Posts Tagged 'Mircea Vulcănescu'


Mircea Vulcănescu către studenți: Vă îndemn să cugetaţi puţin la sfinţi!


Scrisoarea lui Mircea Vulcănescu din Paris către studenţii din A.S.C.R
„Nu uitaţi însă că de dorit ar fi ca fiecare din voi să fie un stâlp. Şi că dacă un stâlp ajută să nu cazi, nu poate înlocui pe cel ce nu stă singur pe picioare”

Iubiţi asecerişti ,
Am primit scrisoarea Jenicăi Axente şi de acum o lună mă gândesc să vă scriu. Necontenitele îndeletniciri profesionale fac cerc în jurul existenţei şi-mi risipesc toate încercările de a mă sustrage apăsării lor şi-mi fură timpul. Sunt „asediat” în cetatea cărţilor şi încercările de a rupe bariera – câtă vreme stau încă pe masă volumele necetite şi paginile caietelor albe, rămâne fără izbândă. Şi totuşi, iubiţi asecerişti, închipuiţi-vă că şi aici vine primăvara şi după ce a stat ascuns în nori tot timpul iernii, soarele a început să vindece „igrasia” iernii din fundul sufletului!
Mă gândesc atunci la anii mei de studii şi la vremea în care dam cu praştia pe la răspântiile Bucureştilor. Nu am fost niciodată prea străin de carte, dar câţi din voi nu-şi aduc aminte de ceasurile de zi şi de noapte în care, uitând de toate, rătăceam în lungul şi în latul Bucureştilor, de la antrepozite la Bariera Vergului şi de la Şosea la Cimitir… discutând, scormonind, ascuţind privirile asupra „problemelor vieţii dinăuntru”, asupra încercărilor de a trăi o viaţă mai adânc spirituală, asupra neputinţelor noastre şi a atotputinţei lui Dumnezeu, sau asupra vecinicei nelinişti din fundul sufletelor noastre.
Mă gândesc cu drag la gândurile astea, dar mă simt acum străin de ele. Da, ştiu că merit mai mult decât ocara unora din voi, dar aşa e!… Trăiesc aici în prada unor responsabilităţi concrete şi am pierdut din vedere – măcar pentru moment, orizontul metafizic al vieţii. Unii ar zice că am încetat să mă mai joc! Dar eu n-am vrut să cred niciodată că A.S.C.R.-ul e un joc – când angajează atâtea lucruri adânc sufleteşti – aşa că prefer să cred că eu m-am desasecereizat. Poate că atunci când m-oi întoarce, să mă găsesc iar printre voi. Aici sunt însă, aproape exclusiv un rob al cărţii!…
Scrisoarea mea – înţeleg – devine ca atare, mai puţin interesantă pentru voi, pentru care nici „sistemul de impozite directe şi indirecte”, nici „problema securităţii”, nici „neputinţa parlamentarismului”, nici „erorile politice de la 11 mai (în Franţa)”, nici „evaziunea valorilor mobiliare” nu pot fi – cum nu sunt nici pentru mine, prilejuri de a practica virtuţi creştine.
Poate, deasupra lor, neliniştea generală a veacului, „criza” de care se preocupau câţiva altădată, să vă intereseze. Eu însă mă ocup de tehnica amănunţită a problemelor citate şi criza lor – pentru moment – am pus-o în cui.
Să limitez deci scrisoarea asta în a vorbi de voi şi mai ales în a răspunde scrisorii primită acum o lună cu bogata dare de seamă despre cercuri şi discuţii generale de la Sergiu. Îmi pare rău că n-am fost la Azuga. Plănuiam un „camerament” aici la Paris, al câtorva asecerişti rătăciţi, dar nu l-am putut ţine. Lipseau „paele” de la Cumpăna!
Dintre problemele discutate acolo, m-a interesat aceea 1). a răspunderii personale şi a mântuirii, implicit problema Dumnezeirii şi acele dacă 2). „E creştinismul religiune subiectivă pe Dumnezeu îl găsim în noi ca rezultat al părerii şi îndoielilor noastre, – şi atunci fiecare are un Dumnezeu sui-generis şi ceea ce în sufletul său n-are,… nu poate atribui nici lui Dumnezeu, sau e creştinismul religie obiectivă: cunoaştem pe Dumnezeu prin revelaţie din afară înlăuntru; 3). De asemenea problema heredităţii şi mai ales aceea a predestinaţiei şi harului dumnezeiesc (aşa se zice „graţia” pe româneşte), care rezultă din cunoscutele cuvinte: „Mulţi sunt chemaţi” etc. 4). În sfârşit trecând peste pitoreasca descriere a „bătăii cu zăpadă” şi a „plimbării la Predeal”, mă opresc la „clasificarea aseceriştilor, în care D-na Axente era trecută în dreptul celor ce dau soluţii înainte de a-şi fi lămurit bine cum trebuie pusă problema” şi a justificărilor care urmează.
Mă opresc, pentru că rezultă din scrisoarea aseceriştilor, sau măcar aseceristei care le-a scris, că îi pasă oarecum de ele. Continue Reading »



Mircea Vulcănescu: Pagini din jurnal de temniţă „E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară”


Mircea Vulcănescu18 mai 1946

Adorm îngrijorat de soarta alor mei de acasă. Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce voi putea face faţă? Eu port răspunderea lor. Am adus fetele-n lume: două fete ca două minuni. Şi o a treia… Dar de Vivi are grijă mai ales mama ei. Va trebui să am şi eu, odată! Cum? Că avere n-am decât casa părintească moştenită de la tata. Tot ce am putut agonisi am pus în ea. Biblioteca, lucrurile dinr-însa, din care multe sunt ale Mărgăritei. Mă gândesc că sunt acum ameninţate. Şi Mărgărita şi copiii riscă să rămână acum pe drumuri. Legea care înfiinţează „tribunalul poporului” prevede confiscarea averii dobândită după 1940 şi pentru copii şi pentru soţie, afară de cele moştenite. Şi un text din legea aceasta arată că nici moartea vinovatului nu-i scuteşte de pedeapsa confiscării.

Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întreţină învrăjbirea de-a lungul mai multor generaţii, persecutând şi copiii?

Şi totuşi, nu ştiu de ce, nu mi-e grijă pentru ei. O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează spunându-mi: „Priviţi crinii câmpului!…”. Da, desigur! Nu am făcut niciodată rău nimănui decât fără să vreau. Poate numai Mărgăritei! Dar nici ei. Şi apoi, pe ea am iubit-o. Şi pe cine ai iubit, trebuie să ştie să sufere. Asta e demnitatea ei. Şi ştiu că ţine la dânsa. Şi iar mă copleşeşte grija lor, care în ultimul timp, văzându-le cum slăbesc, atunci când leafa nu-mi ajungea să le hrănesc cum voiam, luase forme paroxistice. Am făcut bine că am cheltuit tot ce am ca să le hrănesc în ultimul timp, îmi spun. Presimţeam parcă iminenţa unui timp când n-o voi mai putea face. Şi iarăşi îmi spun: n-am făcut rău nimănui, ci tuturor numai bine. Nu se poate să nu-i ajute cineva şi pe ei! Dar cine? Hm! Asta nu prea văd bine. Şi Mărgărita şi Radu au fost săraci, de copii. Şi Mărgărita a crescut şi Radu a crescut-o pe Ioana, mare ca o minune. E bine că s-au deprins cu sărăcia. Bunăstarea în care i-am crescut pe copiii mei în primii ani, în care s-au complăcut desigur, le-a învăluit în caracterul aerian, diafan al vieţii. Faptul că suntem toţi „pasăre pe cracă”. Şi totuşi! Casa asta plăcea Sandrei atât de mult! Şi-şi făcuse din ea un loc de basm! Şi Măriuca, cu greu s-a hotărât să se-mpace cu gândul că e nevoită să muncească. O face totuşi cu râvnă de câtva timp, din virtute şi emulaţie, deşi bombănind, de acum câteva luni, de când n-avem servitoare!

Mă gândesc la spusa lui Nae Ionescu iar: „N-a trăit cu adevărat, măi băieţi, cel care n-a trăit din expediente, cel care n-a tremurat măcar o dată, neştiind ce va mânca a doua zi”! Desigur aşa e. Şi totuşi, casa asta scăpată de bombardamente şi de jaf este oare sortită să se risipească cu totul? Şi totuşi mă simt acum iarăşi tot atât de departe de ea, ca în preajma zilelor de bombardament din 1944. Să fiu oare iarăşi gata? Mă gândesc că în ultimele zile am fost mai rece cu toţi, ca şi cum legăturile mele cu ei s-ar fi subţiat, oglindite în oglinzi, ca şi cum aş fi de pe acum în altă lume. Adevărul e că de când a început Procesul Mareșalului, numai jumătate din sufletul meu e aici și pare că rătăcește. Cealaltă jumătate e acolo lângă el. Sunt unul din puținii oameni care – deși Mareșalul s-a purtat nedrept și dur cu ei – nu numai că îl admiră, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credință încăpățânată pusă în slujba voinței de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cândva, caracterizând rolul său de acoperitor al greșelilor și de plătitor al polițelor altora: „măreția în restriște”… Continue Reading »



Primăria Sectorului 4 București îl osândește pe marele savant român Mircea Vulcănescu!


Stupoare la Primăria Sectorului 4 București, unde primarul Daniel Baluță a semnat impreună cu consilierii săi schimbarea denumirii Liceului tehnologic „Mircea Vulcănescu” în Liceul tehnologic „Traian Popovici”, în urma solicitărilor absurde ale Institutului Elie Wiesel.

Se pare ca Administrația locală a Sectorului 4 București a uitat că are datoria morală de a cinsti mai întâi memoria propriilor martiri, în acest caz victime ale holocaustului comunist, apoi ale celorlalte națiuni. Acești aleși locali au impresia că pot face orice abuz la memoria eroilor și valorilor naționale românești. Oare au uitat că în funcțiile pe care le dețin au fost aleși de către cetățenii români și pentru cetățenii români? Acești cetățeni români își cinstesc valorile și memoria martirilor din temnițele comuniste și doresc ca aleșii lor să facă asemenea. A călca în picioare martirajul și munca colosală a acestui mare savant de talie internațională, Mircea Vulcănescu, este o crimă la adresa memoriei neamului românesc și propriilor valorile naționale. A ucide din conștiința poporului român pe marele economist, filosof, filolog, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică română, Mircea Vulcănescu, cel care a murit martirizat în temnița Aiudului, fără cruce și lumânare, aruncat în gropile comune ale pușcăriei Aiud – este cu totul nedemn de niște aleși ai României. Amintim acestor administratori locali că nu au fost aleși de către Partidul comunist care l-a acuzat prin sentință judecătorească pe Mircea Vulcănescu ca și criminal de război, ci de către democrația românească, cea care a abolit toate hotărârile rușinoase ale odiosului regim.

Dar o lăsăm pe doamna Măriuca Vulcănescu, fiica marelui savant român,  să le răspundă acestui edil și acestor administratori ai capitalei României, de la care avem pretenția să revendice rușinoasa hotărâre:

Când l-aţi văzut ultima dată pe Mircea Vulcănescu?

Când era la Văcăreşti. Ţin minte gratiile. Şi ultima oară m-am luat după camionul care îi transporta pe deţinuţi şi am vrut să mă urc în camion. Pe urmă, când m-au arestat, a fost ca şi când m-aş fi urcat în camion. Pentru mine a fost o cinste faptul că m-au arestat. Aşa am simţit atunci. Pentru mama a fost foarte greu. Bine că locuiam la nişte oameni foarte drăguţi, medicii Sturza, care şi ei erau luaţi la ochi oarecum.

V-au confiscat casa?

Da, ne-au luat casa din Popa Soare prin judecată. M-am dus o dată cu Ştefan Fay să-i punem placa care este până astăzi. Erau două case acolo, una era a surorii tatălui meu care era pentru chiriaşi, iar dincoace era casa noastră. La parter erau două încăperi mari unde se primeau musafirii, la etaj erau dormitoarele noastre şi sus era mansarda, unde tata avea cărţi, unde mai învăţam şi noi. Ziceam că jos era un palat, la etajul întâi era oraşul şi sus era ţara. Era o casă modestă, mai e şi astăzi, dar nu e îngrijită deloc. Nu ne-a fost restituită nici acum.

„Pentru noi e un exemplu şi ne străduim să fim vrednici de sacrificiul lui”

Mircea Vulcănescu a fost închis şi la Jilava?

Da. Am fost şi în celula în care a fost închis. Când am fost eu acolo erau paie pe jos şi umezeală multă. Tata iubea rugăciunea şi ne-a învăţat şi pe noi rugăciuni. Doamne şi Stăpânul vieţii mele… o ştiu de la el. Dar nu ne învăţa cu sila. Parcă ne arăta nişte flori… aşa ne învăţa. Continue Reading »