arate că El este Dumnezeul și Creatorul său, iar după aceea Adam L-ar fi slăvit și iubit ca mai înainte? Nu! Ce face Dumnezeu? O, smerenie și iubire negrăită a lui Dumnezeu! Adam s-a temut și s-a ascuns de Dumnezeu iar Dumnezeu, respectându-i alegerea, voia sa liberă, la rândul Său, Se ascunde de om, îl scoate din Rai, de unde Îl putea vedea nemijlocit și îl lasă în rațiunea și puterile sale, (limitate însă dar pe care omul le-a iubit mai mult decât pe Părintele său creator), să Îl descopere singur, de bună-voie.

Dumnezeu este Cel ce i-a dat putere omului să Îl aleagă sau nu, să creadă sau nu în El. Dumnezeu nu forțează cu nimic libertatea omului. Omul nu face așa, însă. Noi încercăm cu toată forța și prin toate mijloacele viclene să ne facem prozeliți, să îi convingem pe ceilalți de bunătatea și de slava noastră. Dumnezeu însă Se lasă umilit, batjocorit, renegat și așteaptă întoarcerea fiilor săi risipitori, care L-au batjocorit pe Creatorul lor până într-acolo, încât L-au omorât, răstignindu-L pe cruce. Continue Reading »



Strigătul Sf. Antonie cel Mare: Unde eşti, Doamne? de Monahia Fotini


Oare să nu mai audă Dumnezeu suspinurile inimilor celor ce au lăsat toate, ca să-L caute numai pe El? Sau poate că a uitat Dumnezeu să Se mai arate? Vedem multă vlăguire azi în rândurile monahilor și creștinilor, dintre care unii o sesizează şi cu atâta uşurinţă se complac cu ea; alţii se luptă cu multe suspinuri să nu se lase biruiţi de acest duh atât de molipsitor, încât uneori nu vezi altă soluţionare decât îndepărtarea de colectiv, şi Dumnezeu ştie în ce măsură reuşesc ceva ori ba. Abia dacă mai găseşti cuvinte duhovniceşti printre monahi, iar dacă mai întâlneşti pe cineva, în acelaşi duh cu care să discuţi ceva folositor, este o mare minune. Şi aşa sărmanul monah cade în descurajare, nefiind nimeni care să-l formeze, nimeni cu care să lucreze şi nici condiţii în care să-şi poată duce liniştit o rânduială duhovnicească. Oare este altă cale de mântuire pentru monah decât cea duhovnicească? Eu la Sf. Părinţi n-am întâlnit. Iar dacă nu mai dăm ascultare nici Sf. Părinţi, apoi cu adevărat în zadar petrecem în mănăstire.

Unde să-L mai găsească sărmanul monah pe Dumnezeu? Este nevoie de o încurajare, ori din partea vreunui om duhovnicesc, ori direct de la Dumnezeu. După învăţătura Sf. Părinţi, suntem datori, mai înainte, să căutăm un povăţuitor iscusit, căruia să i te încredinţezi cu desăvârşire, căci până şi Hristos ascultător s-a făcut până la moarte. Dacă nu-l găseşti, după îndelungi străduinţe şi rugăciune sau nu ai posibilitatea să stai prin preajma lui, trebuie să cerem cu aceeaşi străduinţă mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască în viaţa lăuntrică. Se întâmplă să nu vedem nici o schimbare în noi înşine sau chiar mai mult, să devenim mai vlăguiți decât în viața de mirenie. Ce se petrece? Care este pricina acestei rătăciri?

Cel care a intrat în mănăstire cu adevărat dintr-o chemare lăuntrică, nu-şi va găsi pacea până nu va dobândi harul Duhului Sfânt înlăuntrul său. Cel ce s-a învrednicit să cunoască mila lui Dumnezeu despre acesta, Sf. Părinţi spun că va petrece neîmpiedicat şi netulburat, în orice loc şi timp se va afla. Şi mare lucru socotesc că este a nu descuraja mai înainte de dobândirea acestui har. După iconomia lui Dumnezeu, unii îl dobândesc la început, iar alţii mai târziu, însă nimeni din cei ce-L caută cu adevărat nu poate rămâne deşert. Iar de simţim sau nu aceasta, tot socoteala lui Dumnezeu este. Căci vreme îndelungată, chiar cerând ajutorul lui Dumnezeu, mulţi sfinţi nu l-au primit decât la momentul ce l-a hotărât Dumnezeu.

sf antonieÎn convorbirea cu Avva Isaac, Sf. Ioan Casian îl întreabă cum să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L păstrăm în noi înşine? La aceasta, Sf. Isaac ne asigură că cel ce-şi pune astfel de probleme, de la sine va găsi răspuns, înțelegând singuri puterea rugăciunii şi a harului dumnezeiesc. „Cu inimă plecată trebuie să mă rog: Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne, grăbeşte-Te să mă ajuţi. Cel care-L cheamă permanent ca oblăduitor este sigur că-L are întotdeauna lângă el.”

Se spune că monahul Îl iubeşte pe Dumnezeu. Ce este greu în a-L pomeni neîncetat pe Dumnezeu, pentru cel ce Îl iubeşte şi-i e dor de Domnul? Dar Domnul uneori Se ascunde… și stă ascuns. Învățăm aceasta din ispitirea sf. Antonie cel Mare.

Unde eşti Doamne? De multe ori se întâmplă să-L strigăm pe Dumnezeu şi să ni se pară că nu ne aude, că S-a ascuns. Dar această meşteşugită ascundere a lui Dumnezeu are rostul de a aprinde şi mai mult dorul după Dumnezeu, de a conştientiza întru smerenie prezenţa Lui.

„Unde ai fost Preadulce Hristoase?”. Întreba Antonie, după multă osteneală. „Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?”. Şi glas s-a făcut către dânsul: „Antonie, aici eram şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururi ajutor…”. De care să ne învrednicească și pe noi, bunul Dumnezeu, cu rugăciunile sfinților Părinților noștri, al căror începător a fost Marele Antonie. Amin!

(Articol publicat în Revista „Glasul monahilor”, 2004)



MONAHIA FOTINI: PENTRU CEI CE L-AU PIERDUT PE DUMNEZEU. SOLUȚIA SFÂNTULUI SILUAN


EDITORIAL REVISTA ATITUDINI NR. 71

de m. Fotini

„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” – este mesajul transmis de poate cel mai mare dintre sfinții de pe urmă ai Bisericii, Sf. Siluan Athonitul, către omul contemporan, căzut în abisul deznădejdii, angoasei, singurătății și părăsirii lui Dumnezeu. Dar ce este oare părăsirea lui Dumnezeu? Această ispită cu care S-a confruntat Însuși Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit pe Crucea pătimirilor, înainte de a-Și da Duhul în mâinile Părintelui Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit[1]?… Aceasta Mântuitorul nu o spune însă, referindu-Se la Sine, pentru că nu era cu putință ca Fiul, Cel ce este în sânul Tatălui, să fie despărțit de Tatăl, cel mai înainte de veci. Ci strigătul Mântuitorului pe Cruce reprezintă strigătul de disperare al omenirii care a rămas fără Dumnezeu și L-a părăsit, omorându-L. Omenirea L-a alungat pe Creator dintru sine iar El, Dumnezeu-Omul, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, nu însă fără a-i încredința Tatălui pe cei ce cred în El și se fac părtași Duhului: „Și Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu[2]. Astăzi, mai mult ca niciodată, generația Nietzscheană care L-a alungat pe Dumnezeu din lume, prin celebrul slogan: Dumnezeu a murit! Trăiască Supraomul, emite ecourile necredinței și deznădejdii, răsunând cu putere multă. De fapt, în fiecare din noi zace un supraom, care dorește să fie puternic prin sine-însuși, să stăpânească lumea și universul și să Îi ia locul lui Dumnezeu, devenind propriul său dumnezeu. De fiecare dată când stăruim în voia noastră proprie, tindem spre exacerbarea umanității fără Dumnezeu, Îl alungăm pe Dumnezeu din noi înșine.

Să ne amintim cine este cel ce a vrut mai înainte de toți să fie mai presus decât Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune lăcaşul meu, în fundurile laturii celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad,  în cele mai de jos ale adâncului”(Isaia 14:12-15). În iubirea Sa desăvârșită, Dumnezeu a creat ființele înțelegătoare, atât pe înger, cât și pe om, cu libertate, pentru că nu poți iubi decât asumat, în libertate, din proprie voință. Dacă până și îngerii, ființe imateriale, pot cădea din dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai ușor omul, care este limitat de trupul său. După cum lesne se poate observa din textul prorocului Isaia, pricina căderii lui Lucifer, mai marele cetei heruvimilor, nu a fost alta decât mândria, înălțarea de sine, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, Cel care L-a creat. Cugetul său mândru nu este altceva decât dorința de auto-îndumnezeire, dorința de a atinge perfecțiunea prin noi înșine, principiu după care se ghidează și societatea de azi, căutând cu disperare auto-vindecarea, perfecționând știința și îndumnezeind-o. Perfecțiunea nu poate subzista în afara Iubirii; când săvârșim ceva prin noi înșine, fără Creator, în afara lui Dumnezeu, călcăm legea Iubirii și alunecăm din Har, precum Lucifer a căzut, pogorându-se la iad. Continue Reading »