Prezentam o selectie dintr-un interviu mai vechi, realizat in anul 2007, cand a avut loc la Sibiu Adunarea Ecumenica europeana, cand Sibiul a fost desemnat capitala europeana. Părintele Justin recunoaste ca ecumenismul este un joc incorect, in care se fac multe abateri de la dogma ortodoxa insă ne recomanda sa nu fim nici absurzi, incât să ne separăm în vreo grupare schismatică („Mă gândesc, ferească Dumnezeu, la o scindare care va avea loc”, minutul 18.22), să nu mai intram in biserici, sa socotim ca nu este har in biserici. La minutul 10.46 Părintele afirmă: „Măi, dar au slujit acolo, au intrat în altar, s-au împărtășit împreună? Ei, până ce nu o să vedeți lucrurile acestea, intrați în biserică și vă închinați. Ce era să le spun? Să nu mai intre acolo? Să facă părintele acolo o aghiazmă și ei să facă slujbă mai departe”. Părintele indeamna la o mărturisire atenta, cu dragoste si discernamant, impotriva ecumenismului pe care il aseamana cu un vierme ce macina stejarul (Biserica) din interior.
O parte din transcript:
Și acum, iată-ne că suntem în fața acestei situații grele în care trebuie să le răspundem și noi tuturor musafirilor acestora care vin din lumea creștină și necreștină. Noi le răspundem: am rămas într-un singur Botez, într-un singur Domn, într-o singură credinţă, într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească (Biserică – n. ed.), mărturisesc un Botez, acum şi în vecii vecilor! Tot ce este mai mult decât aceste sănătoase principii, aşezăminte lăsate de Sfinţii Părinți (este rătăcire). Cu jertfele martirilor noștri, ai Aiudului, ai Gherlei, ai Piteștiului și ai tuturor centrelor mari de suferință – le arătăm mărturiile evidente, ca să meargă să vadă proslăvirea acestor martiri – le dovedim oricând, ca să se convingă de aceste mărturisiri ale noastre în cuvânt și în faptă, că aici suntem o țară ortodoxă, că rămânem în ea cu prețul vieții. De la cel mai tânăr până la cel mai bătrân creștin ortodox, mărturisim această adevărată învățătură a noastră, a părinților mei, care m-au născut și m-au crescut în viața aceasta ortodoxă.
Nu pot uita niciodată cum dimineața, mama așeza cele șase pachete, călcate, îngrijite, cum se putea: „Hai, ia de aici! Hai la biserică!”. Plecam cu toții la biserică și acolo, interesant era că jumătate erau copii. Intrau înainte copiii, după aceea urmau în dreapta bătrânii și femeile. Ei bine, se cânta un Tatăl nostru de către toată școala. Dragii mei, îți închipuiai cum se ridică tot acoperișul bisericii, parcă vedeai cum vine Duhul Sfânt ca pe Muntele Taborului, norii, la Schimbarea la Față. Așa un fior cuprindea pe toată lumea! Ei bine, (dacă are atâta putere) o rugăciune la o asemenea biserică, da-n zece mii de liturghii cu atâția rugători? Aceștia formau forța și invocarea Duhului Sfânt. Astăzi lipsesc copiii, lipsește tocmai energia, forța spirituală, forța care ne pune în legătură cu harul lui Dumnezeu. Ne lipsesc fiii ei (adevărați ai Bisericii). Ei sunt cu acest modernism, cu acest ecumenism, cu acest mereu, mereu în adunare și în restrângerea până la 666 și până la cardurile acestea de pe buletine. …De aceea, toate concepțiile acestea de globalizare cu socialism, cu blândețe, care vin prin diferite binefaceri aduse din toată lumea într-un sac de cârpe și o ladă de gunoaie: (sunt) resturile care vin, se spune, spre ajutorarea creștinătății noastre.
Au dat peste noi toate gândirile (mentalitatea lumească) acestea ale lumii, care ne-au stâlcit mințile şi acum nu ne lasă nici pe noi, creștinii ortodocși, să ne rugăm, să colaborăm cu Duhul Sfânt. Să ne lase măcar un an de zile să trăim în curăția noastră și în simplitatea noastră de ortodocși! Căci așa știm noi, că din vechime, cu harul lui Dumnezeu și cu voința mulțimii, cu voința națiunii, de aici pornește tot adevărul, cu tot darul dumnezeiesc de la Părintele Luminilor. Şi putem spune cu toată bucuria şi încrederea că toate cele ale Domnului rămân pe veci şi ale omului se pierd în tot neantul acesta al gândirii omeneşti fără rezultate, după cum sperăm să fie şi această mare „comuniune” de la Sibiu[1]: să rămână în gândirea ei, doar un schimb de cuvinte, păreri, ca până la urmă să plece fiecare la locaţiile lor, la naţiunile lor cu aceeaşi frământare, că rezultatele sunt tot ale marii Ortodoxii, în care credinţă să trăim şi să murim!
…Aşa că va fi şi aici o încercare pentru Ortodoxia noastră. Pentru că, în adevăr, dragii mei, în prima etapă, a vremurilor primare ale creștinismului, se mântuiau prin fapte, în a doua, prin fapte și mila lui Dumnezeu și ultima generație, prin credință și răbdare: oleacă de credință, oleacă de răbdare. Și mult mai grele încercări vor fi la urmă, ca în primele începuturi. Atunci ispitele erau grele într-adevăr: luai un creștin, îl puneai pe rug, îi dădeai foc și într-o oră îl dădeai gata. Acuma nu, dragii mei: diavolismul acesta și ispitele pe care le trăim noi, sunt mult mai mari, însă sfinții ar fi dorit să le trăiască și să le vadă. Altădată te retrăgeai la o mănăstire sau în pustie, erai în singurătatea ta acolo, nu mai venea nimeni peste tine. Ei bine, acum monahismul e pus la încercări grele, la o altă metodă de luptă și de menținere în credință printr-o răbdare, o inteligență mare pentru că ispitele sunt incomensurabile. Nu mai vorbim și de tehnica și supra-tehnica aceasta care este și benefică, dar și otrăvitoare în același timp.
Părinte, dar în tot acest dialog ecumenic, când credeți că este în pericol Biserica?
Mi-au zis niște credincioși de la Bacău că la ei în biserică au venit niște preoți străini(neortodocși). Măi, dar au slujit acolo, au intrat în altar, s-au împărtășit împreună? Ei, până ce nu o să vedeți lucrurile acestea, intrați în biserică și vă închinați. Ce era să le spun? Să nu mai intre acolo? Să facă părintele acolo o aghiazmă și ei să facă slujbă mai departe. Dar acum luând așa lucrurile, în viața mea de păcătos, călugăr și preot sunt eu la înălțimea cuvenită a Sfintelor Canoane și a rânduielilor, când săvârșesc Sf. Liturghie să împărtășesc o lume? Nu, dar e harul lui Dumnezeu care lucrează. Așa socotim și noi. Acum să nu fim chiar așa de absurzi și de neînțelegători, deși știu prea bine: ăștia nu vin la noi cu o corectitudine, cu cinste, cu un respect față de confesiunile lor, față de religiile lor. Nu, măi! Acesta e un joc pe care la ordin trebuie să-l desfășoare pe scenă, să desfășoare actul. Dar ei nu au nicio convingere despre asta. Că nu o să vină el la ortodoxie prin conferința de la Sibiu sau din cine știe ce punct al lumii. Nu vedeți că nu există nicio înțelegere, că nu cedează nici unii, nici alții, o țin pe a lor cu încăpățânarea lor diavolească și nu renunță? Aici e (vorba) de un mijloc de a cunoaște, de a se întâlni ca să justifice existența ecumenismului, dar nu e nimic cinstit și corect. Eu vreau să văd acum la Sibiu că vine o confesiune, știu eu care, să spună: „Domnule, uite, noi ne aliniem ortodoxiei…”. Așa cum vine un american de pildă din America, din sălbăticia lui și spune: „Aici vreau acum să mă botez, dar nu catolic sau altcumva, ci ortodox”. Sunt oameni cinstiți care vin și se botează cu sutele, din America. Iată auzeam, nu știu în ce măsură e real, că o sumedenie de mahomedani din Turcia au trecut la ortodocși și că patriarhul Constantinopolului a dat dispoziție să se traducă vreo 10.000 de Biblii în limba turcă. Păi, dacă vrei la ortodocși, treci la ortodoxie! Sfinții care se așezau în fața persecuțiilor, se așezau acolo și mărturiseau. Dar una era Sinodul Ecumenic, când se adunau acolo și era duhul lui Dumnezeu care lucra și colabora cu ei, dar aici ce duh lucrează, măi, între ei? Duhul țigării, al cafelei? Îți dai seama câți necăjiți și câți copii nenorociți care stau pe sub poduri și n-au ce să mănânce, pot să trăiască dintr-o masă ca asta (ca a lor)? Și noi ne lefăim? Casa arde și baba se piaptănă. Într-o Românie cu asemenea nevoi și necazuri și greutăți, mai faci o manifestare din asta ca să amețim noi Europa că în România s-a ținut conferință ecumenică?!
Părinte, dar credeți că ei vin cu dorința de a-și mărturisi credința lor sau de a ne compromite pe noi și a face o religie universală?
Ei vin să-și mărturisească credința lor și să ne dovedească că ar trebui să fim mai înțelegători, să fim mai împăciuitori, să mai luăm de la ei, să mai lăsăm de la noi și în felul acesta e de ajuns, ca și în lacul acesta, în barajul de la Bicaz, să introducă o fisură cât un vârf de ac și dacă prin fisura aceea intră apa, apăi barajul acesta în scurt timp s-a dărâmat, nu mai rămâne (nimic) din rezistența lui. Vezi ce dărâmă o imensitate de stejar? Un firișor de viermuleț care se așează acolo și începe să roadă și în timp mai îndelungat sau mai scurt stejarul e căzut la pământ. Așa este și cu încercările care se fac la noi. Nu vedeți? Am semnat cu monofizitismul, mâine-poimâine mai semnăm altceva și noi habar nu avem de toate treburile astea, pentru că astea nu se publică. Te găsești la un moment dat într-o scadență ortodoxă, de nu te mai recunoști! Și te lasă așa într-o formă oarecare în biserica ta, dar fondul este din ce în ce mai alterat. Și în felul acesta, am ajuns să ne dizolvăm încetișor, fără să ne dăm seama unde am ajuns: la un dezastru neortodox.
Credeți, totuși, că poporul român va aluneca în această păcăleală a ecumenismului?
Mă gândesc, ferească Dumnezeu, la o scindare care va avea loc, pentru că nu s-a făcut niciodată o trecere dintr-o zonă a credinţei la alta cu uşurinţă. A fost, aşa precum ştiţi, şi la 1700, a mai fost pe la 1948, ’49, ’50, a fost și o viaţă individuală care a venit cu diferite cereri de lepădare de credinţă, sunt o mulţime de lucruri: la politruc, la birou să dai o declaraţie de solidarizare, pe unul să-l facă să treacă dintr-o concepţie politică la alta. În mare, noi suntem în fenomenul acesta, foarte periculos, greu de suportat. De aceea şi ispitele şi mântuirea noastră vor fi mult mai grele, adică în raport de cum vom putea să înfruntăm aceste încercări şi lucrarea diavolească. Să ne înarmăm cu putere la rugăciune, ca Dumnezeu să ne ajute, să putem ieşi curaţi, nepătaţi de aceste ispite şi de păcate.
Şi aşa, un îndemn faţă de toţi creştinii care aşteaptă cu emoţie să urmărească evenimentele de la Sibiu?
Noi ar trebui ca zilele acestea ale noastre pe care le avem şi care coincid de altfel şi cu această mare adunare a lumii aici la noi, să ţinem măcar două, trei privegheri de noapte, să ţinem în fiecare biserică câte trei Liturghii, luni, miercuri şi vineri, bineînţeles, în afara zilelor potrivite, să facem fiecare câte o Psaltire şi Dumnezeu sunt sigur că va îndeplini dorinţele noastre. Şi zicem şi noi, că suntem în prag de Adormirea Maicii Domnului: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta, nu ne laşi pe noi!”.
[1] Este vorba de Adunarea Ecumenică Europeană de la Sibiu, ce a avut loc în anul 2007.
A doua premisă o constituie proclamarea de către Sfântul Sinod anului 2022 ca an al rugăciunii și ca an comemorativ al Sfinților Isihaști între care este inclus și Sfântul Paisie de la Neamț, cel care a revigorat monahismul în zona Neamțului și a Moldovei și nu numai. Și a treia premisă: libertatea duhului în condițiile actuale de provocare, de cernere, de limitare sau de constrângere a libertății, fapt ce parcă anunță o nouă eră, numită de unii ,,apusul libertății” sau de alții: ,,dictatură medicală” sau de altă natură, lucru pe care nu vrem să îl analizăm în detaliu, acum.
Și am ales un fragment dintr-una dintre cărțile sale care se intitulează: Părintele Justin în propriile sale cuvinte în care este evocată una dintre amintirile lui în momentul în care era în lagăr și erau duși la munca de tăiere a stufului. Îl citez pe Părintele: ,,Îmi amintesc că am întrebat: «Domnule, cum putem să intrăm direct în apă dacă nu suntem capabili să tăiem stuful, acolo?». De obicei, mergeam pe gheață și tăiam stuful acesta, însă trebuia să intrăm într-o apă foarte rece, până la brâu pentru a tăia stuful de data aceasta. Și am fost amenințați: ,,Dacă vreunul dintre voi stă la discuții și nu intrați în apă, vă vom împușca”. Noi am văzut că erau agitați, nervoși și că aveau o intenție diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. «Haideți să mergem!». Și întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie și am ajuns la locul unde trebuia să tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbați, un detașament. Celălalt detașament a fost dus în alt loc. Frigul a pătruns în trupurile noastre, toți ne-am gândit la cei 40 de martiri. «E în regulă» – ne gândeam, noi înșine – «vom fi victorioși». Fiecare dintre noi și-a făcut propriul balot și s-a întors. Dar nu a fost de ajuns. Ei voiau altul și au văzut că începem să numerotăm și au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus și am făcut alt balot și apoi altul. Era aproximativ ora 12,30 când am terminat cel de-al treilea balot. Dragii mei, lucrul cel mai important este că atunci când ne-am întors cu cel de-al treilea mănunchi, soarele a ieșit, a luminat și ne-a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare satisfacție. Gardienii erau supărați. Ne-au lăsat acolo. Însă, căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat și ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr, de aproximativ 2 km. Am plecat cu impresia că a fost o minune dumnezeiască cele ce se întâmplaseră”. Și o să trec puțin peste cele menționate mai departe. 
