Posts Tagged 'Monahia Dometiana'


PĂRINTELE DANIIL SANDU TUDOR ȘI MIȘCAREA RUGUL APRINS


de Monahia Dometiana

Se cuvine, cu nevrednicie să intrăm din nou în pridvorul tainei Rugului Aprins. E o datorie de onoare să mărturisim în ce duh filocalic puteau trăi românii intelectuali, chiar într-un moment de cutremur social-istoric odată cu venirea „fiarei roșii” de la Răsărit. În vremurile acelea de confuzie, mulți credeau că mai poate fi posibilă salvarea neamului prin credința în Dumnezeu.

Iată care era crezul unui intelectual de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu: „Generațiile dinaintea noastră parcă au știut să ducă mai bine barca și, mai târziu, au știut să avizeze la soluțiile, omenește vorbind, cele mai realiste, mai onorabile. Noi ne-am descumpănit, pierzând până și simțul conservării. Nu putem izbuti imitând, maimuțărind Occidentul, chiar dacă investim operația cu atribute superioare. Rădăcinile și izvorul unei expresii autentice, originale, puternice, majore, universale se află numai în configurația noastră creștină, în fructificarea acestei dimensiuni a Omului din noi. Nu există cultură decât înlăuntrul unei viziuni religioase a lumii.”

Încheiam articolul dintr-un număr anterior cu scrisoarea către fiii duhovnicești a părintelui Ioan Kulâghin, duhovnic al Mitropolitului Rostovului, refugiați din Rusia și care erau cazați la mănăstirea Cernica. Părintele Ioan cel Străin era un practicant autentic ar rugăciunii lui Iisus. Părintele Sofian Boghiu îl găzduia pe părintele Ioan la mănăstirea Antim de sâmbătă până luni și-i era de mare folos. Odată l-a ispitit în timp ce vorbea foarte aprins cu cineva. Părintele Sofian i-a pus mâna pe umăr și l-a întrebat: „Părinte Ioane, și acum te rogi?” Iar Părintele Ioan i-a răspuns simplu: „Da, părinte, mă rog”[1].

miscareaE nevoie de timp ca să înțelegem cuvântul părintelui Ioan, ritmul lui lăuntric, sensul și „dorul” lui nesfârșit ca și rugăciunea.

„Slavă și mulțumire fie aduse Domnului care în această clipă chiar, ne vădește bunăvoirea”. Ortodoxia este recunoașterea de fapt a adevăratei slave. Unii gânditori socotesc că „slava” e trupul însuși al Dumnezeirii, lumina necreată care duce la transfigurare. Cuvântul bunăvoire apare pentru prima dată în Noul Testament, la Nașterea lui Hristos, alăturat exact slavei: «Și deodată s-a văzut…mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Lc. 2:13-14). Apoi, bunăvoirea apare la Botez și la Schimbarea la Față: «Acesta este Fiul meu iubit, întru Tine am binevoit» (Mc. 1:11 și Lc. 9:35) când cerul se deschide.

Spațiul nu ne permite să interpretăm în detaliu testamentul părintelui Ioan către fiii săi duhovnicești, dar se mai cuvine o precizare: cheia acestui cuvânt este tocmai relația stareț,  părinte duhovnicesc – ucenic. Cuvântul: „Fericiți cei ce nu s-au îndoit de mine, nevrednicul vostru părinte și Stareț care mă găsesc printre voi ca un străin trimis”, e de o mare frumusețe.

În Sfânta Liturghie, formula de introducere pe care o zice preotul pentru Tatăl nostru este: „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată…”. Duhul nu are chip. Fiul are chip. Tatăl are nume. În felul în care te atinge Duhul și ești în stare să-L primești, la fel îți recunoști părintele spiritual și nu te îndoiești de el, pentru că de aceea sunt fericiți cei care nu se îndoiesc de el. Iar părintele Ioan Străinul a trecut ușor printre prietenii lui de la Rugul Aprins, cum bine spunea cineva ca un fâlfâit de aripi ca ale îngerilor, aproape fără a-l putea auzi dacă nu ești pregătit să-i primești binecuvântarea plină de har. Continue Reading »



IN MEMORIAM GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI


de Monahia Dometiana

„Aștept o sentință, destin dezolant,

  Dispare lumina, e ceață,

  Prind aripi,

  Plutesc între azur și neant,

  Între moarte și viață”. (Grigore Caraza, Aiud însângerat)

Un mare scriitor, fost deținut politic, profesorul Mihai Rădulescu, a cărui creație literară e puțin cunoscută, se întreba: „Este de conceput o ideologie a foștilor deținuți politici?”. Și răspundea: „Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, dar a existat permanent și va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. Regimul comunist a adunat în temnițe tot ceea ce trăda o gândire liberă, tot ceea ce prețuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila pentru aproapele, până și umorul sănătos al românului. Unii deținuți politici aveau un crez, alții nu. În fața instanțelor de judecată niciunul n-a găsit crezare. Ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt. În aceeași celulă de închisoare ajung alături generalul de tribunal și cel pe care-l condamnase, ori anchetat și anchetator”.

Grigore Caraza a spus într-un film din 2010 (Români contra români), că România a fost singura țară care a luptat cu arma-n mână împotriva comunismului. Nu insistăm însă asupra aspectului represiv al unui sistem diabolic de anihilare a omului, ci vom creiona cu sfială portretul unui „om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții în închisoare, o legendă vie”, cum spunea Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa.

Recitind cartea lui Grigore Caraza, cu toate că te impresionează tot, un lucru însă e cutremurător: dimensiunea timpului scurs prin cruntele închisori comuniste. Grigore Caraza a intrat în temniță la 20 de ani pentru că a organizat un grup de rezistență anticomunistă, în zona Poiana Teiului, numit Frățiile de arme, în realitate pentru că era român și pentru că și-a iubit țara. A fost crunt bătut la Securitatea din Piatra Neamț și condamnat în trei etape, în perioada 31.08.1949 – 22.07.1977, cu întreruperi. La 18 februarie 1950 este condamnat la 8 ani pentru „crima” de uneltire contra ordinii sociale. 1949 – 23 ianuarie 1957: prima detenție, aflat în cea mai mare parte la Aiud. Domiciliu obligatoriu (1957 – 1958) în Bărăgan, satul Răchitoasa, Constanța. La 20 septembrie 1958 este rearestat de la domiciliul obligatoriu și condamnat în 1959 (18 iunie) la 23 de ani muncă silnică. Detenția o face la Aiud. Va fi eliberat la 1 august 1964. Reia studiile în 1966 (fără frecvență și seral) la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 21 ianuarie – 30 martie 1970 este anchetat în stare de libertate, iar în 31 martie este arestat și condamnat în 11 iunie, la 10 ani pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Face o nouă detenție între 1970 – 1977 la Aiud. Grigore Caraza este eliberat la 22 iulie 1977 și se reînscrie la Liceul „Petru Rareș” pentru a mai face încă doi ani (Seralul se mărise la 5 ani). La Aiud a stat 18 ani, dintre care 8 în zarcă. Continue Reading »



MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS, de Monahia Dometiana


„Dacă am făcut vreun bine, știe Dumnezeu. Și dacă am făcut rău (și cine nu face?) știe tot Dumnezeu, Care știe totul”.

Despre părintele Atanasie s-ar putea spune că a făcut din el însuși ceea ce a vrut să fie lumea prin cuvânt, prin rugăciune. „Cuvântul, zicea părintele Atanasie, rămâne primul punct de contact în cunoaștere”. „Să crezi nelimitat”…; „Noțiunea de Dumnezeu e legată de cea de neam și de individ”, iată doar câteva din reperele pe care mi le dădea.

În ziua de 29 februarie 2009 când a trecut la Domnul, Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud, aflate în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, s-au bucurat izvorând mir.

A viețuit în Mănăstirea Petru-Vodă a Părintelui Justin, în ultimii ani de viață și toți care i-au trecut pragul chiliei plecau de-acolo îmbogățiți sufletește, purificați parcă. L-am cunoscut pe când era fratele Alexandru, recitând la nesfârșit din Radu Gyr sau vorbind într-o zi de vară despre Psihologia mulțimilor de Jacques le Bon. Își începea mai târziu ca monah predicile, la mănăstirea de maici cu salutul: „Bucurie!”. Semnificativ pentru câtă bucurie emana din toată ființa sa aparent fragilă, dând tuturor cu generozitate, nelăsând pe nimeni întristat. De multe ori, cei mai tineri obosesc să mai dea dragoste! El nu obosea niciodată!

Cu dragoste întru Hristos, niciodată îndeajuns!

„Părintele Atanasie a fost un erou”, spunea Părintele Justin. Începea să vorbească, iar glasul îi era ca un tunet uneori, evocând alte lumi, oameni pe care-i cunoscuse în anii de detenție sub patru regimuri (20 în total), foste personalități: Valeriu Gafencu, pr. Gheorghe Calciu, monahul Marcu de la Sihăstria, Marcel Petrișor, monseniorul Vladimir Ghica, pr. Arsenie Papacioc, Traian Popescu, Dumitru Uță.

„Știți voi, fericirile voastre, ce e carcera (neagra)? În întuneric, frigul e mai frig!”. Cum să rememorez părerile sale despre credință, neam, familie creștină – familie ideală, fără „=«a șchiopăta» în reproducerea lor plină de forță și convingere încât să răstoarne micimea căldiceilor!”. Cum am putea vorbi despre jertfelnicia părintelui Atanasie pentru toată făptura lui Dumnezeu! Cum îi îndemna pe oameni să creadă nelimitat în Dumnezeu, să se spovedească, să citească, să se bucure, să fie vii, să iubească!

În martie 2008, după trecerea părintelui Atanasie, d-na Maria Livadaru așternuse câteva rânduri pe care i le spusese părintele, valabile atunci ca și acum: „Acest popor nu se trezește niciodată!”. Sunt prea mulți comuniști și securiști în eșaloanele de conducere; istoricii și politicienii nu vor să cunoască adevărul, iar tineretul este îndoctrinat «în democrație» și mințit sistematic. Nu este interes să se știe adevărul, oricât de crud ar fi, că «niște români» au omorât, torturat și înfometat, chinuit și reeducat pe cei mai buni fii ai acestui neam la Aiud, Pitești, Gherla, Poarta Albă… «Un suflu nou» vine de la Bruxelles și este o rușine să-ți respecți eroii, neamul, voievozii, patria, martirii. Nu e la modă și dacă ești patriot, ești naționalist, șovin sau mai știu eu cum și nu dă bine! Se merge pe distrugerea tineretului la ce are mai bun neamul românesc: credința în Dumnezeu, în izbăvire!”. Oricum nu putea fi contrazis!

Dar cea mai mare lecție pe care ne-a dat-o părintele Atanasie a fost că ne-a-nvățat cum se moare în picioare, așteptând zborul: „Așa va fi, maică, precum un zbor…!”, salutând cu salutul legionar.

De altfel părintelui Atanasie îi plăcea opera lui C. Gane (trecut la Domnul în Aiud, în 1962), Trecute vieți de doamne și domnițe. De pe un exemplar vechi, parcă îl aud citind: „În viață nu sunt numai nunți, veselie și chef. Din multa-i amărăciune este una, mai fără leac decât toate: moartea. N-am arătat până acum cum o priveau bătrânii – altminteri decât noi – nici obiceiurile lor la înmormântări. O priveau în alt chip, fiindcă erau creștini, ceea ce noi nu mai suntem. Ei credeau că în viața aceasta «sunt numai musafiri», iar viața cea veșnică și adevărată abia în ceia lume începe. Nu-i împiedica să fie în musafirlâcul acestei lumi, păcătoși cât ce puteau, însă clipa morții o înfruntau cu multă bărbăție, fiindcă creștinismul lor se mărginea în a crede în frumusețea altei vieți, în care prin nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, li se vor ierta toate păcatele” (p. 426).

La zece ani de la plecarea părintelui Atanasie, îmi amintesc cum îi plăcea să-l numească pe prietenul Traian Popescu „o vioară aleasă” care cita un vers din Imnul legionarilor căzuți: „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea” și-apoi spunea: „Dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr!”.

Mulțumim Părinte Atanasie și credem cu tărie în mijlocirea ta cea de minuni dătătoare!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)