Posts Tagged 'martirii din temnitele comuniste'


SINAXAR 18 Septembrie. Preotul Ilarion V. Felea – Teologul Luminii Taborice din temnițele comuniste


Despre viaţa Părintelui Ilarion Felea s-au scris mai puţine, chiar dacă activitatea sa scriitoricească a fost uriaşă şi mult folositoare tuturor celor însetaţi de viaţă duhovnicească. Lucrarea Spre Tabor este ultima dintre scrierile Părintelui şi „cea mai în­sem­nată”, după cum însuşi mărturiseşte, şi ea invită cititorul să se înscrie în competiţia de desăvârşire a sufletului, de urcare pe muntele Taborului, în vârful căruia Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

În această lucrare, Părintele Ilarion ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este: accesibil tuturor, gata oricând să se pogoare la ultimul păcătos şi să-l înalţe pe culmile desăvârşirii, numai de va voi să purceadă spre urcarea acestui munte. Prin cele scrise, Părintele Ilarion ne aminteşte că desăvârşirea este menirea oricărei fiinţe umane, că ea este scopul vieţii creştine, că nu este dedicată numai anumitor tipuri de oameni. În vâltoarea lumii sau în afara ei, părintele Ilarion ne arată pas cu pas, treaptă cu treaptă, cum putem să ne sfinţim sufletele. Bineînţeles că acest urcuş este anevoios şi el presupune multe necazuri şi opintiri, dar în Hristos toate lacrimile se transformă în mărgăritare şi orice suferinţă într-o mângâiere mai caldă decât orice mângâiere pământească.

Profunzimea, trezvia şi claritatea cu care Părintele Ilarion descrie aceste metode de despătimire îi dă operei o valoare filocalică incontestabilă. Părintele Ilarion se arată a fi un desăvârşit cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi nu numai, ci şi un trăitor al lor, ca unul ce reuşeşte într-un stil foarte plăcut şi simplu să actualizeze Filocalia, să o exprime pe înţelesul nostru, al creştinilor de azi, celor cu mintea încâlcită de conţinuturi lumeşti.

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.

Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito­ri­ceas­că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de P.S. Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce atrăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au și darul de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti­vi­tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Continue Reading »



IEROSCHIMONAHUL DANIIL TUDOR, MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS


Viata Parintelui Daniil Sandu Tudor, realizata de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda

Motto:Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu”.

„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!/Sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând./Către Tine mă aplec cu fruntea,/și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt./Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt/Aștept ca orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,/și care-i pusă-n om ca un lăuntric soare/să lumineze întreagă în încăperea ființei»./Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,/Te pipăi cu sfială,/cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,/cu deget bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială,/Și neajuns aș pune încă cealaltă mână;/dar inima străpunsă de fulger de arsură,/îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/chemarea Ta întreagă și fără voia mea/bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul 9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).

 

PREAMBUL BIOGRAFIC

Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existențe mult încercate pe tărâmul atât al vieții laice cât și al celei monahale, Alexandru Teodorescu – cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor și slobozit de deșertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil – s-a născut în familia unor magistrați din București la 22 decembrie 1896, având și un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese președintele Curții de Casație din Ploiești înainte de 1914 și care cucerea de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă și temperată, Sandu Tudor moștenește pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.

În ciuda atracției exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credință din încătușările deșertăciunilor vieții, așa cum ne destăinuiește în Memoriul-biografie adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploiești, muncind intens, fiind printre fruntașii generației mele. Față de scepticismul și conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei și școlăriei mele, Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică și pentru toată viața. Din creștinismul său social, care punea în lumină legea dreptății imanente în istorie, am învățat să iubesc pe cei mulți, lipsiți și obișnuiți și să înțeleg lupta cauzei lor”[1].

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găsește pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea și trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabilește la București, unde e hotărât să devină  pictor și se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofițer în Serviciul Maritim Român și, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-și fi aflat rostul colindând mările și oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.

Însă „foamea de carte” și năzuințele literare îl silesc să se întoarcă în București, pentru a-și relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obține însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”[2]. „Frumos, cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă[3]. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioși și este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mișcarea literară, Ritmul vremii) – lucrează activ și benevol ca director al Operei de Ajutorare studențească în cadrul Asociației Studenților Creștini. În același timp, obține postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele și pasionat de aviație devine pilot de încercare. În 1927 compune în versuri după metrica și ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov care este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chișinău. Continue Reading »



Aspazia Oțel Petrescu: Toate încercările din viața noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată.


Toate încercările din viața noastră sunt teme pe care trebuie să le rezolvăm până la Judecată. Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu 

„Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit și nici nu o să-i iubim”

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre mărturisitorii noștri care au pătimit în închisorile comuniste.

Sunt foarte mulți dintre mărturisitorii care s-au sfințit în închisori pe care nu-i știm și pe care îi știe numai bunul Dumnezeu. Sunt așa-zișii mistici care nu au spus niciun cuvânt după ce au ieșit din închisoare. Însuși bădia Traian Trifan care era considerat unul dintre cei mai desăvârșiți trăitori – că mistic asta înseamnă: să-ți trăiești credința – nu a semnat cartea lui. A spus Robul numărul cutare… și și-a scris numărul lui de întemnițat. Deci sunt foarte mulți de care știe numai bunul Dumnezeu și El știe de ce îi ține ascunși, pe aceștia. Pe unii i-a ridicat în slava sfințeniei, pe alții nu, i-a lăsat în anonimat. Îmi închipui că din momentul în care a apărut primul martirizat în cer, cred că a fost mare bucurie, pentru că Dumnezeu i-a luat diavolului toții osândiții la îndobitocire și i-a făcut sfinți. Și aceasta este lucrarea Domnului, este singurul care poate dintr-un foarte mare rău – că mai mare rău decât a-ți pierde mântuirea sufletului și filiațiunea cu Tatăl ceresc, nu există – deci acest rău ticluit așa de viclean de diavolul a fost transformat în slavă dumnezeiască. El este singurul care poate transforma orice rău în bine. În momentul în care simți influența celui rău, din momentul acela trebuie să te consideri nefericit pentru că este duhul răului care este stricător de suflet și tu, om de rând, nu ai putere să reziști la așa ceva. Trebuie imediat să te așezi în genunchi, să bați o metanie, să faci Sf. Cruce, să-L invoci pe Domnul Iisus să te apere de duhul acesta.

Îmi amintesc, de pildă, cum anchetatorul cu care am avut de furcă aici în Roman, după eliberare – făcuse soțul meu o greșeală și era să intrăm amândoi la închisoare, exact cum scrie la carte – a condus ancheta destul de inteligent și totuși n-a călcat adevărul. Pentru că pe ei nu îi interesa adevărul, ei nu judecau adevărul. Se zice că atunci când intri la tribunal, tribunalul spune ce e drept și ce e nedrept din acuzația care ți se aduce. Judecata lor era cu totul altfel. Ei știau că tu ai dovedit că nu îi iubești și că trebuie să te pedepsească pentru faptul că nu îi iubești. Dar asta nu era într-un Cod penal, adică: te pedepsesc pentru că nu îți plac ochii mei. Și atunci făceau un scenariu: încălcai legea într-un fel în care voiau ei, se legau de un amănunt care putea să fie interpretat așa și te băteau până când recunoșteai că ai făcut ceea ce ziceau ei că ai făcut. Dar datorită acestui anchetator de care vă ziceam, am scăpat de închisoare că mai căpătam și atunci vreo 5 ani, după „Codul” lor penal. Pe noi ne-au băgat în Codul penal fără ca să avem o greșeală penală sau să fi încălcat cu ceva legea. Ne-au condamnat pentru că nu i-am iubit și nici nu o să-i iubim. Continue Reading »