Posts Tagged 'martiri din temnitele comuniste'


Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil): ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET


Ieroschimonahul Daniil Sandu TudorIeroschimonahul Daniil Sandu Tudor, martirizat în temnițele comuniste, a trecut la Domnul în ziua de 17 noiembrie 1962, în temnița Aiudului

Individualismul, în timpul decăderii lui, a adus formula anarhică a singularizării ca scop. El a fărâmițat unitatea omenească într-o puzderie de atomi fără coeziune. Drept unitate omenească, reală, era socotit numai insul luat în sine, omul biologic, individual. Familia, neamul, omenirea, dacă nu puteau fi tăgăduite cu totul, totuși erau, cum de altminteri sunt și astăzi, socotite numai unități sociale. Într-adevăr, viața socială, socialul era primit ca formând un regn deosebit, nou, sui-generis, deasupra celui al vieții propriu-zise, dar acest social nu era luat în seamă decât ca un ordin abstract și contractual, aproape artificial, nenatural.

Rousseau este profetul acestui individualism de limită. Principiul optimist și himeric al sistemului său este credința neînfrântă și nemărginită în omul biologic, în firea cea bună a lui. De aici s-a născut întreg romantismul. În politică, în pedagogie, el a inaugurat Revoluția franceză, și Convențiunea a fost stăpânită de mentalitatea ideilor lui. Din acest individualism anarhic și limitat biologic, care socotește, familia, neamul, omenirea, numai ca diferite grade ale socialului contractual, numai ca deosebite stări de societate, adică de tovărășie exterioară economică, culturală sau rațională, s-a născut socialismul și sociologia.

Comunismul marxisto-bolșevic nu este decât capătul și apogeul unde a dus acest individualism anarhic, care socotind, familia, neamul și omenirea ca realități abstracte, poate să și le nege și să le schimbe după plac sau să le desființeze total. Comunismul este o tovărășie uriașă unitară și ideal abstractă, în care toți sunt egali, fără sex, fără familie, fără neam. Comunismul este, lămurit, un copil romantic al ficțiunii rousseauiste, care își poartă moartea în sine, se tăgăduiește prin însăși natura, originea și baza sa: individualismul anarhic și raționalist. Comunismul reduce pe om la biologia insului și tăgăduiește realitățile psihice și spirituale ca grade vitale și obiective ale omenirii.

Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului împotriva familiei, Bisericii și deosebirilor de limbă? Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului contra vieții intime și contra psihologicului? Amintesc acea telegramă a unui soviet care pedepsea pe un tânăr lucrător cu suspendarea și internarea lui într-un sanatoriu, pentru că suferea de boala numită comun: dragoste.

Omul din ființă vie, din tată, fiu sau frate ajunge un număr, un tovarăș. Frăția omenească este înlocuită prin tovărășie. De unde creștinismul afirmase adevărul că întreaga omenire formează la un loc și în chip liber și firesc, un mare trup, în care fiecare, și toți la un loc, fac parte organică într-o ierarhie nedespărțită, vitală și spirituală, comunismul afirmă dimpotrivă că societatea, tovărășia omenească trebuie construită egalitar și rațional, după un etalon de muncă și consum, iar cei ce nu se supun regimului teoretic aplicat, trebuiesc excluși și nimiciți. Oare, la ultima revizuire a congresului comunist, nu au fost puși în afară de lege 420.000 de membrii ai partidului?

Nu se poate aici, din lipsă de spațiu, analiza mai mult. Tragem numai concluzia. Comunismul nu face decât să închidă perioada individualistă în decadență, căutând să temporizeze în locul universalei frății omenești, a dragostei lui Hristos, în locul Sf. Biserici, o tovărășie uriașă, făurită după o anumită teorie a luptei de clasă, a urii de clasă, sau mai bine o turmă organizată tiranic după una sau mai multe abstracții ale unei minți omenești. În locul soborului e pus sovietul și omenirea va fi fericită.

(Articol preluat din Dosarul lui Sandu Tudor nr. 113668, vol. nr. 3, p. 7, din arhiva CNSAS; publicat în Revista Atitudini nr. 48)



Pr. Nicolae Bordașiu – o viață de martir; luptătorul neobosit al lui Hristos împotriva fiarei comuniste


„Niciodată nu m-am lepădat de bunul Dumnezeu. Dacă mi-aș fi pierdut credința, atunci m-aș fi distrus și eu”.

La o zi după sărbătoarea Soborului Sf. Arh. Mihail și Gavriil, cel care în timpul vieții a fost următor mărturisirii de foc a puterilor cerești, slujitorul neobosit al altarului Bisericii Sf. Silvestru din București, părintele Nicolae Bordașiu a plecat dintre noi, să dea mărturia cea bună în fața Dreptului Judecător.

Născut la 22 mai 1924, în satul Sabolciu din județul Bihor „într-o familie creștină care a luptat pentru luminarea poporului” – cum avea să mărturisească într-un interviu –va moșteni de la tatăl său, învățătorul și mai apoi preotul, Gheorghe Bordașiu, vocația de vajnic luptător pentru apărarea valorilor neamului și ale credinței. Tragedia cedării Ardealului de Nord îi va sili familia să se refugieze într-un sat sărac, Poiana Moților, dar cu oameni bogați sufletește. Liceul început la Oradea îl va termina în orașul Beiuș, fiind în aceeași perioadă și pedagog la Internatul ortodox de băieți, unde are șansa de a se apropia de ierarhul și totodată marele patriot, Nicolae Popovici. După absolvirea liceului, va urma cursurile Facultăților de Teologie și de Farmacie din București.

Viața duhovnicească a capitalei, concentrată în jurul Mișcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, îi va deschide porțile către un orizont nou al cunoașterii. Cu binecuvântarea părintelui Benedict Ghiuș, alături de Roman Braga și Gh. Domășneanu, va înființa Asociația Tineretului Ortodox Studențesc (ATOS), fapt ce va grăbi, în anul 1948, condamnarea la 20 de ani de închisoare a tânărului Nicolae. Căutat asiduu de Securitate, reușește să stea ascuns prin satele bihorene, vreme de 7 ani, după cum aflăm și din evocarea părintelui: „Am stat în total 7 ani în stare de fugar, de ascuns, de prigonit. O stare care a fost mai grea decât închisoarea. Am avut cu mine peste tot Sfânta Scriptură, ci­tind-o în această perioadă de vreo cinci ori din scoarță în scoarță. A fost cea mai frumoasă și cea mai profundă lectură a vieții mele. În tot acest timp plecam dintr-o localitate în alta, dar întotdeauna bunul Dumnezeu m-a ocrotit”.

În pereginările sale de prigonit îl va cunoaște pe părintele Arsenie Boca, de a cărui arestare se va simți vinovat toată viața. Refuzul părintelui Arsenie de a-l denunța Securității va întări convingerea părintelui Nicolae Bordașiu că el i-a pricinuit întemnițarea. Descoperit și arestat în 1955, îmbracă zeghea suferinței în temnițele Timișoara, Jilava, Oradea și Aiud până în anul 1964. Amintirea nopții de Înviere petrecute în tenebrele Jilavei îi va desfăta sufletul cu dulceața harului până la sfârșitul vieții: „Atunci am rostit toate rugăciunile Liturghiei asis­tat de un alt prieten și coleg de celulă, Cristel Nedelcu, care era cântăreț. Toți ceilalți participau ca și cum ar fi fost cu adevărat în biserică. Gardienii erau mai alertați, își dădeau seama că era ceva mai neobișnuit, ne-au atenționat, dar nu ne-au pedepsit. Nu voi uita niciodată acea noapte de Paști”.

Aiudul cu celulele lui înghețate și cu foamea crâncenă care îl chinuia zi și noapte, va fi o altă treaptă a urcușului pe crucea jertfei neîntinate, pe Golgota pătimirii sale: „La Aiud, cel mai greu de suportat au fost lipsa de igienă și frigul, care pătrundea în oase. Lupta regimului era de a ne abrutiza, de a-i reduce la tăcere pe toți. Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu fami­lia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili­tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate­matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie”.

După eliberare, o vreme a lucrat ca muncitor. Mai târziu va fi angajat ca tehnician la Institutul Cantacuzino, având bucuria să facă parte din colectivul care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar. Întâlnirea cu patriarhul Justinian din anul 1968 îi va schimba definitiv itinerariul vieții. La 30 noiembrie 1969 va fi hirotonit diacon și apoi preot, fiind profesor la Seminarul Teologic din București și doctorand sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae la Facultatea de Teologie. În 1973, va pleca să studieze la Paris unde îi va întâlni pe Olivier Clément, Michel Evdokimov, Virgil Gheorghiu, Eugen Ionescu.

Revenit în țară din anul 1975 până în octombrie 1985 va preda la Seminarul Teologic, ulterior fiind transferat ca preot slujitor la Biserica Sf. Silvestru unde va sluji cu dăruire până în anul 2010, avându-l alături ca povățuitor și coslujitor până în anul 2003 pe părintele Constantin Galeriu. Trecut prin grele încercări pe marea vieții, părintele Nicolae Bordașiu a rămas senin și cu ochii inimii  mereu ațintiți la iubirea lui Hristos. „Eu nu pot să urăsc, nici nu vreau” sunt câteva din ultimele sale cuvinte rostite într-un interviu în care mai era întrebat: „Spuneți-ne, amurgul dvs., cum îl vedeți?”. „Frumos ca un curcubeu cu multe culori în care vin toate amintirile și se proiectează spre un viitor liniștit ca să fie trecerea din această viață în cealaltă cu multă ușurință și cu pace sufletească și de la mine și de la cei din jurul meu”. Veșnica lui pomenire!

Pentru cei care vor să-și ia rămas bun de la părintele Nicolae Bordaşiu, mâine 11 noiembrie a.c. va fi depus la Biserica Sfântul Silvestru. Slujba de înmormântare va avea loc luni la ora 11 la Biserica Sf. Silvestru, urmând ca trupul părintelui să fie îngropat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Masa pentru pomenire va fi tot la Mănăstirea Cernica.

 



„SĂ CĂPĂTĂM SINELE LUI HRISTOS CARE E JERTFELNIC!” INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE, publicat în Revista Atitudini, Nr. 56

„POLITICA NOASTRĂ ERA IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI DE NEAM”
Domnule Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți ce v-a determinat să intrați în Frățiile de Cruce la doar 16 ani?
N-am premeditat intrarea mea în Frăție. Ca să cunoașteți cum se recruta un membru în mănunchiul de prieteni, mai întâi trebuia să fii într-o perioadă de pregătire de un an, doi – depinde de cum răspundea cerințelor, respectivul – deci de la mănunchiul de prieteni urma să depui legământul de frate de cruce. În perioada aceea la care vă referiți, nu știu dacă am premeditat ceva. Am intrat în Frăție prin cei mai apropiați prieteni, prin discuții din care se vedea credința ta în Dumnezeu, dacă mergi la biserică sau nu. Deci, erai încercat în toate felurile.

Vorbiți-ne puțin despre credința oamenilor de atunci. În satul dvs. toată lumea mergea la biserică? Toți erau practicanți?
Nu.

Dvs., de unde aveați credința?
Din familie. Și n-aș putea să spun că era ceva ieșit din comun în familia mea în ceea ce privește credința, dar mergeam la biserică, se făcea religie în școală și aveam ore cu preotul din sat în școala elementară. După aceea, am plecat în Brașov, la vârsta de 14-15 ani. Acolo, bineînțeles, te întâlneai cu mediul în care te învârteai. N-aș putea să spun că credința era pe primul plan, deși fără credință în Dumnezeu nu erai recrutat, erai abandonat. Pot să spun că Mișcarea Legionară s-a născut în prigoană și în prigoană este încă. Ce au fost cele trei luni de zile în 1940, a fost foarte puțin. Deci, curiozitatea asta m-a dus ca să văd cum se țineau ședințele. În adâncul pădurii se făcea un foc mare, apoi se deschidea ședința cu rugăciune. Acesta era primul punct, deși Mișcarea Legionară nu era una exclusiv duhovnicească. Era o Mișcare care cuprindea toată viața omului. Însă, se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Apoi se continua cu cântece legionare, cu marșuri, cu teme de luptă. M-au ținut cam un an de zile în pregătire și după aceea am văzut și celelalte lucruri și m-am atașat de Mișcare care avea și această Frăție pentru tineret care se ocupa exclusiv de educație. Propriu-zis nu aveam nimic în comun cu politica. Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Și așa ne întâlneam la o lună, la două luni când veneau nu numai din județ, ci și din țară.

V-ați gândit atunci că exista pericolul să faceți temniță pentru apartenența la Frăția de Cruce?
Oh, cum să nu! Ce ni se făcea? Ne făceau educația morții, a sacrificiului, a jertfei. Dacă ne-ar fi fotografiat cineva, ne-ar fi văzut că după ce am fost arestați și condamnați, noi toți râdeam.

TINEREȚE „IZOLATĂ” SUB CHEIE
Așadar, la 19 ani ați primit condamnarea la temniță cu zâmbetul pe buze. Sentința era totuși de 15 ani de detenție…
Sentințele erau dictate. Îmi vine să râd când îmi amintesc că m-au numit șef de cuib, deși n-am fost. Dar nici n-am negat, am lăsat să se creadă așa. Colegi de ai mei au primit câte 10 ani, fiind socotiți ca simpli membri. Dar pe mine, pentru că m-au pus ca șef de Frăție, m-au condamnat la 15 ani, dintre care am făcut 12 ani jumătate.

Unde i-ați făcut?
La Aiud. Majoritatea temniței am făcut-o la Aiud. De la Brașov am fost transferat la Aiud și de la Aiud la Suceava. Nu știu de ce m-au băgat în grupul ăsta cu prințul Ghica, cu dl Traian Trifan, cu Traian Marian. Eram copil față de oamenii aceștia; numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Foarte puțin. …Se ducea o propagandă de câștigare a noastră ca să trecem de partea lor. Deci, prima fază a comuniștilor, aceasta a fost: de colaborare, de prietenie, de muncă împreună cu ei, să primim cărți bolșevice, să-i citim pe Karl și Marx și pe toți idolii lor pe care noi i-am refuzat din start. Eram numai suflet. Tinerețea! Pe când ceilalți care nu au afișat o atitudine de frondă față de ei erau scoși pe la grădinile Statului, pe la colonii, noi stăteam la izolare. Pe vremea aceea pe mistici îi socoteam „pocăiți” și credeam că sub masca creștină căutau un subterfugiu ca să evite suferința. Erau tăcuți și fără niciun fel de afișaj. Continue Reading »



Slujbă arhierească la Periprava pentru cinstirea martirilor din temnițele comuniste


Slujba arhiereasca la Periprava pentru cinstirea martirilor din temnitele comunisteSâmbată, 30 iunie, la prăznuirea Soborului Sfinților Apostoli, Preasfințitul Visarion al Tulcii a oficiat slujba primului hram al schitului de la Periprava, împreună cu un sobor de preoți veniți din toată țara, în prezența zecilor de credinciosi inimoși, care au înfruntat sălbăticia vremii din aceste zile spre a cinsti martirii temnițelor comuniste, cu precădere a celor ce au fost închiși în lagărul de muncă forțată de la Periprava. Răspunsurile la strană au fost oferite de către corul psaltic al mănăstirii de maici Paltin Petru Vodă, amenajerea cortului și pregătirea mesei au fost organizate de către maicile de la mănăstirea Poarta Albă și vajnicii frați de la Frăția Ortodoxă.

Părintele Justin Pârvu a fost închis la Periprava în perioada 1960-1964, de la care avem consemnată următoarea minune petrecută în ziua Sfinților trei Ierarhi, în toiul unei ierni năpraznice:

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri. Continue Reading »



„Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?” Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu


Doamna Aspazia, în anii de închisoare în afara ajutorului neprecupețit al lui Dumnezeu, ați simțit și sprijinul efectiv al oamenilor?[1]

Da, am avut în viața noastră oameni vizionari care ne-au îndrumat așa încât am putut să rezistăm la o asceză impusă care a fost cumplită, dar care a fost totuși blândă față de ceea ce se pregătește acum pentru cei care nu vor accepta Noua Eră, pentru că cei care o vor accepta, timp de trei ani și jumătate o vor duce foarte bine. Dar numai atât. Cei care nu vor accepta vor fi supuși la grele încercări, dar nu vor fi lipsiți de ajutor. Iisus are grijă de ai Lui, iar Maica Domnului este de o înțelegere pentru neputințele oamenilor atât de mare, cum nu vă puteți închipui! Ea știe că omul este slab și neputincios și face tot ce stă în putere ca să-l ajute pe omul necăjit. Și să nu uităm că atacul cel mai virulent pe care îl dă „nenumitul” este împotriva oastei lui Iisus, a oastei ortodoxe. Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu pentru că nicio iubire nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu! Deci avem cea mai puternică motivare. Să nu vă fie frică! Dar mie îmi este frică, vă spun cu sinceritate. Pentru că știu că noi am plecat, vorba lui Radu Gyr: „Toți cu spadele înfrânte și cu biruința pe frunte/ Jertfind pentru patrie și cruce”, dar când am ajuns la torturi, la bătăi, la asceza impusă ani și ani de zile, am văzut ca nu e așa de simplu. Noi n-am intrat pregătiți, deși știam că suntem grozavi. Când am intrat să fim măcinați în „moara dracilor”, cum a numit-o unul dintre noi, am văzut că omul nu poate nimic dacă nu are ajutorul de Sus.

Cum ați reușit să depășiți momentele grele din închisoare?

De multe ori, alergai la subterfugii. De pildă, alergai la amintiri. Alegeai din viața ta amintirile plăcute și ziceai: „Bine, eu acum sunt în mizerie. Dar, uite am trăit cutare lucru. Ce frumos era! Te întorceai la el, îl retrăiai, te pomeneai dintr-odată mai întărit, mai mângâiat prin propriile tale trăiri frumoase din trecut. Alții recurgeau la cărți. „Hai să meditez ce s-a întâmplat cu personajele din cutare carte. Hai să spun ce s-ar fi întâmplat cu aceste personaje dacă ar fi fost puse în locul meu și să aibă experiența mea”. Îți ocupai gândurile cu așa ceva. Dar nu era ceea ce trebuia. Spuneai o rugăciune. Era cumva seacă pentru că tot timpul paralel cu rugăciunea era dârdâiala ta de frig. Îți trebuie o foarte mare putere de concentrare ca să fii total în rugăciune, ignorând faptul că tu dârdâi de frig. Deci, era greu. Și atunci mi-am dat seama că lucrul cel mai mângâietor, ca să zic așa, este ca să scoți tu problema zilei tale – de pildă, era o zi în care îți era mai frig decât în celelalte zile, deși frigul era același – și să o discuți cu cel de aproape. Am ajuns la asemenea performanțe că nici nu era nevoie să discuți, ci trebuia să te pui pe aceeași linie, să ai aceeași trăire ca omul să se simtă reconfortat prin tine. Îmi amintesc de cea mai bună prietenă a mea din închisoare care se numește Eugenia Indreica, care era și Radu Gyr al nostru, poeta închisorilor, că m-am nimerit în celulă cu ea odată – că pe noi ne pitroceau așa prin diverse celule ca să nu avem prietenii de felul acesta – și eu eram la parter și ea deasupra mea. Și, într-o seară, eu eram într-o pasă proastă. Nu știu din ce cauză plângeam. Mi-am pus pătura în cap ca să nu mă audă celelalte și să creez o atmosferă depresivă. Și dintr-odată ea s-a coborât, s-a întins frumușel lângă mine și în șoaptă la ureche mi-a zis: „Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?”. Vă dați seama? Ajungeai la asemenea trăiri. Sau când ne era în cale afară de frig, ne îmbrățișam unele pe altele și ne cedam căldura puțină care era în fiecare din noi și o transmiteam de la una la alta. Era tot un miracol pentru că deși eram zgribulite de frig, dintr-odată ne încălzeam. Sentimentul care se crea între noi pentru că ne întrajutoram așa, era spiritul hristic care ne încălzea. Descopereai lucrurile acestea și îți dădeai seama că suferința dintr-odată devine o lucrare transcendentală. Deci în surghiunul nostru, noi L-am trăit pe Iisus într-o plinătate pe care n-am mai cunoscut-o afară. Continue Reading »