Posts Tagged 'marturii'


IN MEMORIAM PĂRINTELE PROCLU NICĂU. AM CUNOSCUT SFINȚI


PĂRINTELE ȘTIA DE CE STĂRI URMA SĂ FIU ÎNCERCATĂ…

nicauMă îndoiam la început de darurile pe care le căpătaseră de la Dumnezeu, necrezând că pot fi contemporană cu oameni despre care să se scrie „file de Pateric”. Pe unii, cum ar fi Părintele Proclu sau Maica Filofteia, am ajuns să îi prețuiesc abia după mutarea lor la cele veșnice. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa de a-L putea cunoaște mai bine în special prin interacționarea cu trei frați din familia Nicău: Părintele Proclu, Maica Filofteia și Maica Maria (cunoscută și cu numele de Agafia ori Ana).

Eram un copil neștiutor când am pășit pentru prima dată pragul chiliei răcoroase a unui pustnic, chilie cu pereții acoperiți de icoane. Părintele cu nume neobișnuit era micuț de statură, înaintat în vârstă, cu ochii de un albastru intens, permanent umeziți în rugăciune. Vorbea greu, depunând un efort mare în rostirea fiecărui cuvânt. Părea că se sfârșește, însă cu ultimele puteri ale bătrâneții ne primea pe toți cei care veneam la el pentru folos duhovnicesc. Chiar sfinția sa ne mărturisea la un moment dat că sunt oameni care vin la el ca la ghicitoare sau chiar ca la un sfânt. Pentru asta nu îl puteam ferici cât era în viață. Însă, de fiecare dată când ne doream să ajungem la el ne pregăteam cu rugăciune și binecuvântare de la duhovnic și – slavă Domnului! – ne-a primit de fiecare dată. Eu și sora mea aveam în jur de 12 ani la prima întâlnire cu Părintele. Îi spunea tatei că încă suntem curate ca îngerii și că urmează și pentru noi „lupta”.

Sfântul ne vorbea despre folosul Tainei Sfântului Maslu, însă cu deosebire mă mișca rugăciunea lui către Maica Domnului. Era mereu pe buzele sale și cu siguranță și în inima sa.

Când sunt întrebată cum era la părintele nu pot să mă gândesc decât la starea de sfințenie care se simțea în preajma sa. Era copleșitor! De fiecare dată mă emoționam și plângeam.

peleriniÎn cadrul uneia dintre vizite eram mai multe persoane în chilie. De remarcat e faptul că și el și surorile sale pe care le-am cunoscut (maica Filofteia și maica Maria), când dădeau povețe, vorbeau uneori aparent pentru urechile tuturor, însă de înțeles, înțelegea doar o persoană – cea care trebuie. Eram cu familia și câțiva străini în grup, iar părintele, privind către fratele meu pe care tata îl sprijinea cu brațele, a spus: „Copiii născuți din părinți binecredincioși ajung mari în Biserică”. Tatăl meu ne-a mărturisit mie, surorii mele și mamei la ieșire că simțise în adâncul sufletului său că părintele i-a răspuns la o întrebare importantă și anume dacă Maica Domnului i-a primit sau nu copilul în Grădina sa, după cum îl promisese ca tată dinainte de zămislire.

La ultima întâlnire cu părintele, fiind în grup, tata l-a întrebat pe părintele Proclu dacă să urmeze calea fiului său. Părintele ori nu auzise, ori se făcuse că nu auzea. Atunci, tata s-a așezat în genunchi, a luat în mâini mâna slăbită a părintelui și l-a întrebat hotărât: „Părinte, să urmez calea fiului meu?”. Văzând stăruința tatei începusem să plâng. Tata, continuând, a spus: „Sunt slab. Am copii și am trăit în lume. Am dor de mănăstire, dar sunt nevrednic și neputincios. Sufletul meu își dorește odihna și lupta călugăriei la bătrânețe. Ce să fac?”. Iar părintele a răspuns: „Nu avea grijă! Când va veni dragostea lui Dumnezeu peste tine, nimic nu va mai conta”. 

Au trecut mai mulți ani de atunci și nu dădeam importanță multor învățături pe care ni le dădea Avva. Însă două amănunte importante, care mă vizau personal, le-am reținut foarte bine: că nu trebuie să stau de vorbă cu gândurile și să fac ascultare, urmând facultatea de medicină. Nu înțelesesem partea cu gândurile decât după ce adolescența mea trecuse, perioadă în care făcusem depresie. Boala aceasta sufletească și trupească m-a împiedicat să învăț la randamentul pe care îl aveam inițial. Am reușit în timp să lupt cu deznădejdea prin rugăciune. Părintele știa de ce stări urma să fiu încercată… Continue Reading »



Părintele Justin – minunat mijlocitor către Domnul


Părintele JustinPomelnicul pentru vii și morți

Era într-o seară târzie de vineri, undeva spre 11.00 noaptea. Părintele încă primea oameni, dar era din ce în ce mai obosit. La un moment dat, a poftit înăuntru un grup mai mare pentru binecuvântare. În fața noastră erau două adolescente, decent îmbrăcate, dar după gesturi, la început de drum cu credința. I-au întins părintelui un pomelnic cu multe nume pe el. Părintele, s-a uitat lung la el, a dat ușor din cap a dezaprobare, și fără să spună nimic, a luat de pe măsuța de alături o forfecuță și a început să decupeze foaia mergând ondulat cu tăietura pe după câteva nume. Am fost foarte mirat și m-am întrebat în sinea mea ce face Părintele. Părea un copil care decupează o foaie la întâmplare. Când a terminat a ridicat privirea și a zis: „Să nu mai amestecați niciodată vii cu morții. Ăștia sunt vii, iar ăștia sunt morți!”…. Fetele au coborât capul în pământ rușinate și și-au cerut iertare. În acel moment eu nu am mai avut nici o întrebare din cele cu care venisem la Părinte.

Care dintre dumneavoastră, dacă primește o foaie cu nume de persoane necunoscute, poate să spună care sunt vii și care au murit?!…

Acesta a fost Părintele Iustin Pârvu.

(Monica, Israel)

Părintele Justin Nașii de cununie

În luna mai a anului acesta, la chilia Părintelui Justin de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă au venit să se închine doi credincioși din Târgu-Neamț. Domnul N. a avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Părintele Justin în anul 1999, pe când era angajat la Cetatea Neamțului, iar Părintele poposise în vechea cetate pentru o scurtă vizită. Impresionat de personalitatea covârșitoare a marelui duhovnic, N. s-a hotărât să vină la Petru-Vodă ca să-l cunoască mai îndeaproape.

Urma să se căsătorească și, însoțit de viitoarea soție, a pășit pragul chiliei Părintelui măcinat de un necaz. Nunta se apropia, dar nașii erau de negăsit. Ca un făcut, toți cunoscuții refuzau să îi cunune. Necăjiți de situație, cei doi tineri și-au vărsat amarul înaintea Părintelui Justin care, după ce le-a ascultat durerea, i-a întărit cu cuvintele: „Nu vă neliniștiți că o să găsiți nași! Numele lor va începe cu inițiala I”. După ce Ioan și Ionela le-au făcut celor doi miri bucuria de a-i cununa, N. și-a adus aminte de prezicerea Părintelui și de faptul că ea s-a împlinit întocmai. Drept mulțumire, cei doi tineri au hotărât ca în toată viața lor să împlinească măcar o faptă de milostenie creștină: să boteze și să cunune pe toți care le-o vor cere.

 (Mărturii adunate de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, preluat din revista ATITUDINI, Nr. 55)

 

 



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »