Posts Tagged 'martiri ai temnitelor comuniste'


Părintele Ioan Sabău: Amintiri din temniță


Minunea pe care am văzut-o în prima mea noapte de închisoare a fost că în 1949, după ce ne-au anchetat, ne-au dus la închisoarea din Deva. Atunci închisoarea era considerată ca depozit pentru cei cărora le venea rândul la Tribunal. Îţi venea rândul destul de greu la proces: cam la un an, doi.

Am prins Paştile din 1949 în faza aceasta de aşteptare a judecăţii Tribunalului. Şi în temniţă, la Deva s-a cântat „Hristos a înviat” ca la Paşti. Maiorul de la Siguranţă a venit direct la mine în celulă şi zice: „No, popă, aici îţi putrezesc oasele! Tu ai provocat huliganismul”. Aşa se chemau manifestările religioase. Şi totuşi îmi purta o oarecare simpatie pentru că văzuse sinceritatea şi curajul meu.

Îi zic: „Domnule maior, am fost dintotdeauna sincer cu dumneavoastră. N-am acest merit să fi organizat eu. S-a organizat de la sine”.

Momentan a vrut să meargă din celulă în celulă să caute un ţap ispăşitor şi imediat după Paşti a pus scânduri la fereşti. M-am îngrozit când  a spus: „Fac un proces de huliganism”. Mi-aduc aminte că n-am mai avut altă putere de a mai rezista, decât m-am pus în genunchi şi în lacrimi am cerut lui Dumnezeu să ajute cumva să nu-i bage şi pe ceilalţi, că dacă erai singur nu te condamnau aşa de mult. Procesele singuratice erau până la cincisprezece ani. Cele de grup erau de la cincisprezece ani în sus. Toată ziua de Paşti am petrecut-o în rugăciune.

Seara am primit ştire de la gardienii care strecurau pe furiş vestea: „A murit tartorul vostru”. A doua zi confirmarea: a murit Mohoreanu, un nume de evreu românizat, şi ne-au mai informat şi că a murit în prima zi de Paşti. A doua zi, l-au îngropat cu funeralii naţionale, cu coroane de la fiecare partid. Ne-au mai spus că a doua zi de Paşti, noaptea, un credincios a vrut să-i pună o lumânare şi s-au aprins coroanele în cimitir. Mare incendiu, mare panică. La 12 noaptea au ieşit toţi pompierii că arde Deva. Acum, după atâţia ani, am aflat că a fost şi alt motiv. Colonelul Crăciun l-a ameninţat că îl dă afară din serviciu pentru că era responsabil de huliganismul nostru. Din cauza aceasta, el s-a otrăvit. Aceasta am considerat-o oarecum mâna lui Dumnezeu. De atunci, pe mine nici nu m-au mai bătut vreodată. În schimb, cât am mai stat la închisoare din 1957 până în 1964 pe mine m-au pus la izolare la sărbători mari, la Paşti şi la Crăciun. Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.

Cu un veac în urmă, am găsit în statisticile parohiei mele, că s-au născut 60 de copii într-un an. Au murit 40, din cauza simplităţii în care am trăit, că n-am avut nicio cunoştinţă medicală şi igienică. Trebuie să apelăm la doctori când ei ne pot ajuta. Şi medicul este al doilea preot propriu-zis. Atunci mi-am adus aminte de ignoranţa oamenilor când au murit cei 40 de copii. Din păcate în zilele noastre, ştiinţa nu s-a mai pus în slujba credinţei, ci în slujba comerţului şi a morţii.

Noi trebuie să ne gândim să redevenim popor biblic. Nu trebuie să ne speriem că suntem puţini. În plus, Dumnezeu nu dă nimic obligat. Cere aprobarea omului. Gândiţi-vă că Dumnezeu nu S-a pogorât din cer fără aprobarea Sf. Fecioare. Când a încuviinţat Sf. Fecioară? Când a fost şcolită cu biruinţa firii. Aş vrea să vă reamintesc ce scrie în primele pagini ale Bibliei: «Când fiii oamenilor cu fiicele lui Dumnezeu s-au încuscrit, au dat dovadă de multă voluptate trupească şi atunci Dumnezeu a zis: Îmi voi lua duhul de la aceşti oameni, că sunt numai trup». Sf. Ap. Pavel zice şi el: «Când ajungi să fii stăpânit de duhuri, firea este culcată la pământ». Omul trebuie să fie cel care să deschidă fereastra spre Dumnezeu.

„Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria!”

„Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! «Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit» şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. «Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin» a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar «viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui». Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat: «Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?». «Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?». «Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!».

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul «nu» la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! «Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa»”[1].

„Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.

„Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată – că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare. O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: «Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica».

Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: «Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!». Atunci Părintele a răspuns: «Sărut dreapta!», şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: «Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!». Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai frumoasă este minunata catedrală de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui”[2]. La 16 februarie 2009, părintele Ioan Sabău va întregi ceata mărturisitorilor din Biserica triumfătoare a neamului românesc, rămânând icoană vie de vrednic păstor în sufletele celor care l-au cunoscut și l-au iubit.

[1] frag. din George Crăsnean, Revista Lumea Credinței.

[2] Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup.

(Fragment preluat din cartea „Sfinții închisorilor”, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)



DOAMNA ZOE RĂDULESCU: SĂ NU NE MAI FIE INTERZISĂ CREDINȚA!


Mă bucur să mă aflu în această sfântă zi, zi în care îi pomenim pe toți sfinții mărturisitori români și pe cei care au pătimit în lagărele comuniste, în închisori și au căpătat aureola de martiri sau de mărturisitori sau sfinți necuprinși în calendare. De ce oare necuprinși în calendare? Astăzi, jumătate din mine s-a bucurat și jumătate din mine a plâns, pentru că încă o dată a trebuit să acceptăm să ne plecăm capul în fața unei realități dure și crude. Acolo, deasupra portretului lui Ștefan cel Mare, când am venit mai era un portret foarte drag sufletului meu, foarte drag. Și a fost dat jos fără să se țină cont că acest portret a reprezentat mentorul acestor mari duhovnici cărora ne închinăm. Că acești mari duhovnici cărora ne închinăm s-au format la școala patriotică a iubirii, a credinței și a apărării cu propria viață și cu propriul destin al credinței în Dumnezeu. Au pătimit ani mulți și grei de temniță și nu au cedat în fața niciunei torturi, a niciunei durități, a niciunei durități psihice care li s-a aplicat, pentru că au crezut în Hristos, au crezut în mântuire și au crezut în neam și țară. Nu uitați, aceasta este identitatea noastră! Mă bucură frumusețea iilor și a cămeșilor pe care le purtați. Asta înseamnă că simțiți românește. Și dacă simțiți românește, înseamnă că iubiți acest popor și dacă iubiți acest popor, îi iubiți pe cei care s-au jertfit pentru noi, ca noi să ajungem astăzi să vorbim despre ei și să vorbim despre ei întru Hristos, ceea ce este foarte important. N-aș vrea să vorbesc foarte mult despre toată jalea care a fost în anii comunismului. Mulți dintre dumneavoastră nu ați știut. Noi, cei care am trecut prin iad, nu am vorbit. Vorbim însă acum, scriem, sunt o grămadă de cărți din care puteți afla tot ceea ce au pătimit acești martiri cărora astăzi le aducem prinos de credință, cărora astăzi ne rugăm, care sunt de multă vreme rugătorii noștri acolo sus în Grădina Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos.

Pentru că săptămâna trecută s-au comemorat 7 ani de la plecarea Părintelui mare duhovnic Justin Pârvu, aș vrea să vă spun un lucru la care eu, nevolnică ființă, am asistat și nu am înțeles și încă mă întreb cum de mi-a fost mie dat să asist la o astfel de minune. Probabil că voi găsi răspunsul acesta vreodată. Anul trecut pe 19 martie a fost o comemorare la Iași, tot a martirilor din închisorile comuniste, comemorare la care au fost expuse foarte multe moaște. Din moaștele acelea, la un moment dat a început să curgă mir, dar nu o picătură, două. Pur și simplu, moaștele se acopereau cu mir. Credincioșii care participaseră la conferință, veneau, strângeau mirul cu ce aveau la îndemână, pentru că nimeni nu era pregătit cu ceva anume, cu un recipient, cu o seringă ca să poată lua mirul. Iar mirul izvora din nou. Am în mână întâmplător un fragment dintr-un craniu al unui deținut necunoscut de la Aiud. De ce, necunoscut? Pentru că erau îngropați în gropi comune fără cruci și fără a fi consemnat un nume pe undeva ca să știm al cui este acest fragment de craniu. Este al unui mărturisitor de la Aiud, pentru că din acest fragment – îl vedeți cât este de mic – a izvorât extraordinar de mult mir. Martirii noștri, pe 19 martie 2019, au plâns cu lacrimi de mir. Și nu mică a fost mirarea noastră când a fost invitat un părinte din pustie să citească Acatistul Sf. Justin Pârvu. A spus că nu s-au despărțit în condiții foarte prietenești și că altcineva ar fi vrednic să citească acest Acatist. Totuși a primit să-l citească. Nu ajunsese la al 5-lea verset când din icoana Părintelui Justin Pârvu a început să curgă mir pe trei canale, mir care se aduna la baza icoanei. Și nu mai mică minunea a fost când la racla, în care erau alte moaște de la Aiud și din care se vedea un os, am constatat că osul acela era cald.

Iar aici, în Dobrogea, trebuie să călcăm cu foarte mare atenție pentru că eu am sentimentul că oriunde ne-am întoarce, oriunde am călca nu este exclus să călcăm pe sfinte morminte, pe viitoare moaște, care să fiți siguri, azi, mâine, oricând, vor ieși la iveală și vor depune mărturia lor de iubire și de credință. Nu uitați un lucru, că pământul acesta este sfințit de sângele lor! Nu uitați că nu au plecat și nu s-au jertfit pentru propriul lor bine. Și-au jertfit tinerețea, și-au jertfit viața, și-au jertfit familiile, copiii, soțiile, mamele, surorile, pentru că au avut un singur crez, o singură iubire, de Hristos, de neam și de țară.

Nu uitați acest lucru! Trăim vremuri tulburi. Cred că sunteți de acord cu mine că abia am ieșit dintr-o tulburare maximă, aceea care a permis să ne fie închise bisericile și să asistăm în fața micului ecran la Liturghie. A dat Dumnezeu și ni s-au deschis bisericile, dar trebuie să fim foarte atenți și să nu permitem altă dată să se mai întâmple. Îi mulțumesc în genunchi ridicând brațele spre cer, Înalt Preasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopului Tomisului, care a fost unul dintre foarte puținii înalți arhierei care a dat o dovadă de curaj extraordinar. Dar îndrăznesc să spun că, probabil, curajul nu a fost al preasfinției sale, ci a fost dăruit cu acest curaj de Iisus Hristos care l-a adus pe meleagurile dobrogene să facă mănăstiri, biserici și să cinstească eroii neamului care s-au jertfit pentru credință și pentru patria noastră dragă. Probabil că vi se par cuvinte foarte mari, dar eu am crescut cu ele și le simt săpate în adâncul sufletului meu. Cu mulți ani în urmă, 40-50 de ani, probabil, un mare poet alcătuia niște versuri în carcera de la Aiud: „Ne vom întoarce într-o zi/ Ne vom întoarce neapărat/ Vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat”. Sunt versurile lui Radu Gyr, iar astăzi eu cu tărie îndrăznesc să vă spun că ei s-au întors astăzi aici, că ei sunt astăzi aici, că duhul lor este printre noi. Rugați-vă lor să se roage în numele nostru lui Iisus Hristos, să nu ni se mai închidă bisericile, să nu ne mai fie interzisă credința, să fim lăsați în tradiția noastră seculară să ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 66)



Pr. Mihail Lungeanu: Despre treptele rugăciunii harice și rugăciunea în temnițele comuniste


mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta. Continue Reading »