Posts Tagged 'Mihai Viteazul'


O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinţei ortodoxe, relatată de Sf. Ierarh Petru Movilă


Biograful competent în limba română al Sfântului Mitropolit Petru Movilă, arhimandritul Ghenadie Enăceanu, prin anii 1882-1884, având în faţă textul unor însemnări[2], în limba slavă, ale eroului nostru, mărturiseşte: „Şi pentru ca să ne convingem de influenţa ce a avut asupra sufletului lui Petru Movilă circumstările istorice, în care el şi-a făcut copilăria şi şi-a format caracterul său religios, dăm aici un fapt petrecut pe timpul lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, în copilăria lui Petru Movilă, pe care ni l-a conservat însuşi Petru Movilă în notele sale autobiografice”.

Se istorisesc cele ce urmează, cu pilde şi deosebite înţelesuri întru păstrarea şi apărarea Ortodoxiei.

Când Mihai voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând pe Bater Andreaşi[3]” şi luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în oraşul de scaun, ce se numeşte Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraş, biserică ortodoxă. Dar preoţii şi boierii, cetăţenii, fiind de „lege latină”, nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodox㔺i pentru aceasta nu voiau să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.

Voievodul le-a zis: „voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă împreună în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată şi arhiereul său cu preoţii lui să o sfinţească înaintea tuturor, tot aşa să facă şi clericii catolici deosebi. Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite şi bine pecetluite. Catolicii să folosească peceţile lor şi ortodocşii peceţile lor, să se pecetluiască vasele cu agheasmă şi uşile bisericii. Şi deci „a cărora va rămânea agheasma nestricată, ca şi cum ar fi luată din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie şi legea rea”. Marele voievod a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteţi mie a zidi biserică, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”. Şi catolicii „toţi au strigat cu un glas: bine, bine, să fie aşa”.

Se povesteşte că a doua zi, dimineaţa, a mers voievodul cu toţi boierii în piaţă, după obicei, cu episcopul şi preoţii cu sfânta cruce, cu lumânări şi cu cădelniţe, cu litie stând la un loc pregătit, au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi ca să preamărească credinţa ortodoxă.

Latinii la o parte înaintea tuturor au sfinţit apa şi au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase şi le-au pecetluit pe amândouă părţile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi închizând uşile bisericii, le-au pecetluit şi au plecat într-ale lor. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre domnitorul Mihai Viteazul. Un Sfânt!


voievodulFără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

justin parvuIată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti.

mihai viteazulMihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

(Fragment din Revista Atitudini, Nr. 20)



9 AUGUST. Asasinarea lui Mihai Viteazul; de Prof. dr. Cristian Alexandru Marin


Mihai ViteazulAsasinarea lui Mihai Viteazul. Complicitatea împăratului Rudolf al II-lea și a papei Clement al VIII-lea folosindu-l ca instrument pe Gheorghe Basta

de Prof. dr. Cristian Alexandru Marin

 Hotărârea nimicirii voievodului

A doua zi după victoria de la Guruslău – 4 august 1601 – Mihai Vodă s-a adresat în scris împăratului Rudolf al II-lea pe care îl înștiința: în problema Transilvană, mi-am făcut datoria cu fidelitate și iscusință”. Desigur, nu eluda faptul că izbânda a fost obținută „unindu-mi forțele cu cele ale domnului Basta”. Datorită faptului că se simțea mereu în pericol, Mihai Viteazul se adresă împăratului: Iarăși și iarăși rog preaumil ca Maiestatea Voastră să nu dea crezare răuvoitorilor mei – care, poate sunt prea mulți – și care doresc nimicirea mea”. În încheierea scrisorii, Mihai Voda îl asigura pe împărat că „…nu voi înceta cât voi trăi, ci mă voi strădui cu toată virtutea și truda să fac să înainteze lucrurile Maiestății Voastre și ale creștinătății. Iar Țara Românească, < fiind > cu totul pustiită de tătari și de turci, astfel încât nu i-au mai rămas decât munții și apele, binevoiți, Maiestate, a mă dărui și ajuta cu vreo milostivire din generozitatea voastră înnăscută ca să am cu ce să mă întrețin și să pot rămâne Maiestății Voastre”.

Împăratul a răspuns voievodului pe 17 august 1601 că: „cele < scrise > ne-au făcut mare plăcere și bucurie. Aducem laudă fidelității voastre, de care luăm cunoștință din fapta însăși și pe care nici nu ne-a putut trece prin gând să o punem la îndoială, amintindu-ne de câte ori și cu ce ardoare v-ați oferit să fiți pus la încercare voi și statornicia voastră… Pentru redobândirea Țării Românești sau pentru atacarea ținuturilor, de margine, turcești am poruncit lui Gheorghe Basta, îndată ce Transilvania va fi readusă la supunere deplină, să vă ajute cu oaste și tunuri atât cât este cu putință”.

Cu siguranță putem spune că împăratul, împreună cu diplomații săi făceau un joc duplicitar. Aceasta, deoarece, hotărârea nimicirii voievodului fusese deja luată după întoarcerea doctorului Pezzen din Ardeal în vara  anului 1600. Rudolf al II-lea era în complicitate, privitor la eliminarea lui Mihai Viteazul, cu polonii și cu turcii. De aceste aranjamente nu a fost străin nici papa Clement al VIII-lea. În vara anului 1601 o solie polonă a ajuns la Praga și a fost primită de împărat. Deși convorbirile au fost purtate în taină, atitudinea diplomației imperiale de mai târziu lasă să se întrevadă o punere de acord pentru nimicirea lui Mihai Viteazul. În scrisoarea de răspuns a împăratului către Voievodul Valah, din 17 august 1601, Rudolf al II-lea îi transmitea lui Mihai Viteazul că „va fi necesar să ne ferim cu grijă de a ataca Moldova în acest timp pentru a nu oferi polonezilor ocazia unui nou război”. Continue Reading »