Posts Tagged 'marturisitori din temnitele comuniste'


Traian Trifan: Însemnări asupra Filocaliei IX, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul


Din caietele filocalice ale lui Traian Trifan

Vârsta Domnului – 30 de ani, Scara are 30 trepte.

Notă: numai cu mintea bucurându-se de Mintea cea contemplată prin minte

Dumnezeu răsplăteşte nu după mulţimea darurilor şi ostenelilor, ci după mulţimea stăruinţei.

Despre lepădarea de viaţa lumească

Trebuie multă nevoinţă până când mintea noastră, acest câine furios şi iubitor de plăceri, nu va ajunge la întreaga-înţelepciune, curăţie, şi la iubirea trezviei lăuntrice.

Temelia cea bună: întemeiată pe trei stâlpi: postul, nerăutatea şi întreaga înţelepciune.

Omul necăsătorit are cătuşe numai la mâini, cel căsătorit şi pe mâini şi pe picioare.

Diavolii vor să aprindă Biserica lui Dumnezeu cu acelaşi foc care se afla în ea, adică focul patimilor proprii.

Monah este acela care are trupul curăţit, gura curată şi mintea luminată.

caiete filocaliceDespre lepădarea de lume

Trei lepădări: de lucruri, oameni şi părinţi, de voile sale, de slava cea deşartă.

Despre înstrăinare, adică abaterea din lume: Înstrăinatul este un iubitor şi lucrător al plânsului neîncetat, care fuge de orice legătură, fie cu rudele fie cu cei străini. Eva, fără să vrea, e izgonită din rai căci aceea din nou ar fi dorit să guste din pomul neascultării. Să urmăm lui Lot. Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce fac voia Tatălui Care este în ceruri (Mat 12, 49)

Domnul desparte pe cei materialnici de cei nematerialnici, adică pe cei trupeşti de cei duhovniceşti.

Marele Avraam s-a înstrăinat din pământul lui, din neamul lui şi din casa tatălui său. (Fac 12, 1).

Cu neputinţă să priveşti şi la cer şi la pământ.

Visul e o mişcare a minţii în timpul când trupul stă nemişcat. Nălucirea este o amăgire a ochilor în timpul când doarme mintea, vederea unui lucru care nu există.

Cine nu dă crezare visurilor este filosof.

Despre fericita ascultare

Omul viclean este îndoit, unul pe dinafară şi altul după orânduirea inimii.

Privirea spre draci şi patimi cu ochiul neclintit şi aspru al minţii. 33-21

Arată-ţi dragostea faţă de semeni în chip gânditor înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în chip nevăzut îl va înştiinţa pe acela despre dragostea ta.

Respectă pe cel care te-a adus la Domnul.

Adună-ţi neîncetat mintea, căci gânduri nerisipite au numai Îngerii.

Argintul cel viu, mercurul, să ne fie pildă, el se lăsă la fundul oricărui lichid şi niciodată nu se amestecă cu ceva necurat.

Sub ascultare este acela care cu trupul stă în faţa oamenilor, iar cu rugăciunea atinge cerurile. Continue Reading »



Virgil Maxim – poetul isihast al temniţelor comuniste. Testamentul ishast lăsat neamului românesc


Din relatările sale, din relatările celorlalţi camarazi dar şi din poemele sale mistice, reiese limpede că Virgil Maxim dobândise rugăciunea inimii. Un dar atât de mare şi de râvnit până şi de isihaştii şi pustnicii cei mai din adâncuri, care cu anevoie dacă ajunge câte unul la această măsură. Ce virtuţi a avut Virgil Maxim de i-a întrecut până şi pe mulţi dintre pustnici şi monahi? Am putea spune că răbdarea prigoanei temniţei, dar prin ea au trecut şi alţii… Virgil Maxim este unul din cei care a lucrat cu luare aminte această rugăciune şi a căutat cu tot sufletul unirea cu Mirele Hristos. Din poemele sale reiese limpede la ce stadiu al unirii ajunsese.

Despre aceste poeme Părintele Liviu Brânzaş spunea: „Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte sinteze sub forma de metaforă ale unor stări şi stadii de viata duhovnicească. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: Când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate”. 

Cu ciobul minţii, Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii meleîn bojdeuca mea…Şi… nu ştiu ce-am făcut fiindcă, din ziuaşi chiar din ceasu-n care-am început,i se cojesc pereţiişi cade toată tencuiala ei de lut!… Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii mele…Şi-acum, zidirea mea, pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiescşi-aşez Icoană, Chipu-Împărătesc, Al Celui-ce-a-făcut, cu darul Lui,Din ciobul minţii meleTron Ceresc!…

Această poezie reprezintă stadiul de pregătire a minţii prin despătimire, prin cojirea pereţilor, şi omorârea omului vechi, cum frumos o numeşte V. Maxim: „căderea tencuielii de lut”. Poetul şi martirul descoperise că fără curăţirea minţii şi a inimii prin lucrarea despătimirii sufletului, unirea mistică cu Hristos nu este posibilă în adevăr. Prin asceza temniţei şi însuşirea cu mulţumire a suferinţei, V. Maxim ajunge la măsura evanghelică deplină, a dragostei desăvârşite de aproapele, ce te sileşte să-l iubeşti şi pe vrăjmaş, deopotrivă ca pe prieten. Această bucurie „împlinită a durerii” se desprinde din poemul Eli, Eli …(Isihas):

Îmi cânt bucuria împlinită-a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda, mi-o fac ispăşiri “primăverii” ,

Butucul-răbdării îmi sângera gleznele !…

 Întâi am întins doar o mână în Cruce …

şi jocul îmi place … şi totuşi mă doare!…

Eli…, nu Te duce!

Sub hula mulţimii simt spinii ninsoare!…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani!…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare?!…

Iată şi însemnările sale: „A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă. Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pornit pe anevoiosul drum al prigoanei temniţelor comuniste, V. Maxim îmbrăţişează Potirul suferinţei, îl gustă încrezător în făgăduinţa nepieritoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel primeşte haine noi, haina curăţiei, „straiul de sărbătoare” al despătimirii care îl face vrednic de a intra la Cina Nunţii mai presus de fire, a Mielului, a Fiului de Împărat. Aceasta este poezia „Nuntaşul Cerului” – o tâlcuire isihastă a parabolei Mântuitorului, o poezie din care se revarsă stările de har de care era cuprins, o dragoste îmbătătoare între Mirele Hristos şi sufletul ca o mireasă a harului divin. 

virgil maximNuntaşul Cerului

„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului (Apoc. 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuşsă-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta– noapte de îndelungă priveghere –cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţăîn gura celor vii, nu celor morţi,sosiţi din patru Răsărituri ale lumiisă Te slăvească în Cetatea Taprin cele Patru Porţi…Dar,vrând să gust şi eudin vinul Bucurieiîn cântul meuîn ritmul melodiei,îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCULsă-i lămuresc metalul preţiospe care valul lumii – puhoi nesăţios –l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc,să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Talesă nu lipsesc!…Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşitm-am socotit nevrednic să cutezsă nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…De-aceea, Mire,potirul meu e-o floareîn care-am pusun Gând,un Cântec,un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în TineUn Cântec, Nădejdea meaîn Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!Şi un izvor, din care, bând,în Dragoste să fiu nemuritor!… De-aceea, Mire,mi-e ochiul minţii meleVatră-de-Jăratec!Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadinsBerbec-întâi-născut, în Rug-încins… Tainic s-O jertfescpentru Dorul inimii mele!…Ştii, ea mereuîn nebunia dragosteia cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!… Acesta este Cântecul meu, Mire!…Numai Tu îl ştii!Pentru Tine-l cânt,în simţire!…E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii,Bucuria n-o plătesc!…Cine are Potirulsau ştie să cânte,să poftească!Să intre la Cină!Numai cine are Potirulsau… ştie să cânte…

Prigonirile din libertate

cu familiaSe ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede: „Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”[1] La insistenţele părinţilor dornici să nu se mai despartă de fiul lor, acceptă propunerea, însă este destituit din învăţământ după ce montează balada Mioriţa în viziune creştin-românească pentru concursul dintre satele Ciorani şi Sălciile din cadrul Cântării României. În primăvara anului 1965 se căsătoreşte cu fiica dascălului din comuna Grădiştea, Petruţa, iar în 1968 Dumnezeu le va dărui o fetiţă, care va purta numele Sfintei Muceniţe Tatiana. Continue Reading »



Ioan Ianolide – chipul luminos al bunătății în iadul comunist. De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide


familiaArestat pentru Biblie

Doamna Constanța, ne mai puteți împărtăși câte ceva din povestirile lui Ioan Ianolide din experiența din temnițele comuniste?

Nu prea ne povestea el. Tot timpul vorbea de Valeriu, despre el foarte puține spunea. Ulterior am aflat eu de una de alta, cât a suferit, cât s-a chinuit, ce probleme a avut acolo. Foarte puțin ne spunea. Ne-a povestit însă cum a fost arestat.

Era student la Drept și vorbise cu mai mulți colegi să se întâlnească în pădure la Băneasa și el avea pregătită Biblia cu însemnări, ca să le citească din Biblie studenților. Și unii au trădat și au anunțat Siguranța Statului care a venit și i-au arestat. Și pentru asta a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.

Pentru Biblie?

Da. Au arestat vreo 60 de persoane, și de atunci a rămas în închisoare. Asta s-a întâmplat în toamna lui ’41, avea 22 de ani.

Ne-a mai povestit când era deja la Pitești și începuseră reeducarea, a venit o comisie și l-a găsit bolnav de TBC osos și l-a trimis la Târgu-Ocna. Și așa a reușit să scape de iadul de la Pitești. Se încerca chiar la sanatoriul spital să se facă și acolo reeducarea, dar a avut o șansă că era o manifestație, pentru 23 august, unde era adunată foarte multă lume în centru acolo, la Târgu-Ocna și toți deținuții au început să țipe. Și atunci au scăpat de reeducare. Dar l-au găsit tot pe el vinovat, că tot el a organizat asta și l-au mai condamnat la încă 25 de ani de muncă silnică. Sigur a mai venit amnistia și după 23 de ani a ieșit din închisoare foarte bolnav. Nu mai știa nimic de familie. Și-a adus aminte de adresa unei mătuși, s-a dus la mătușa respectivă, mătușa l-a dus la fratele, pe urmă la familie.

Atunci când a venit, a avut două mari decepții. Mama lui murise cu trei ani înainte, n-a mai găsit-o în viață, numai tatăl lui trăia și frații. Și a doua decepție – logodnica sa se căsătorise. Și el și Valeriu, când erau la Aiud, au avut o perioadă când au mers la Galda la muncă, unde aveau mai multă libertate. Unii au reușit de au fugit, alții au rămas. El și cu Valeriu nu s-au gândit să fugă. Și acolo venea mama, veneau surorile, primea pachete, primeau corespondență. Și fiind acolo, el s-a îndrăgostit de Valentina, de sora cea mare a lui Valeriu. Și s-au logodit la preot. Iar ea a promis că îl așteaptă. Mai urma să mai stea încă 18 ani după cât fusese condamnat. Și când a venit, a găsit-o pe ea căsătorită. Ea l-a așteptat mulți ani, dar familia a insistat foarte mult să nu-l mai aștepte că nu mai știa nimic de el. El nu mai știa nimic de ea, nu mai era corespondență, nu mai erau știri. Sigur că a fost o mare decepție pentru el. Ea a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Și atunci am rămas așa prieteni, cu toții, cu mine și cu surorile; mamei lui Valeriu îi spunea tot mamă: „mama Elena”. Soțul Valentinei a fost și el prizonier 20 de ani în Rusia. Și el era un bărbat foarte bun și foarte cumsecade. Am fost în relații bune și cu toate surorile și cu toată familia, ne vizitam. Continue Reading »