Posts Tagged 'memorialistica'


Dl. Marin Răducă, fost deținut politic: „Eu nu pot lupta pentru învierea neamului meu, dacă nu înviez mai întâi eu”.


„Nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi”.

D-le Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre suferință.

Noi, ca oameni, ne întrebăm de multe ori contrariați: „De ce, cu cei ce-L caută pe Dumnezeu, se întâmplă lucrurile acestea nedorite?”. Dar trebuie să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Păi, „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cei care luptă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, să nu se aștepte la altceva decât la suferință. Viața în Hristos este cruce și învierea noastră nu poate să fie decât prin suferință. Deci, pe noi, suferința ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Lumea nu prea poate înțelege lucrul acesta. Omul, ce spune? „Păi, dacă eu lupt pentru Dumnezeu și eu mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, de ce mi se întâmplă mie lucrurile acestea?”. În general, omul respinge durerea și totuși suferința este cea care ne apropie de Dumnezeu. Putem să spunem și așa, că suntem oarecum pedepsiți pentru păcatele noastre, dar nimic în viața noastră nu ni se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Diavolul este acela care e pârâșul nostru dacă Dumnezeu îi aprobă ca să ne încerce. Ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre este pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să se lege de sufletul nostru. Dacă privim la viața celor care au trecut prin închisoarea Pitești, niște copii în fond, ne întrebăm ce știau și câtă educație creștină aveau ei? Dacă nu am fi avut o anumită educație creștină, n-am fi putut să rezistăm acelui val de mare încercare. Foarte mulți au rămas acolo. E foarte greu să povestești și după atâta timp, nici nu caut să îmi readuc aminte și să retrăiesc acele clipe și nici nu mai pot să redau în cuvinte ceea ce am trăit eu acolo. Acolo, fiind singur în celulă, nu o zi-două, nu un an-doi, începi să îți pui probleme. Pe câtă vreme aici, dumneavoastră v-ați asumat singure această cruce ca să-L imitați pe Hristos. E foarte greu ca să ajungi și să trăiești ceea ce au trăit cei care au trecut prin aceste mari încercări.

Viața dumneavoastră este o viață voluntară. Eu am făcut parte dintr-o organizație care, sigur, avea regulile ei, disciplina ei, așa cum aveți frățiile voastre ascultarea, care este mai presus de toate. Ascultarea mă duce la smerenie, că în fond și în ultimă instanță nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi.

Deci viața din închisoare v-a folosit mai mult decât experiența trăită în Sf. Munte?

Cum v-am spus, una este să-ți impună cineva: „Așa să stai, pe marginea priciului!” și alta este să o faci de bunăvoie. În închisoare aveam niște paturi din scândură și eram înfometați. Nu voiam noi să ținem post așa de server, că dacă s-ar fi uitat cineva la trupurile noastre, eram mult mai slăbiți decât cei de la Auschwitz… Sigur că, prin angajamentul pe care noi ni l-am luat și activitatea pe care am dus-o pentru Hristos și neam, era tot un fel de voluntariat. Dar vedeți că au venit peste noi încercări pentru care eram cât de cât pregătiți, pentru că nouă ni s-a făcut cu adevărat educația aceasta a morții, ca să fim gata oricând să murim pentru Dumnezeu și neam. Însă, copii fiind, ce ziceam: „Ei, asta ni se spune ca să ne încerce pe noi”. Deci am ajuns acolo și în fapt. Că așa de vorbit despre Dumnezeu e foarte ușor, dar ca să-L trăim pe Dumnezeu, să trăim viața Lui, aceasta este adevărata Teologie, nu doar scolastica. Putem vorbi foarte frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu-L trăim, nu ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. Așa că vedeți, nu trebuie neapărat să fim în închisoare ca să ajungem la mântuire, la sfințenie. Depinde de fiecare cum înțelege, că deși în general suntem cu toții oameni, nu aveam aceleași caractere.

Câți ani de temniță ați făcut?

19 ani și jumătate.

Și unde, la Aiud? Continue Reading »



PREOTUL DUMITRU C. POPESCU – UN MODEL DE SLUJIRE ȘI DE APĂRARE A CREDINȚEI STRĂMOȘEȘTI ȘI A NEAMULUI ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE, de Pr. Drd. Mladin Constantin


Considerații preliminarii

Vremurile tulburi din istoria neamului nostru ne-au scos în cale personalități care să le răzbească și să le îmblânzească. În perioada de teribile prefaceri sociale, dar mai ales de prohibiție religios-culturală, personalitatea Patriarhului Justinian Marina a dominat și convins autoritățile să tolereze cât mai mult clerul și activitățile întreprinse de acesta. Mai mult de atât, în vremea păstoririi sale, preoții deținuți în temnițele comuniste pentru diferite învinuiri aduse pe nedrept au găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea lor în viața misionară a Bisericii. Un astfel de exemplu este și cel al Preotului Dumitru C. Popescu, participant decorat la Cel De-al Doilea Război Mondial și încarcerat pe nedrept timp de șapte ani, fără a avea parte de proces, la diferite închisori din țară.

Preotul Dumitru C. Popescu. Repere biografice

Părintele Dumitru C. Popescu s-a născut în comuna Șipotu, Județul Gorj[1], Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, din părinții Constantin și Nastasia, la data de 24 mai 1919, tatăl având profesia de perceptor și mama de menajeră. După mărturia fiicei părintelui, a doamnei profesor Luminița Anghel, părintele s-a născut în data de 1 mai, însă fiind necesară înfățișarea pruncului la ofițerul Stării Civile, acest lucru a fost posibil abia în data de 24, dată consemnată și în actul emis de Primăria Șipotu în prezența martorilor. Mai târziu, acest act este întărit de Certificatul de Naștere cu nr. 21 emis în data de 29 mai 1919 de Sfatul Popular al Comunei Turburea[2].  A fost al doilea copil din șase câți a avut familia Popescu, respectiv patru băieți și două fete. Primul copil, un băiat pe nume Victor, va deveni tot preot, slujind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, cu un real talent literar, frecventând cercurile intelectualilor conduși de Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu care a avut o strânsă prietenie. După moartea fratelui său, grija pentru scrierile părintelui Victor au căzut pe umerii părintelui Dumitru, continuând corespondența cu Mitropolitul Bartolomeu Anania[3]. Cel de-al treilea copil, Costică, va deveni învățător în satul natal. Gorel, cel de-al patrulea băiat va lucra la CFR. Cele două fete, Anica și Ioana, nu au avut ocupație, cea din urmă, Ioana fiind și nașa de botez a fiicei părintelui.

Studiile primare și gimnaziale le-a terminat la Școala din Șipotu. După terminarea acestora s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit al II-lea din 35 de elevi, în anul 1939, diploma având numărul Ministerului 10094/940 și numărul Seminarului 92[4].

De la erou de război la deținut politic

După terminarea Seminarului, până în 1946 a fost înrolat în Cel de-al II-lea Război Mondial. A luat parte activ la război între 5 mai 1943 și 2 martie 1945 pe front în Regimentul 95 Infanterie. În acest timp a avut și ocupația de grefier al regimentului, dar a fost și spitalizat timp de câteva zile, între 20 iulie 1943 și 2 august 1943. În timpul războiului a fost decorat în două rânduri pentru merite excepționale, prima oară la data de 18 octombrie 1943, cu „Serviciul Credincios” cu spade, cls. a 3-a, OZ 238/1943 P.A. și a doua oară la data de 1 ianuarie 1944,  decorat cu „Bărbăție și Credință” cu spade, cls. a 3-a, OZ 264/1944 P.A[5]. Ca o recunoaștere a acestor merite pe frontul de luptă, i s-a conferit mai târziu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945” prin decretul 110/1995[6].

După război, s-a căsătorit cu Păun Constantina, după cum reiese din actul Stării Civile cu numărul 68, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Filiași, Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, având o fiică, pe care o botează Luminița, cea care mi-a mărturisit ceea ce părintele a îndurat în anii de detenție din timpul regimului comunist și care reprezintă un tezaur de informații istorice ce pot fi probate cu ușurință de viitoarele cercetări.

Odată cu încheierea războiului și revenirea în Oltenia este numit Preot la Parohia Slătioara Maramureș, începând cu data de 1 iulie 1946, ca mai târziu să devină misionar, succedându-se la parohiile Cleanov și Valea lui Câine. De aici, la data de 5 august 1948 i se desface contractul de muncă, fiind arestat sub acuzația de „omisiune de denunț”, nedorind să denunțe pe bunul său prieten, preotul Ioan Popescu de la Parohia Prejmer, din împrejurimile Brașovului. Atât părintele Dumitru cât și părintele Ioan au fost acuzaţi că aveau simpatii legionare. Prin nedenunțare, părintele Ioan nu a fost niciodată arestat, mulți ani după eliberarea părintelui Dumitru întâlnindu-se și efectuându-și unul altuia vizite la domiciliu. Putem spune că șapte ani de detenție au fost și prețul unei prietenii adevărate între frați de slujire a lui Hristos. Continue Reading »