Posts Tagged 'martiri din temnitele comuniste'


Nicolae Purcărea despre Mucenicul Gheorghe Jimboiu


MARTIRI AI TEMNIȚELOR COMUNISTE:

Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni, pentru că am avut neşansa, destinul mare ca şi la Piteşti, acolo unde dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi, peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trecut 20 de ani. Şi, care mai suntem, avem datoria să mărturisim, ca voi copiii care sunteţi, ca voi părinţi care nu vreţi să vorbiţi, sau moşi care nu vreţi să vorbiţi despre trecut să vă spunem noi ce este comunismul. Vreţi să ştiţi cine a fost comunismul? Lăsaţi-ne pe noi să vorbim şi dacă nu veţi ajunge la o saturaţie, la un dezgust, la un gust amar, amar de tot, atunci sigur că nu puteţi niciodată să înţelegeţi lupta între bine şi rău. Pentru că lupta este între bine şi rău, între satana şi Dumnezeu. Dar gândul nostru, nădejdea noastră, este puternică în a crede că până la urmă forţele binelui vor învinge.

V-aş putea purta prin poveştile acestea ore întregi dar să o iau pe felii, să vă povestesc fiecare moment important, să vă povestesc cum a murit fratele meu care a dormit lângă mine, cum s-a stins unul sau altul, cât a rezistat… Din întâmplare la Aiud eram într-o echipă de zidari, eram zidar. Eram tânăr, eram iute, eram sprinten şi lucram foarte repede. A trebuit să fac morgă la Aiud. Morga se numea: morga lui Nae. Şi, într-o dimineaţă, am trecut pe la morgă şi cine crezi că era în morgă? Prietenul meu cel mai bun: Gheorghe Jimboiu! Am încremenit puţin. Am făcut o mică rugăciune pentru el şi am zis: „Doamne, unde-i viaţa mea? Doamne, iartă-mă că am renunţat la darul Tău cel mai mare pe care mi l-ai dat. Viaţa! Am renunţat ca să Te apăr pe Tine, Doamne. La ziua judecăţii ai milă, Doamne, de noi! Şi dacă crezi că faptele noastre au fost de folosinţă neamului, societăţii, omului, iartă-ne, Doamne, pentru cele rele pe care le-am făcut”.

Multe aş vrea să vă mai spun dar timpul ne presează. Eu sunt cioplitor în lemn şi mă forţez să vorbesc. Este darul meu cel mai de preţ. Darul este dar. Şi în zarcă am cioplit toată suferinţa pe care am trăit-o. Întrebaţi la muzee şi vă va spune cine este Nicolae Purcărea.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 6)



Bădia Traian Trifan – povăţuitorul sfinților închisorilor


Bădia Traian Trifan – povăţuitorul sfinților închisorilor

Lumina filocalică din temniţele comuniste

Despre marele Traian Trifan s-a vorbit destul de puţin în comparaţie cu alte figuri marcante ale temnițelor comuniste din România. Am aflat despre Traian Trifan de la Părintele Atanasie Ştefănescu (care acum odihneşte în cimitirul mănăstirii Petru Vodă, alături de sfinţii cu care împreună a pătimit). Părintele Atanasie era foarte indignat de faptul că mai nimeni nu scria despre Traian Trifan care i-a avut ucenici pe toată cohorta de sfinţi ai Aiudului, inclusiv pe Valeriu Gafencu. Traian Trifan, spunea Părintele Athanasie, cu care pentru o perioadă a împărțit aceeaşi celulă la Aiud, a fost mentorul duhovnicesc şi dascăl al rugăciunii lui Iisus pentru tot Aiudul. El era numit Bădia Traian sau marele Avva al Aiudului.

Cine să fie acest Traian Trifan, despre care puţini au îndrăznit să vorbească ceva, despre care el însuşi nu a zis nimic, decât cele câteva caiete filocalice, scrise de mâna sa, rămase şi acum în manuscris? Cine este acest Traian Trifan care „îndrăzneşte” să facă note şi interpretări asupra cugetărilor filocalice şi teologice ale Sf. Maxim Mărturisitorul? Cine să fie acest om care s-a ridicat la trăirile filocalice şi la înălţimile teologice ale sfinţilor şi despre care noi nu ştim mai nimic?

Din cele relatate de cei care l-au cunoscut, putem spune că plânsul cel după Dumnezeu era starea sufletească a lui Traian Trifan. Ce să ştim despre el dacă el nu a vorbit mult? El tăcea rugându-se şi plângea. Aşa l-au cunoscut muţi în temniţă: învăluit de o mistică greu de atins, un isihast tainic, care plângea necontenit. Cei din celulă nu îndrăzneau să îl întrebe nimic, pentru ca nu cumva să îi strice starea plânsului, să nu cumva să îl oprească din rugăciune. Probabil puţin cutezau să afirme că l-au înţeles.

Învăluit de o smerenie hristică, se ştie că voia să fie în anonimat şi să nu se vorbească despre el, însă noi, acum, după ce Bădia Traian s-a mutat la locaşurile cele veşnice, avem datoria să îl cunoaştem măcar în parte, să îi scoatem la lumină opera filocalică şi trăirile.

Deoarece nu avem cutezanţa de a-i alcătui un portret în paginile acestei reviste, vom lăsa pe cei care l-au cunoscut să vorbească şi din mărturiile lor să reiasă de la sine cine a fost Traian Trifan. Lumina tiparului a văzut-o doar unul singur din manuscrise, carte care acum greu o mai găseşti: „Mărturisesc. Robul 1036”, editura Scara, 1998. Pe lângă faptul că Traian Trifan a fost prefect de Braşov, ajutor de comandant legionar, avocat, el a fost mai presus de toate aceste un mare trăitor, un mistic, un isihast, un sfânt.

Bădia Traian Trifan – mentorul sfinţilor închisorilor

Din relatarea lui Nicolae Purcărea

„Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036”.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov.

Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov.

După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la niciun principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu. Continue Reading »



Conferința: ”Amintiri din detenția comunistă – cu Dr. Galina Răduleanu”, la Cluj-Napoca


Cu ocazia Zilei Deținuților Politici Anticomunisti, Fundația ”Profesor George Manu”, Grupul „Camarazii” și Grupul de Acțiune „Rădăcina”  organizează conferința: ”Amintiri din detenția comunistă – cu Dr. Galina Răduleanu”.

Evenimentul va avea loc pe data de 9 martie 2020, de la ora 18:30 la Sala Ion Mușlea a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca.

Invitatul special al acestei seri, doamna Galina Răduleanu, a petrecut 4 ani în temnițele comuniste din România, experiență despre care va scrie mai târziu în volumul de mărturii intitulat ”Repetiție la moarte… din spatele gratiilor”, una dintre cărțile importante de memorialistică din detenția comunistă feminină.

Vă așteptăm cu drag!



PĂRINTELE JUSTIN: SĂ NE APROPIEM ȘI NOI CÂTE PUȚIN DE DURERILE ȘI SUFERINȚELE CELOR DIN ÎNCHISORI!


Pr. Justin: Aici ieșeau deținuții la plimbare…

Atunci ar trebui să facem acolo un trisaghion.

Pr. J: Aici în trei cu mâinile la spate, privirea în pământ, uite un tunel acolo, unul dincoace și aici se făceau cercuri. Acum ce se întâmplă? De sus se lucra prin semne, alfabetul morse, acesta făcea semne și celălalt înregistra… Mergea ca la calculator, așa-ți mergeau degetele. Și caraliul stătea acolo cum vă spun și nu se auzea, sigur că și el mai moțăia acolo și acesta dincolo răspundea, dădea informații: „Vezi, la etajul 2, e cutare și cutare, e bolnav și cere să dai nu știu ce, spune acolo”; altul: „Vezi că la etajul 4 este o carte în fascicule și merge din celulă în celulă. Interesați-vă, la camera 12!”. Și acolo se interesa la camera 12 și într-adevăr în două zile o aveai în celulă.

Facem trisaghionul la Neagra în celulă.

Da, da, acolo! Uite, aici sunt numele lor, ale deținuților

Aici era Zarca?

Zarca era închisoarea de la Aiud, Zarca Maria Tereza, pușcăria veche și Aiudul nou unde am stat acolo vreo 24 de luni, făcută de ministrul Duca.

 Au fost și  împușcați aici?

Păi, nu numaidecât să te împuște, când te băga aici, mureai fără să te împuște. Intrai pe cimentul acesta rece, câte unul. Unul care dădea o pedeapsă mai ușoară, altul mai grea, depinde cum erai în cont la dosar.

După săvârșirea parastasului

Iată, părinților, că a rânduit Dumnezeu să ne bucurăm împreună cu sfinții mucenici, cu cei ce au suferit, cu cei ce au pătimit în închisoarea aceasta. Ei sunt o mărturie, un îndemn pentru noi să ne luăm viața cât mai aspră și cât mai incomodă, ca să ne putem apropia de durerile și de suferințele lor. Noi, îi pomenim așa, în fuga mașinii, în fuga grabei noastre, fie la altar, fie într-o închisoare unde mai mergem din când în când, dar ei se roagă pentru noi; avem acești sfinți rugători ce poate numai cu rugăciunile lor ne mai întâlnim noi, astăzi. Mare lucru au făcut înaintașii noștri, domnitorii noștri de au adus sfinți de unde au socotit ei și unde au găsit. Au fost cumpărați cu bani grei, cu aur, dar de ce au umblat după ei? Pentru că aceștia sunt bărbații vrednici care salvează prin rugăciunea lor neamul nostru, adică ne-au salvat și ne salvează. Acum, la ora aceasta, datorită acestor vremuri de ucidere a comunismului asupra creștinismului am avut un prilej fericit ca să înmulțească tot mai mult numărul martirilor și al eroilor noștri. Și cu aceștia și noi trăim mai departe și ne ducem ca să ne găsim cu ei acolo și să ne bucurăm împreună cu dânșii, pregătiți așa, cât se poate, pentru Înviere, să ne bucurăm în veșnicie și pentru neamul nostru. Că neamul nostru ce înseamnă? Cei din trecut, cei din prezent și cei care vor veni. Acesta este neamul nostru. De aceea, niciodată trupul acesta mistic al lui Hristos, niciodată nu scade, ci mereu crește în Împărăția lui Dumnezeu, datorită acestor tineri și altor sfinți cunoscuți și necunoscuți, care s-au jertfit. Noi stăm aici numai câteva minute și ne ia frigul și hai să mergem! Dar aici câți și-au găsit moartea, zile întregi până s-au topit ca lumânarea aceasta? S-au stins neșezând niciun moment, iar aceștia care au intrat aici au fost niște oameni foarte inteligenți. Măi, nu au scos nici un cuvânt, nimic, la anchete. Te prindea la geam că te uiți să vezi și tu lumina soarelui, o rază cât de mică, ei bine, și asta costa! Și te aruncau aici, la camera aceasta, unde stăteai 3-4 zile cu o cană de apă sărată puțin și cu 100 de gr. de pâine, pe care ți-o dădea dacă-și amintea caraliul. Cam așa a fost viața aceasta de celulă, precum viața ascetică a vechilor noștri călugări, a marilor nevoitori. Trăiau viața aceasta aspră și se martirizau și se topeau, zi cu zi, de bunăvoie. De aceea, trebuie să fim foarte atenți, vremurile sunt grele, cât trăim să căutăm să ne conformăm cât se poate de a atinge cât de puțin această chemare a lor, de a se jertfi pentru Dumnezeu și neamul nostru și s-au topit în închisorile acestea câte 10, 15, 20 de ani și poate și 25 de ani, condamnați pe vremea lui Antonescu și au murit prin ’60, prin ’65 în închisori, cum a fost și sfântul acesta al închisorilor, redați de scriitorii noștri. Dumnezeu să ne îndrepte și să ne binecuvinteze și pe noi, să ne primească osteneala.

Și rezistai pentru că era minunea lui Dumnezeu, măi! Erai acoperit ca pruncul în brațele mamei…

(Vizitând închisoarea Sighet, în anul 2009; Fragment publicat în Revista Atitudini Nr. 63)

 

 



MARIN RĂDUCĂ: DESPRE CURĂȚIREA MINȚII ȘI VIEȚUIREA FILOCALICĂ


D-le Marin Răducă, din ce am citit în literatura de detenție, am înțeles că starea duhovnicească dobândită în închisoare venea din constrângere, nu exista libertatea ta, de exemplu: să-ți tai voia, adică nu aveai prea multe oportunități. Te ridicai duhovnicește fiindcă erai nevoit cumva, pe când noi suntem acum în mijlocul desfătărilor și nu ne silim la nimic bun.

Când am fost în Muntele Athos, am primit întrebarea, bineînțeles printr-un translator, de la niște călugări: „De ce Mișcarea Legionară, atâta vreme cât există monahism?”. Zic: Sfințiile voastre sunteți undeva sus, iar Mișcarea Legionară se ocupă de cei de jos de care nimeni nu se îngrijește și aceia trebuie să se mântuiască. Dumneavoastră, într-adevăr vă rugați și probabil că rugăciunile dumneavoastră sprijină pe cei pe care îi preocupă iubirea de Dumnezeu și de aproapele, așa cum are Mișcarea Legionară iubirea de Dumnezeu și de neamul său, în primul rând. Iar ca să aduci neamul acesta la Dumnezeu mai întâi trebuie să te aduci pe tine însuți, să știi cum să lupți cu răul. Vizitam Muntele Athos și în timp ce mergeam noi spre chilia Părintelui Paisie (Aghioritul), vine un călugăr care urca pe când noi coboram. Era o distanță de până în 100 de metri, ca să spun așa. Și îmi spuneam: „Ce bine ar fi fost dacă știam grecește!”, că l-am fi întrebat care e cărarea care duce mai aproape de chilia Părintelui. Și mergând noi așa, când ne-am apropiat la vreo 20 de metri, văd că ne taie călugărul respectiv calea și vine la mine și spune așa: „Tu ești Marin și tu trebuie să rămâi aici”. Zic: „Părinte, nu am venit ca să rămân aici. Eu am familie, am copii”. În sfârșit, mi-a adus toate argumentele că trebuie să rămân acolo. Sigur că a trecut un fior prin mine. Nu venisem decât de vreo două zile, nu avea nici el și nici eu cum să-l cunosc. Și în discuțiile pe care le-am avut, cam o oră am stat de vorbă, a căutat să mă convingă să rămân. Și bineînțeles că eu susțineam teza mea, iar dânsul zicea ca dânsul. Zic: „De la ce chilie sau de la ce mănăstire sunteți ca să vă mai caut, cât mai rămân aici în Munte?”. Și sigur că l-am întrebat: „De unde mă știți?”. „Lasă astea!”, mi-a răspuns. Și mi-a zis că el este la chilia Lacului. Și m-am dus să vorbesc cu el și până la urmă a biruit teza mea, că dacă voiam să mă călugăresc, nu trebuia să mă căsătoresc, nu? Și eu mi-am zis în sinea mea că mi-e de ajuns singurătatea și experiența temniței de singurătate, că de aceea am și venit acolo, în Sfântul Munte, să compar viața duhovnicească din Sfântul Munte cu viața duhovnicească pe care am dus-o acolo în temniță.

Vedeți voi, oricine caută să se apropie de Dumnezeu și luptă pentru Dumnezeu și neamul lui, are de înfruntat încercări de tot felul. Ori, noi trebuie să fim pregătiți și această pregătire nu se face peste noapte, ca și mântuirea. Mântuirea nu se moștenește, se cucerește prin trudă, prin nevoință, așa cum spune Mântuitorul. De la Ioan Botezătorul până în ziua de astăzi, Împărăția cerurilor se ia cu sila, cu nevoința. Ce fac eu cu clipa mea pe care o trăiesc, cum mă schimb eu? Auzim foarte frumos vorbindu-se despre Dumnezeu, iar ca să-L trăiești pe Dumnezeu și să ajungi la îndumnezeire care e ultima treaptă, trebuie să vezi ce faci cu clipa asta pe care o trăiești în lume, cu păcatul, că de aceea a venit Mântuitorul în lume. Iertați-mă, nu trebuie să vă vorbesc eu despre lucrurile astea, dar eu vă spun prin ceea ce am trecut și am gândit și am trăit. Creștinismul Ortodox nu e o teorie, nu e o filozofie, e o credință și această credință trebuie să se manifeste prin fapte. Cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Credința fără fapte e moartă”. Vedeți, ca să lupți împotriva păcatului, nu poți singur să lupți. Trebuie să lupți așa cum ne-a învățat Mântuitorul, cu cauza păcatului, ca să birui păcatul. Și cauza păcatului este gândul și eu trebuie să lupt cu gândul și cum lupt cu gândul? Depinde de discernământul și de voința mea, de libertatea mea cu care m-a creat Dumnezeu. Încotro înclină adâncul inimii mele? Spre plăcere sau spre împotrivire? Fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebarea: „Cum au ajuns oamenii aceștia, care au fost oameni ca noi, sfinți?”. Pentru că porunca Mântuitorului asta este: «Fiți sfinți precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este». Deci, trebuie să ne sfințim viața! Sfinții Părinți ne-au arătat o scară cu trei trepte. Continue Reading »



SINAXAR 25 DECEMBRIE: ARHIM. GHERASIM ISCU DE LA TISMANA – STAREȚUL MARTIR ȘI APOLOGET AL IUBIRII CREȘTINE


Motto: Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”…

PREAMBUL BIOGRAFIC. PRIMII PAȘI PE SCARA MARILOR RENUNȚĂRI

„Când ne urâm pe noi înșine pentru răul care trăiește în noi, atunci ni se deschid nețărmuritele zări ale iubirii lui Hristos care în limitele ființării noastre pământești mistuie în noi tot ce îi este străin și totodată ne umple de energia unei alte ființări, de negândit până atunci. Fără o astfel de experiență nimeni dintre oameni nu poate să înțeleagă poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei: «Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi» (Mt. 5:44)”[1]. Părintele Gherasim Iscu, desăvârșit împlinitor al poruncii hristice de a ne iubi vrăjmașii, a agonisit în adâncurile sufletului său focul mistuitor al iubirii dumnezeiești pășind pe calea răstignitoare a suferinței fără să se poticnească de sălbatica împotrivire a puterilor întunecoase, astfel încât prezența lui Dumnezeu i s-a întipărit în chip neșters pe trupul vieții, «nu în lespezi de piatră, ci în lespezile de carne ale inimii» (2 Cor. 3:3).

Fiul lui Grigore și al Elenei Iscu, Părintele Gherasim (pe numele de botez Grigore) s-a născut la data de 21 ianuarie 1912, într-o familie înstărită de țărani credincioși, pe plaiurile băcăuane ale comunei Poduri, unde va absolvi școala primară cu 10 pe linie, potrivit mărturiei nepotului său Ion Iscu, care vorbește despre dotarea intelectuală de excepție a părintelui Gherasim, precum și despre conștiinciozitatea lui la învățătură: „Am găsit în podul casei lucrări și teze de-ale sfinției sale. M-a surprins că niciuna nu era corectată cu roșu. Ale mele toate aveau corecturi și tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calități intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferența dintre el și restul clasei era foarte mare”.

Crescut în lumina tradiției creștine, Grigore de la o vârstă foarte fragedă pășește pe calea strâmtă și aspră a renunțărilor vieții, intrând ca frate la Mănăstirea Bogdana în anul 1924. Râvna constantă pentru studiu și pentru cunoașterea teologică îl ajută să urmeze cursurile Seminarului monahal din cadrul Mănăstirii Neamț între anii 1925-1928. Reînființat la 15 octombrie 1925 prin implicarea activă a unor personalități marcante ale timpului care vor trece prin experiența cenușie a temnițelor ateiste: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Arhim. Iuliu Scriban, Seminarul de la Neamț va fi desființat în anul 1928, motiv pentru care tânărul Grigore este nevoit să-și continue studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care îl absolvă ca șef de promoție în anul 1935. Însuflețit de năzuința de a dobândi o pregătire teologică temeinică, se înscrie la Facultatea de Teologie pe care o va termina abia în anul 1942 din cauza posibilităților financiare precare de care dispune. Continue Reading »