Posts Tagged 'Monahia Dometiana'


IN MEMORIAM GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI


de Monahia Dometiana

„Aștept o sentință, destin dezolant,

  Dispare lumina, e ceață,

  Prind aripi,

  Plutesc între azur și neant,

  Între moarte și viață”. (Grigore Caraza, Aiud însângerat)

Un mare scriitor, fost deținut politic, profesorul Mihai Rădulescu, a cărui creație literară e puțin cunoscută, se întreba: „Este de conceput o ideologie a foștilor deținuți politici?”. Și răspundea: „Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, dar a existat permanent și va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. Regimul comunist a adunat în temnițe tot ceea ce trăda o gândire liberă, tot ceea ce prețuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila pentru aproapele, până și umorul sănătos al românului. Unii deținuți politici aveau un crez, alții nu. În fața instanțelor de judecată niciunul n-a găsit crezare. Ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt. În aceeași celulă de închisoare ajung alături generalul de tribunal și cel pe care-l condamnase, ori anchetat și anchetator”.

Grigore Caraza a spus într-un film din 2010 (Români contra români), că România a fost singura țară care a luptat cu arma-n mână împotriva comunismului. Nu insistăm însă asupra aspectului represiv al unui sistem diabolic de anihilare a omului, ci vom creiona cu sfială portretul unui „om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții în închisoare, o legendă vie”, cum spunea Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa.

Recitind cartea lui Grigore Caraza, cu toate că te impresionează tot, un lucru însă e cutremurător: dimensiunea timpului scurs prin cruntele închisori comuniste. Grigore Caraza a intrat în temniță la 20 de ani pentru că a organizat un grup de rezistență anticomunistă, în zona Poiana Teiului, numit Frățiile de arme, în realitate pentru că era român și pentru că și-a iubit țara. A fost crunt bătut la Securitatea din Piatra Neamț și condamnat în trei etape, în perioada 31.08.1949 – 22.07.1977, cu întreruperi. La 18 februarie 1950 este condamnat la 8 ani pentru „crima” de uneltire contra ordinii sociale. 1949 – 23 ianuarie 1957: prima detenție, aflat în cea mai mare parte la Aiud. Domiciliu obligatoriu (1957 – 1958) în Bărăgan, satul Răchitoasa, Constanța. La 20 septembrie 1958 este rearestat de la domiciliul obligatoriu și condamnat în 1959 (18 iunie) la 23 de ani muncă silnică. Detenția o face la Aiud. Va fi eliberat la 1 august 1964. Reia studiile în 1966 (fără frecvență și seral) la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 21 ianuarie – 30 martie 1970 este anchetat în stare de libertate, iar în 31 martie este arestat și condamnat în 11 iunie, la 10 ani pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Face o nouă detenție între 1970 – 1977 la Aiud. Grigore Caraza este eliberat la 22 iulie 1977 și se reînscrie la Liceul „Petru Rareș” pentru a mai face încă doi ani (Seralul se mărise la 5 ani). La Aiud a stat 18 ani, dintre care 8 în zarcă. Continue Reading »



MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS, de Monahia Dometiana


„Dacă am făcut vreun bine, știe Dumnezeu. Și dacă am făcut rău (și cine nu face?) știe tot Dumnezeu, Care știe totul”.

Despre părintele Atanasie s-ar putea spune că a făcut din el însuși ceea ce a vrut să fie lumea prin cuvânt, prin rugăciune. „Cuvântul, zicea părintele Atanasie, rămâne primul punct de contact în cunoaștere”. „Să crezi nelimitat”…; „Noțiunea de Dumnezeu e legată de cea de neam și de individ”, iată doar câteva din reperele pe care mi le dădea.

În ziua de 29 februarie 2009 când a trecut la Domnul, Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud, aflate în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, s-au bucurat izvorând mir.

A viețuit în Mănăstirea Petru-Vodă a Părintelui Justin, în ultimii ani de viață și toți care i-au trecut pragul chiliei plecau de-acolo îmbogățiți sufletește, purificați parcă. L-am cunoscut pe când era fratele Alexandru, recitând la nesfârșit din Radu Gyr sau vorbind într-o zi de vară despre Psihologia mulțimilor de Jacques le Bon. Își începea mai târziu ca monah predicile, la mănăstirea de maici cu salutul: „Bucurie!”. Semnificativ pentru câtă bucurie emana din toată ființa sa aparent fragilă, dând tuturor cu generozitate, nelăsând pe nimeni întristat. De multe ori, cei mai tineri obosesc să mai dea dragoste! El nu obosea niciodată!

Cu dragoste întru Hristos, niciodată îndeajuns!

„Părintele Atanasie a fost un erou”, spunea Părintele Justin. Începea să vorbească, iar glasul îi era ca un tunet uneori, evocând alte lumi, oameni pe care-i cunoscuse în anii de detenție sub patru regimuri (20 în total), foste personalități: Valeriu Gafencu, pr. Gheorghe Calciu, monahul Marcu de la Sihăstria, Marcel Petrișor, monseniorul Vladimir Ghica, pr. Arsenie Papacioc, Traian Popescu, Dumitru Uță.

„Știți voi, fericirile voastre, ce e carcera (neagra)? În întuneric, frigul e mai frig!”. Cum să rememorez părerile sale despre credință, neam, familie creștină – familie ideală, fără „=«a șchiopăta» în reproducerea lor plină de forță și convingere încât să răstoarne micimea căldiceilor!”. Cum am putea vorbi despre jertfelnicia părintelui Atanasie pentru toată făptura lui Dumnezeu! Cum îi îndemna pe oameni să creadă nelimitat în Dumnezeu, să se spovedească, să citească, să se bucure, să fie vii, să iubească!

În martie 2008, după trecerea părintelui Atanasie, d-na Maria Livadaru așternuse câteva rânduri pe care i le spusese părintele, valabile atunci ca și acum: „Acest popor nu se trezește niciodată!”. Sunt prea mulți comuniști și securiști în eșaloanele de conducere; istoricii și politicienii nu vor să cunoască adevărul, iar tineretul este îndoctrinat «în democrație» și mințit sistematic. Nu este interes să se știe adevărul, oricât de crud ar fi, că «niște români» au omorât, torturat și înfometat, chinuit și reeducat pe cei mai buni fii ai acestui neam la Aiud, Pitești, Gherla, Poarta Albă… «Un suflu nou» vine de la Bruxelles și este o rușine să-ți respecți eroii, neamul, voievozii, patria, martirii. Nu e la modă și dacă ești patriot, ești naționalist, șovin sau mai știu eu cum și nu dă bine! Se merge pe distrugerea tineretului la ce are mai bun neamul românesc: credința în Dumnezeu, în izbăvire!”. Oricum nu putea fi contrazis!

Dar cea mai mare lecție pe care ne-a dat-o părintele Atanasie a fost că ne-a-nvățat cum se moare în picioare, așteptând zborul: „Așa va fi, maică, precum un zbor…!”, salutând cu salutul legionar.

De altfel părintelui Atanasie îi plăcea opera lui C. Gane (trecut la Domnul în Aiud, în 1962), Trecute vieți de doamne și domnițe. De pe un exemplar vechi, parcă îl aud citind: „În viață nu sunt numai nunți, veselie și chef. Din multa-i amărăciune este una, mai fără leac decât toate: moartea. N-am arătat până acum cum o priveau bătrânii – altminteri decât noi – nici obiceiurile lor la înmormântări. O priveau în alt chip, fiindcă erau creștini, ceea ce noi nu mai suntem. Ei credeau că în viața aceasta «sunt numai musafiri», iar viața cea veșnică și adevărată abia în ceia lume începe. Nu-i împiedica să fie în musafirlâcul acestei lumi, păcătoși cât ce puteau, însă clipa morții o înfruntau cu multă bărbăție, fiindcă creștinismul lor se mărginea în a crede în frumusețea altei vieți, în care prin nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, li se vor ierta toate păcatele” (p. 426).

La zece ani de la plecarea părintelui Atanasie, îmi amintesc cum îi plăcea să-l numească pe prietenul Traian Popescu „o vioară aleasă” care cita un vers din Imnul legionarilor căzuți: „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea” și-apoi spunea: „Dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr!”.

Mulțumim Părinte Atanasie și credem cu tărie în mijlocirea ta cea de minuni dătătoare!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)

 

 



Mișcarea – Rugul Aprins al Maicii Domnului (I), de Monahia Dometiana


Rugul Aprins al Maicii DomnuluiIn Ecclesiast se spune că e o vreme a tuturor lucrurilor şi că Dumnezeu toate le-a făcut frumoase şi la timpul lor. Au fost un Timp şi o Taină ale Rugului Aprins. Mai este încă un timp al Rugului Aprins acum când încercăm să-l descoperim, cu oamenii aceia minunați pe care-i unea rugăciunea trăită şi mărturisită.

Cum să vorbești despre Mișcarea – Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mânăstirea Antim când însăși documentarea te-ar putea ridica pe o anumită treaptă spirituală, în mod tainic, cu regretul de a scrie ceva ce nu ai experimentat. Comunicarea vieții lăuntrice a cuiva este practic imposibilă, şi de aceea Rugul Aprins rămâne o taină.

Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mănăstirea Antim n-a fost o invenție literar – politică, ci o mișcare care venea în continuarea unei spiritualități românești.

Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală- spunea în 1991 într-o conferință la Cluj că lucrurile care se întâmplă chiar după cel de-al II-lea Război Mondial erau „pregătirea pentru intrarea în marele întuneric”, o perioadă de aproape jumătate de secol de întuneric în care adevărul n-a putut fi spus. Nu analizăm aici în ce măsură acest întuneric se prelungește şi astăzi, dar cei de-atunci scriau în jurnale: „Intrăm în labirint, intrăm în catacombe, intrăm sub pământ, intrăm într-o perioadă lungă şi neagră în care toţi vom fi cenzurați, în care Dumnezeu însuși va fi cenzurat, ca să nu ni se poată adresa cum trebuie; în care noi înșine vom fi cenzurați să nu putem vorbi cu Dumnezeu tot ce-am vrea, şi tot ce avem datoria să vorbim şi atunci trebuie să ne pregătim pentru această intrare în întuneric”.

Să ne-ntoarcem în timp la momentele cele mai importante ale spiritualității românești. Un prim moment este apariția unei cărți remarcabile în literatura spirituală românească şi anume: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, prima carte isihastă, foarte importantă pentru viața duhovnicească românească. E interesant de știut că Pr. Daniil Sandu Tudor, inițiatorul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim a scris o Viață a lui Neagoe Basarab, pentru care avea o sensibilitate aparte, carte ce nu a fost publicată.

Rugul Aprins al Maicii DomnuluiMișcarea Rugul Aprins a fost de la bun început o mișcare isihastă, ale cărei rădăcini le aflăm la Sf. Paisie Velicikovski. În istoria religioasă a românilor mișcarea Sf. Paisie de la Neamț e primul moment important care a avut o lucrare isihastă. Nu numai pentru cultura românească este important acest moment, dar dacă a existat şi există o Optina e pentru că a existat Sf. Paisie de la Neamț şi traducerile trimise în Rusia.

Un al doilea moment în istoria spiritualității românești a fost cel al Sf. Calinic de la Cernica, care spre deosebire de cel de la Neamţ cu accent exclusiv pe rugăciune, se potrivea mai bine sufletului românesc mai echilibrat, îmbinând munca şi rugăciunea.

Urmează apoi momentul despre care ne vom ocupa în mai multe numere ale revistei noastre, şi anume cel al Mișcării Rugului Aprins de la M-rea Antim. Acest moment apărut imediat după război, s-a impus prin rugăciunea interioară care urma să ducă la supraviețuirea spirituală a poporului român în întunericul ateismului.

Din „Grupul de la Antim” au făcut parte mari intelectuali şi călugări care rămâneau în acea libertate lăuntrică, spunând „nu” chiar dacă nu pe faţă, comunismului. De aceea, aproape toți membrii Rugului Aprins au intrat în închisoare.

În 1936 s-a înființat la București tot la Mănăstirea Antim un grup literar care se numea Gând şi slavă, poate pentru că acolo, la M-rea Antim locuia Arhim. Iuliu Scriban, mare profesor de teologie, unul din inițiatorii acestei mișcări literare din care făceau parte: Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu şi Sandu Tudor. Acesta din urmă va deveni șeful Mișcării Rugul Aprins, denumire dată de el. Rugul Aprins reprezintă ceea ce a reprezentat pe vremea lui Moise şi anume un rug care ardea şi nu se mistuia. Rugul e o plantă vie, care în română purta denumirea de rug. «Atunci Moise şi-a zis: mă duc să văd această arătare minunată, că rugul nu se mistuiește» (Exodul 3, 3).

Rugul Aprins de la Mănăstirea AntimRugul Aprins simbolizează adevărul care nu se preface în cenușă şi nu dispare, precum şi Maica Domnului, care a rămas ca un rug aprins. Dar Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim e o referință vie, moștenire venită mai departe asupra căreia vom reveni.

Mișcarea de la Mănăstirea Antim n-ar fi dat rod fără părintele Ioan Kulâghin, călugăr din suita Mitropolitului Rostovului (sălăşluit la Mănăstirea Cernica odată cu retragerea trupelor românești, decedat şi îngropat tot Mănăstirea Cernica). Părintele Ioan cel Străin venea tocmai de la vestita Mănăstire Optina Pustina, pe unde cândva trecuse Dostoievski. Dar iată cum l-a văzut pe părintele Ioan, Alexandru Mironescu într-unul din eseurile în duhul Rugului aprins: „Calea către inima mea”: „Părintele Ioan era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtășirii unor experiențe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însușiri deosebitoare pentru a fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta (…). Nimic din ceea ce am auzit şi am învățat de la Părintele Ioan n-am găsit mai târziu dezmințit de scrierile Sfinților Părinţi. În orice caz, Părintele Ioan este acela care m-a luat de mână şi mi-a arătat cum arată părintele fiului său: „Iată, aceasta este calea care duce la inima ta”.   Continue Reading »