Posts Tagged 'Marin Răducă'


Marin Răducă: Despre cum biruim frica și deznădejdea


Ați avut vreodată gânduri de necredință în închisoare?

Noi aveam acolo diavolul încarnat în comunistul respectiv care căuta să trecem de partea lor, să primim reeducarea. Dacă mi-aș fi pierdut credința și nădejdea în Dumnezeu, sigur că m-aș fi aruncat în brațele lor, aș fi ajuns să-L batjocoresc pe Dumnezeu. Și, bineînțeles, că toată cheia este ca atunci când crezi cu adevărat în Dumnezeu, să-ți predai viața în chip total în mâinile Lui pentru că am fost puși în situații când erau să ne împuște. Când cineva te chinuie prin foame, prin frig, prin tot felul de metode draconice, iar ție îți vine îndoiala și o primești, atunci ești deja pierdut pentru că vine imaginația și întărește această îndoială. Ne spuneau de multe ori: „Voi nu sunteți oameni. Aveți acasă părinți, aveți surori. De ce nu vreți să ieșiți afară, că noi vă oferim această posibilitate de reeducare? Dar dacă voi vă păstrați credința în Dumnezeu, nu vă putem elibera”. Și veneau cu tot felul de momeli. Când nu stăteai de vorbă cu ei, te trimiteau în carceră. Iarna, când era gerul cel mai cumplit, te băgau în niște camere cu zid de ciment și paturile erau din ciment și îți azvârleau niște zdrențe rupte ca de pătură. Și închipuiți-vă că am biruit cu credința, cu rugăciunea, prin smerenie, nu cu forța noastră fizică. Dar au fost și oameni care, de frică au murit. Alții au trecut de partea lor. Deci, unde ne duce duhul lui Dumnezeu? Îl avem pe Iuda și îl avem pe Sf. Ap. Petru care de frică s-a lepădat dar nu și-a pierdut încrederea în iertarea lui Dumnezeu.

Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu indiferent de păcat. Păcatul nu e mai puternic decât dragostea lui Dumnezeu și decât pocăința pe care ne-a lăsat-o. De aceea, nu trebuie să judecăm pe nimeni, nici pe cei care au căzut pentru că ei au luat această cruce să lupte pentru Dumnezeu și neamul lor, dar crucea a fost atât de grea încât mulți au căzut și nu s-au mai ridicat și tot mulți au fost care au căzut, dar apoi s-au ridicat. Dumnezeu ne știe slăbiciunile, știe că satana ne încearcă în toate felurile. Tot ce ni se întâmplă nouă, ni se întâmplă pentru că Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne încerce. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul și puterea Lui pentru că numai cu forțele noastre trupești nu putem sta împotriva acestui fost înger care a stat aproape de Dumnezeu. El are o forță de neînchipuit! Continue Reading »



DL. MARIN RĂDUCĂ DESPRE MODUL ÎN CARE A TRATAT EPIDEMIILE ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE


Pr. Mihai Iordăchescu: D-le Marin Răducă, dați-ne un cuvânt de încurajare că toți tremură și le e frică că vine moartea cu pandemia, cu coronavirusul. În plus, în ciuda faptului că doctorii și conducătorii Statului spun ca bătrânii să stea acasă că sunt cei mai vizați de virus, dumneavoastră la 97 de ani ați avenit astăzi aici să ne bucurați prin prezență și să ne arătați ce înseamnă puterea credinței.

Situația în care am fost diferă de starea acestui virus.

Ați trecut și prin tifos.

Tocmai. Eram în celulă cu un camarad și bântuia tifosul nu numai în închisoare, chiar și în afară. Însă, care era deosebirea între noi și ceilalți? De exemplu, camaradul meu se simțea foarte rău, avea temperatură mare și atunci eu am bătut în ușă ca să vină milițianul și să-l ducă la infirmerie, să facă ceva cu el, că moare acolo în celulă. Am bătut, mi-a deschis ușa și îi zic: „Camaradul meu e bolnav, are temperatură, să-l duceți la infirmerie”. „Banditule, dacă mai bați o dată în ușa celulei, știi unde te duc!”. Adică, unde eram noi ținuți, deținuții celulei, existau la subsol amenajate carcere, cu camere speciale, cu paturi și cu ciment pe jos. Mi-a închis ușa și a plecat. După trei zile, camaradul meu a murit și am bătut din nou în ușă. A venit înfuriat că nu știa de ce îl chem iar. Și el era întotdeauna acompaniat de către un deținut de drept comun și când i-am spus că a murit, i s-a zis deținutului de drept comun: „Scoate-l afară!”. Mi-am dat seama că va veni o vreme ca să descopăr că e persoana cu care am stat în celulă și aveam o iconiță cu Sf. Arh. Mihail și am pus-o înăuntru. Sigur că din 1946 până în 1964 când ne-au pus în libertate, a trecut timp foarte mult. Cine murea acolo, era îngropat în cimitirul acela.

Și n-ați luat tifosul.

L-am luat. Am avut și eu vreo 3, 4 zile temperatură și bineînțeles că îmi așteptam și eu sfârșitul. Dar să vedeți cum lucrează Dumnezeu! Pe el l-a luat, pe mine m-a lăsat. Deci, am trecut peste temperatura asta, a scăzut și am supraviețuit. Credeți că depinde de om longevitatea lui? Într-o măsură foarte mică. Astăzi lumea se sperie. E adevărat că e bine să te speli pe mâini, să-ți iei măsuri de igienă, dar nu e asta totul.

V-au dat tratament?

Nu. De aceea diferența între situația în care eram noi și cei de astăzi este că omul de azi poate totuși să împărtășească un gând. Are cui să se plângă. Poate să vină la biserică, poate să ia cine știe ce medicamente. Acolo, nu! Deci, acolo ca apărător nu-L aveai decât pe Dumnezeu, pe nimeni altul. Noi am fost puși într-o situație de genul acesta când Dumnezeu a arătat că intervenția din afara omului este categoric interzisă. Numai Dumnezeu, prin rugăciune, poate să scape omul de orice nenorocire, dacă crede cu adevărat și are această părtășie cu Dumnezeu. E foarte greu de descris atmosfera de temniță. Lucrurile erau de așa manieră că dacă îți lăsai mintea să plece la familie, la cunoscuți, se creau anumite sentimente în om care deveneau un dușman. Asta am constatat. Iată că sentimentele cele mai nevinovate ale omului sunt un dușman de neînfrânt dacă nu ești atent la ce se întâmplă cu tine. De aceea, trebuie să ne păzim mintea, inima, simțurile la orice gând, la orice ispită care vine asupra omului.

Deci, sentimentele de dragoste și de credință în Dumnezeu v-au ajutat să treceți peste încercări.

Da. Legătura noastră și care te tulbura, cu părinții, cu frații, cu surorile era atacată de cei care făceau în închisoare propagandă de reeducare și care spuneau: „Aveți familii, aveți copii. Sunteți vinovați. Am încercat în toate chipurile cu voi. Voi nu sunteți oameni! Voi nu aveți suflet și sentimente față de familie”. Bineînțeles că prin aceste încercări căutau ca să treci de partea lor, să accepți reeducarea, care îți punea alt Dumnezeu, pe Marx, pe Lenin, pe Engels, să le cânți cântecele, să le citești cărțile, să te transforme: prin toate chinurile, prin izolare, prin ruperea de familie, că nu mai aveai niciun fel de contact, nu aveai voie să scrii, nu aveai voie să primești un semn de viață de la cei din afară. Încercarea a fost pe viață și pe moarte. Ceea ce ei nu au putut să intuiască a fost puterea credinței.

(Fragment dintr-un Dialog catehetic în biserica de la EZĂRENI, 15 MARTIE)



MARIN RĂDUCĂ: DESPRE CURĂȚIREA MINȚII ȘI VIEȚUIREA FILOCALICĂ


D-le Marin Răducă, din ce am citit în literatura de detenție, am înțeles că starea duhovnicească dobândită în închisoare venea din constrângere, nu exista libertatea ta, de exemplu: să-ți tai voia, adică nu aveai prea multe oportunități. Te ridicai duhovnicește fiindcă erai nevoit cumva, pe când noi suntem acum în mijlocul desfătărilor și nu ne silim la nimic bun.

Când am fost în Muntele Athos, am primit întrebarea, bineînțeles printr-un translator, de la niște călugări: „De ce Mișcarea Legionară, atâta vreme cât există monahism?”. Zic: Sfințiile voastre sunteți undeva sus, iar Mișcarea Legionară se ocupă de cei de jos de care nimeni nu se îngrijește și aceia trebuie să se mântuiască. Dumneavoastră, într-adevăr vă rugați și probabil că rugăciunile dumneavoastră sprijină pe cei pe care îi preocupă iubirea de Dumnezeu și de aproapele, așa cum are Mișcarea Legionară iubirea de Dumnezeu și de neamul său, în primul rând. Iar ca să aduci neamul acesta la Dumnezeu mai întâi trebuie să te aduci pe tine însuți, să știi cum să lupți cu răul. Vizitam Muntele Athos și în timp ce mergeam noi spre chilia Părintelui Paisie (Aghioritul), vine un călugăr care urca pe când noi coboram. Era o distanță de până în 100 de metri, ca să spun așa. Și îmi spuneam: „Ce bine ar fi fost dacă știam grecește!”, că l-am fi întrebat care e cărarea care duce mai aproape de chilia Părintelui. Și mergând noi așa, când ne-am apropiat la vreo 20 de metri, văd că ne taie călugărul respectiv calea și vine la mine și spune așa: „Tu ești Marin și tu trebuie să rămâi aici”. Zic: „Părinte, nu am venit ca să rămân aici. Eu am familie, am copii”. În sfârșit, mi-a adus toate argumentele că trebuie să rămân acolo. Sigur că a trecut un fior prin mine. Nu venisem decât de vreo două zile, nu avea nici el și nici eu cum să-l cunosc. Și în discuțiile pe care le-am avut, cam o oră am stat de vorbă, a căutat să mă convingă să rămân. Și bineînțeles că eu susțineam teza mea, iar dânsul zicea ca dânsul. Zic: „De la ce chilie sau de la ce mănăstire sunteți ca să vă mai caut, cât mai rămân aici în Munte?”. Și sigur că l-am întrebat: „De unde mă știți?”. „Lasă astea!”, mi-a răspuns. Și mi-a zis că el este la chilia Lacului. Și m-am dus să vorbesc cu el și până la urmă a biruit teza mea, că dacă voiam să mă călugăresc, nu trebuia să mă căsătoresc, nu? Și eu mi-am zis în sinea mea că mi-e de ajuns singurătatea și experiența temniței de singurătate, că de aceea am și venit acolo, în Sfântul Munte, să compar viața duhovnicească din Sfântul Munte cu viața duhovnicească pe care am dus-o acolo în temniță.

Vedeți voi, oricine caută să se apropie de Dumnezeu și luptă pentru Dumnezeu și neamul lui, are de înfruntat încercări de tot felul. Ori, noi trebuie să fim pregătiți și această pregătire nu se face peste noapte, ca și mântuirea. Mântuirea nu se moștenește, se cucerește prin trudă, prin nevoință, așa cum spune Mântuitorul. De la Ioan Botezătorul până în ziua de astăzi, Împărăția cerurilor se ia cu sila, cu nevoința. Ce fac eu cu clipa mea pe care o trăiesc, cum mă schimb eu? Auzim foarte frumos vorbindu-se despre Dumnezeu, iar ca să-L trăiești pe Dumnezeu și să ajungi la îndumnezeire care e ultima treaptă, trebuie să vezi ce faci cu clipa asta pe care o trăiești în lume, cu păcatul, că de aceea a venit Mântuitorul în lume. Iertați-mă, nu trebuie să vă vorbesc eu despre lucrurile astea, dar eu vă spun prin ceea ce am trecut și am gândit și am trăit. Creștinismul Ortodox nu e o teorie, nu e o filozofie, e o credință și această credință trebuie să se manifeste prin fapte. Cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Credința fără fapte e moartă”. Vedeți, ca să lupți împotriva păcatului, nu poți singur să lupți. Trebuie să lupți așa cum ne-a învățat Mântuitorul, cu cauza păcatului, ca să birui păcatul. Și cauza păcatului este gândul și eu trebuie să lupt cu gândul și cum lupt cu gândul? Depinde de discernământul și de voința mea, de libertatea mea cu care m-a creat Dumnezeu. Încotro înclină adâncul inimii mele? Spre plăcere sau spre împotrivire? Fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebarea: „Cum au ajuns oamenii aceștia, care au fost oameni ca noi, sfinți?”. Pentru că porunca Mântuitorului asta este: «Fiți sfinți precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este». Deci, trebuie să ne sfințim viața! Sfinții Părinți ne-au arătat o scară cu trei trepte. Continue Reading »