Posts Tagged 'martiri din temnitele comuniste'


PR. DIMITRIE BEJAN: JERTFA NOASTRĂ NU A RODIT PENTRU CĂ A FOST INSUFICIENTĂ. CUGETĂRI ALESE


icoana

DESPRE BOGĂȚIA ORTODOXIEI[1]

În Ortodoxie toate problemele de credință și de morală sunt așezate cu timpul și nu se mai simte nevoia de vreo inovație. De 2000 de ani, noi stăm pe aceleași principii de doctrină și de morală și nu simțim nevoia de inovații. Noi stăm tari și neclintiți pe cele 20 de veacuri, care înseamnă în permanență hrana nealterată a Ortodoxiei universale. În aceasta stă tăria Bisericii Ortodoxe! Nu se simte nevoia de dogme noi. Se simte nevoia să-I cântăm lui Dumnezeu, recitativ, Simbolul Credinței și psalmodierea rugăciunii Tatăl Nostru. Iar versul Bisericii Ortodoxe este rectiliniu și ne duce hotărât la poarta Raiului. Însăși închinarea noastră seara și dimineața, la mese, când plecăm la drum, este cea mai activă predică spre lauda bunului Dumnezeu.

Cât va fi pământul, Ortodoxia va fi Ortodoxie. Noi sub nicio formă nu cedăm. Dacă devenim o Biserică activă, vom crea și noi misiune. Prea suntem Biserică statică. Noi păstrăm ce-am moștenit, din cauza turcismului și a Rusiei care ne-au mâncat libertățile, n-am progresat în materia misionară.

Teologia este susținută de Duhul Sfânt, Care dirijează Biserica Ortodoxă, și de preoții cucernici care aprofundează cunoștințele teologale. După cum se înțelege, este o perfectă colaborare între Duhul Sfânt și Biserica conducătoare. În aceste condiții, Biserica nu poate greși. Deoarece în veci Biserica Ortodoxă, în totalitatea ei, este condusă în timp de puterea lui Dumnezeu, „Care pretutindeni este și toate le împlinește”. Totdeauna teologia este activă, cunoștințele rămân aceleași și nealterate în esența lor. Când omul se suprapune Duhului Sfânt și o ia după capul său, neascultând de Biserică și de Sfinții Părinți, apar sectele, care la început sunt foarte violente. Apoi se cumințesc și se numără printre sutele de feluri de grupări creștine.

sfaturi

DESPRE VIITORUL BISERICII ORTODOXE

În Biserica de mâine trebuie să avem niște arhierei pricepuți și cu duh creștin și să fie numit un episcop pentru tineret. Așa era când eram eu student. Era un episcop pentru armată, unul pentru tineret, unul pentru știu eu, ce alte instituții, care cu asta se ocupau. Și atunci, dacă ai pe cineva care te dirijează pe tine, preot, care te-ai înscris în această asociație ortodoxă, faci treabă și slujești Biserica lui Hristos și neamul tău. Scopul vieții este să dai din tine umanitatea, să te jertfești pentru Hristos și pentru aproapele.

Renașterea în Duh a creștinismului ortodox se face mai întâi prin mănăstirile vii, al doilea prin preoții de vocație, al treilea prin credincioșii buni. Mai ales la sate și la periferiile orașelor.

Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morți pentru credința creștină. În acest timp cele două «biserici» ale Apusului, catolică și protestantă, n-au ridicat niciun deget în sprijinul celor închiși sau omorâți pentru credință. Au trăit lumește, îmbrăcați în vison și purpură, mâncând la mese bogate și, din când în când, jelindu-ne pe noi.

ecumenism

MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI ÎNCERCĂRILE DE UNIRE

Mișcarea ecumenică este inițiată de lumea protestantă, care, și pentru noi și pentru catolici, constituie erezia lumii germanice ridicată împotriva papalității și a catolicismului dar, în fond, și împotriva Ortodoxiei, care reprezintă tradiția, prin excelență. Și am greșit când, la chemarea lor, am întins o mână și binevoitoare și protectoare. Catolicii nici până astăzi n-au aderat la această Mișcare ecumenică. Trimit la diverse congrese ecumenice doar observatori. Noi ne-am predat cu arme și muniții, lumii germanice.

Sunt o mie de ani de când ne-am despărțit. Unirea, tot într-o mie de ani se face. Chiar dacă vlădicii noștri ar face-o oficial, noi nu mergem. Noi rămânem ortodocși.

Sperați într-o apropiere de «Biserica» catolică?

În niciun caz. O să ne unim, dar nu în duh. Nicio apropiere administrativă măcar. Nu. Noi avem 2000 de ani de tradiție. Noi suntem Biserica tradiției. Noi am format creștinismul. De la Ierusalim pleacă creștinismul, nu de la Roma încolo.

DESPRE CHEMAREA PREOTULUI

Un preot bun trebuie să fie mai întâi un om de rugăciune. Apoi să săvârșească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă o familie model, să-și iubească enoriașii, să respecte cu sfințenie rânduiala și canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă și să se jertfească pentru poporul lui Dumnezeu.

Principalele fapte ale preotului sunt: rugăciunea, slujba la biserică, milostenia și predica. Aici intră și scrisul. Asta este fapta preotului misionar.

dimitrie bejan

MENIREA MĂNĂSTIRILOR

Mănăstirile au fost, sunt și vor fi principalele focare pentru renașterea spiritului creștin-ortodox. În spatele lor se orânduiesc preoții de mir și creștinii. Dar deasupra tuturor este Dumnezeu, Care nu doarme niciodată și le poartă de grijă popoarelor creștine mai ales. De cele mai multe ori, ca în Vechiul Testament, apare un om trimis de sus, care arde pentru credință și lumea se ia după el. Sunt mulți călugări buni, știuți mai ales de Dumnezeu, știuți chiar și de mine. Eu știu că bunul Dumnezeu poate ridica și din pietre ucenici.

Mănăstirile să se întoarcă total la observarea integrală a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare. Toți monahii merg la desăvârșire, lăsând în urma lor, toate problemele din viața socială. Au o singură lucrare și un singur drum: stăruința de a ajunge luminoși la poarta Raiului. Ceilalți se luptă cu nevoile și cu poftele din greu. Și aceștia pot ajunge în Rai prin credință bună și cât mai multă omenie.

Este nevoie de pus ordine în viața monahală. În ultimul timp au bătut și bat la poarta mănăstirilor tineri și tinere, buni în credință, dar total nepregătiți pentru viața monahală, care înseamnă rupere de lume și de ispitele ei.

Aici, în mănăstire, omul — cioban sau profesor — devine frate cu celălalt. La fel ciobanul ca și înțeleptul pot bate la poarta Raiului, să intre și să stea pe scaun de egalitate, căci alta este judecata și aprecierea lui Dumnezeu. Noi așteptăm de la mănăstiri o foarte puternică trezire de credință faptică.

Artileria dracului bate cu precădere în mănăstiri. Călugării sunt pionierii de frunte ai Sfintei Biserici. În armată pionieri sunt cei ce fac drumurile în fața noastră, cei de sacrificiu. Satana are în primire întâi mănăstirile!

Este vorba de lupta cu săgețile de geniu ale satanei. Îți dă gândul chiar că nu există Dumnezeu. Eu nu știam de aceste ispite când eram tânăr. Războiul diavolilor este cu voi călugării mai întâi. În permanență bate artileria în voi!

TAINELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la „Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

Noi ne mântuim prin credință și prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fără apartenența Sfântului Duh la noi. Dacă pierzi din vedere asta și spui: „Ei, am făcut și eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!”, ești în mare primejdie. Eu mă tem că traista mea este goală, eu care plec la drum.

Sfântul Petru a scăpat de înec, strigând către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă!”. Iar mâna Domnului l-a scos din valuri și l-a ajutat să călătorească pe fruntea încrețită a unui val. Și atunci este îndreptățită apostrofa lui Hristos: „Fricosule, pentru ce te-ai îndoit? Oare nu ți-a întins bunul Dumnezeu o mână salvatoare? Iar tu ce-ai făcut? Cobori rapid, surd și orb!”. Nu se află alt drum spre Hristos, decât să te arunci cu Petru la picioarele Lui!

Rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea.

Când eram noi între noi, rugăciunea era comună, seara și dimineața. Unul zicea și ceilalți ascultau. Și mai făceai și o rugăciune personală, singur, chiar înainte de a te culca. După controlul de seară făceam rugăciunea. Nu ne supăra nimeni. Știau și milițienii, se mai uitau, dar nu te întrerupeau.

DESPRE ROSTUL SUFERINȚEI ȘI AL IUBIRII APROAPELUI

Am spus întotdeauna că suferința este mântuitoare, numai dacă o accepți fără murmur. Dar căile care duc la mântuire sunt multiple și sunt arătate în toate cărțile noastre sfinte: faptele milei trupești și faptele milei sufletești. Dacă nu-l alungi de la poarta ta pe cel sărac și-i dai o bucată de pâine sau bani și dacă îl înveți pe cel căzut drumul cel bun, ca să se ridice din mocirlă, încet-încet unii ajung până acolo să-și iubească și vrăjmașii. Mai mult decât aceasta nu i se poate cere bietului om.

Iar cea mai puternică dovadă a iubirii stă în faptul că îți pui viața ta în primejdie, pentru salvarea vieții fratelui tău.

Asta am încercat noi să facem, uneori cu opinteli și cu murmurare de protest, pentru care astăzi îmi dau seama la capătul efortului meu, că jertfa noastră nu a rodit pentru că a fost insuficientă. Vor mai fi necesare și alte jertfe pe viitor, știind noi toți că o cetate poate fi mântuită dacă în mijlocul ei se află 50 de drepți. Atunci la Sodoma unul a fost găsit drept, Lot. De aceea cetatea a pierit în flăcări. Mă întreb: „Oare câți drepți se găsesc în mijlocul poporului român? Și cât atârnă în cumpăna dreptății divine comportarea lor morală și omenia? Poate fi salvat oare poporul român de la nimicire prin numărul de drepți din mijlocul mulțimii de strâmbi? Deocamdată observ că bunul Dumnezeu stă în cumpănă! Până când?”…

 

[1] Frag. extrase din Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

 



SÂMBĂTĂ, 27 MARTIE, AIUD, COMEMORAREA MARTIRILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


inchisoareSâmbătă, 27 martie, va avea loc la Aiud, la mănăstirea „Râpa Robilor”, o comemorare a martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste, care pentru Dumnezeu și neamul românesc, și-au pierdut viața în chinuri inimaginabile în lagărele și pușcăriile comuniste de pe întreg cuprinsul țării, dar mai cu seamă în râpa Aiudului.
Părintele Justin Pârvu obișnuia să participe anual la comemorările camarazilor săi de suferință din penitenciarul Aiud, unde el însuși a pătimit 5 ani de temniță.
Astfel și noi, cu dor de sfinții noștri, vă invităm să prăznuim împreună jertfele mucenicilor noștri, care se roagă pentru noi și pentru biruința Bisericii și a neamului nostru!
„Glasul mucenicilor strigă din toate crăpăturile pământului”, spunea Părintele Justin.
Să răspundem prezent glasului sângelui sfinților noștri și să îi cinstim după cuviință.
Slujba de pomenirea va începe la ora 13.00, la Monumentul „Calvarul Aiudului”, unde vom săvârși acatistul și parastasul pentru cei adormiți.
Să ne ajute Domnul să avem parte de rugăciunile și ajutorul sfinților români din temnițele comuniste!



Nicolae Purcărea despre Mucenicul Gheorghe Jimboiu


MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE:

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul mare ca şi la Piteşti, acolo unde dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi, peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trecut 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi copiii care sunteţi, ca voi părinţi care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut să vă spunem noi ce este comunismul. Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu. Dar gândul nostru, nădejdea noastră, este puternică în a crede că până la urmă forţele binelui vor învinge.

V-aş putea purta prin poveştile acestea ore întregi dar să o iau pe felii, să vă povestesc fiecare moment important, să vă povestesc cum a murit fratele meu care a dormit lângă mine, cum s-a stins unul sau altul, cât a rezistat… Din întâmplare la Aiud eram într-o echipă de zidari, eram zidar. Eram tânăr, eram iute, eram sprinten şi lucram foarte repede. A trebuit să fac morgă la Aiud. Morga se numea: morga lui Nae. Şi, într-o dimineaţă, am trecut pe la morgă şi cine crezi că era în morgă? Prietenul meu cel mai bun: Gheorghe Jimboiu! Am încremenit puţin. Am făcut o mică rugăciune pentru el şi am zis: „Doamne, unde-i viaţa mea? Doamne, iartă-mă că am renunţat la darul Tău cel mai mare pe care mi l-ai dat. Viaţa! Am renunţat ca să Te apăr pe Tine, Doamne. La ziua judecăţii ai milă, Doamne, de noi! Şi dacă crezi că faptele noastre au fost de folosinţă neamului, societăţii, omului, iartă-ne, Doamne, pentru cele rele pe care le-am făcut”.

Multe aş vrea să vă mai spun dar timpul ne presează. Eu sunt cioplitor în lemn şi mă forţez să vorbesc. Este darul meu cel mai de preţ. Darul este dar. Şi în zarcă am cioplit toată suferinţa pe care am trăit-o. Întrebaţi la muzee şi vă va spune cine este Nicolae Purcărea.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 6)