Posts Tagged 'martiri din temnitele comuniste'


Mircea Vulcănescu: Pagini din jurnal de temniţă „E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară”


Mircea Vulcănescu18 mai 1946

Adorm îngrijorat de soarta alor mei de acasă. Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce voi putea face faţă? Eu port răspunderea lor. Am adus fetele-n lume: două fete ca două minuni. Şi o a treia… Dar de Vivi are grijă mai ales mama ei. Va trebui să am şi eu, odată! Cum? Că avere n-am decât casa părintească moştenită de la tata. Tot ce am putut agonisi am pus în ea. Biblioteca, lucrurile dinr-însa, din care multe sunt ale Mărgăritei. Mă gândesc că sunt acum ameninţate. Şi Mărgărita şi copiii riscă să rămână acum pe drumuri. Legea care înfiinţează „tribunalul poporului” prevede confiscarea averii dobândită după 1940 şi pentru copii şi pentru soţie, afară de cele moştenite. Şi un text din legea aceasta arată că nici moartea vinovatului nu-i scuteşte de pedeapsa confiscării.

Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întreţină învrăjbirea de-a lungul mai multor generaţii, persecutând şi copiii?

Şi totuşi, nu ştiu de ce, nu mi-e grijă pentru ei. O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează spunându-mi: „Priviţi crinii câmpului!…”. Da, desigur! Nu am făcut niciodată rău nimănui decât fără să vreau. Poate numai Mărgăritei! Dar nici ei. Şi apoi, pe ea am iubit-o. Şi pe cine ai iubit, trebuie să ştie să sufere. Asta e demnitatea ei. Şi ştiu că ţine la dânsa. Şi iar mă copleşeşte grija lor, care în ultimul timp, văzându-le cum slăbesc, atunci când leafa nu-mi ajungea să le hrănesc cum voiam, luase forme paroxistice. Am făcut bine că am cheltuit tot ce am ca să le hrănesc în ultimul timp, îmi spun. Presimţeam parcă iminenţa unui timp când n-o voi mai putea face. Şi iarăşi îmi spun: n-am făcut rău nimănui, ci tuturor numai bine. Nu se poate să nu-i ajute cineva şi pe ei! Dar cine? Hm! Asta nu prea văd bine. Şi Mărgărita şi Radu au fost săraci, de copii. Şi Mărgărita a crescut şi Radu a crescut-o pe Ioana, mare ca o minune. E bine că s-au deprins cu sărăcia. Bunăstarea în care i-am crescut pe copiii mei în primii ani, în care s-au complăcut desigur, le-a învăluit în caracterul aerian, diafan al vieţii. Faptul că suntem toţi „pasăre pe cracă”. Şi totuşi! Casa asta plăcea Sandrei atât de mult! Şi-şi făcuse din ea un loc de basm! Şi Măriuca, cu greu s-a hotărât să se-mpace cu gândul că e nevoită să muncească. O face totuşi cu râvnă de câtva timp, din virtute şi emulaţie, deşi bombănind, de acum câteva luni, de când n-avem servitoare!

Mă gândesc la spusa lui Nae Ionescu iar: „N-a trăit cu adevărat, măi băieţi, cel care n-a trăit din expediente, cel care n-a tremurat măcar o dată, neştiind ce va mânca a doua zi”! Desigur aşa e. Şi totuşi, casa asta scăpată de bombardamente şi de jaf este oare sortită să se risipească cu totul? Şi totuşi mă simt acum iarăşi tot atât de departe de ea, ca în preajma zilelor de bombardament din 1944. Să fiu oare iarăşi gata? Mă gândesc că în ultimele zile am fost mai rece cu toţi, ca şi cum legăturile mele cu ei s-ar fi subţiat, oglindite în oglinzi, ca şi cum aş fi de pe acum în altă lume. Adevărul e că de când a început Procesul Mareșalului, numai jumătate din sufletul meu e aici și pare că rătăcește. Cealaltă jumătate e acolo lângă el. Sunt unul din puținii oameni care – deși Mareșalul s-a purtat nedrept și dur cu ei – nu numai că îl admiră, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău, pentru buna lui credință încăpățânată pusă în slujba voinței de bine, care iese anapoda, adică pentru ceea ce am numit cândva, caracterizând rolul său de acoperitor al greșelilor și de plătitor al polițelor altora: „măreția în restriște”… Continue Reading »



SINAXAR 18 SEPTEMBRIE. MOARTEA MUCENICEASCĂ A PĂRINTELUI ILARION FELEA


Părintele Ilarion Felea

Ilarion Felea

O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui! 

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

(preluat din Opera Spre Tabor de Părintele Ilarion Fealea, vol III)



SINAXAR 14 SEPTEMBRIE: PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU. VIAȚA ALCĂTUITĂ DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN


Sofian Boghiu

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – HARISMATICUL DUHOVNIC, „MIELUL” RUGULUI APRINS

Motto: „Nu știu creștin care să nu fie și mistic în același timp”.

PĂRINTELE SOFIAN – SUFLET DIN SUFLETUL BASARABIEI

O veche predanie athonită poruncește tinerilor monahi să trăiască gândul că „toți duhovnicii sunt sfinți, dar duhovnicul meu e mai sfânt”. Nu le-a fost greu să păzească această pravilă celor care și-au plecat genunchii inimii sub epitrahilul părintelui Sofian Boghiu – „apostolul Bucureștilor” cum a fost numit de arhim. Cleopa Ilie – mai cu seamă că omul aude glasul veșniciei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr-o mărturie lăuntrică ce nu se supune niciunei analize raționale.

La 7 octombrie 1912, de praznicul Sfinților Mucenici Serghie și Vah, pe malul basarabean al Prutului, în satul Cuconeștii Vechi din județul Bălți se va înscrie în Cartea Vieții numele pruncului Serghie ce va îmbrăca peste ani haina celui de-al doilea botez, ca monahul Sofian. Legătura duhovnicească cu ocrotitorul său, Sf. Serghie, o datorează tatălui care, încorporat în armata țaristă ca să lupte în Războiul ruso-japonez din 1904-1905, înainte să plece pe front, merge și se închină la moaștele Sf. Serghie de Radonej, cerând în rugăciune: „Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajută-mă!”. În ciuda înfrângerilor suferite de armata rusă, tânărul basarabean se întoarce nevătămat acasă și se căsătorește, primind de la preotul care îl cunună binecuvântarea de a închina primul născut sfântului mijlocitor: „Să-ți dea Dumnezeu prunc minunat și să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți-a scăpat viața”.

Hrănit din predania vie a evlaviei și credinței în Dumnezeu a părinților săi, viitorul stareț al mănăstirii Antim, le va zugrăvi în suflet amintirea ca pe una din cele mai dragi icoane: „Chipul blând al părinților mei, imaginea bisericii în care mă rugam de copil și a preotului care m-a botezat în numele Preasfintei Treimi le port pururea în inima mea. Copilăria mea este simplă, noi am fost șase copii în casă, părinții mei au fost agricultori și lucram și noi și ei. Am făcut școala în sat, patru clase primare cum era pe atunci”[1]. Continue Reading »



Pomenirea Sfinților închisorilor la Poarta Albă, de ziua Sfinților Români


Părintele Justin Pârvu: „Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile, iar ceilalți sfinți nu vor să ne ajute pentru că noi desconsiderăm pe proprii noștri sfinți români”.