Posts Tagged 'manastirea Petru Voda'


7 ani de la adormirea Părintelui Justin! Slujba de parastas va avea loc pe 13 iunie la mănăstirea Petru-Vodă, respectiv 16 iunie la mănăstirea Paltin Petru-Vodă


Pomenirea Părintelui Justin de 7 ani va fi oficiată anul acesta sâmbătă, în data de 13 iunie, la Mănăstirea Petru-Vodă, urmând ca în data de 16 iunie o altă prăznuire să fie săvârșită la mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă.

Părintele Justin Pârvu a trecut la Domnul în data de 16 iunie 2013, înconjurat de mii de ucenici din întreaga lume, care l-au prohodit cu dragoste și tânguire, ca pe un sfânt. De atunci și până astăzi la mormântul Părintelui s-au închinat mulțime nenumărată de pelerini, care aleargă cu credință la mijlocirea și ajutorul Părintelui Justin, acolo unde își găsesc de cele mai multe ori alinare în suferințe și răspuns grabnic în nevoile lor. Sunt deja consemnate multe mărturii ale minunilor și ajutorului Părintelui Justin către cei ce i-au cerut mijlocirea în nevoi, pe care închinătorii ni le-au trimis pe adresa mănăstirii sau a Redacției Revistei Atitudini. În conștiința poporului român, Părintele Justin a rămas ca un sfânt, ce le ascultă durerile de data aceasta din ceruri, ca unul ce a câștigat multă îndrăznire către Domnul și mijlocește pentru poporul, pe care l-a iubit așa de mult, cu prețul vieții sale, până la sfârșit.

Nădăjduim ca prăznuirea de anul acesta să fie prilej de bucurie sufletească celor ce vor participa cu dragoste și inimi smerite la pomenirea de 7 ani a marelui Duhovnic al Neamului românesc, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Să avem parte de rugăciunile cuvioșiei sale și să nu pregetăm a-i urma și noi, la rândul nostru, viața, nevoința, dragostea către aproapele, mărturisirea credinței și mai presus de toate, dragostea nemărginită față de Dumnezeu!



Monahul Teodor Stănescu s-a mutat în ceata Mărturisitorilor din temnițele comuniste. „Fac parte din GENERAŢIA 1948, Generaţia care NU a avut tinereţe”.


Scurtă Autobiografie:

Sunt un fost deţinut politic. Fac parte din GENERAŢIA 1948, „Generaţia care NU a avut tinereţe”. Am executat 8 ani de închisoare; de la etatea de 21 de ani până la etatea de 29 de ani (Arestat la 7 mai 1949 şi eliberat la 30 apr. 1957). Am fost anchetat la securitatea Calea Rahovei din Bucureşti şi am fost încarcerat în închisorile Jilava, Uranus din Bucureşti, Piteşti, Gherla, Marmezon din Bucureşti şi altele. M-am declarat peste tot ca funcţionar (am fost şi funcţionar la Ministerul Justiţiei – Cazierul judiciar) şi în dorinţa de a ajunge la ”Înalta Universitate din blestemata închisoare Aiud”. Dar pentru că am fost judecat şi condamnat într-un lot de studenţi am avut parte de iadul de la Piteşti (din februarie 1950 până la desfiinţarea iadului în 1952).

În urma evenimentelor din decembrie 1989 (o ordinară lovitură de stat) au explodat în mine idealurile tinereţii mele: ”Credinţa Strămoşească – Ortodoxă, Dragostea de Neam şi Ţara”, pentru care am fost condamnat şi am suferit toată viaţa.

Am participat, după 1989, la realizarea expoziţiei ”Cartea interzisă”, din subsolul fostului sediu al Direcţiei a-5-a a securităţii din Bucureşti; Conferinţe la ASCOR privind trecutul neamului; la Monumentul de la Balaciu – Ialomiţa, “Mormântul celor fără de mormânt”, am ridicat mai multe troiţe; am participat la ridicarea Bisericii Ortodoxe de la Institutul Agronomic Bucureşti (de la iarbă verde până la sfințirea bisericii). Am participat la realizarea Paraclisului – bisericuţă din fosta închisoare pentru femei de la Mislea şi alte acţiuni de-a lungul timpului

După Paştele din 2003, ca de obicei m-am dus la mănăstirea Petru Vodă la părintele Iustin Pârvu. Sfinţia sa era îngrijorat de soarta casei monahale de la Aiud care a fost începută în vara anului 2002. Decedase camaradul Emil Cociş, cu care părintele Iustin a fost în închisoare la Baia Sprie, şi care s-a ocupat de construirea casei monahale de la Aiud, construcţie ce a fost abandonată după moartea acestuia. Îngrijorarea părintelui m-a sensibilizat şi, când m-am întors în Bucureşti, mi-am anunţat familia de intenţiile mele de a pleca la Aiud şi a relua lucrările lăsate în paragină unde am rămas (şi nici nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoit să plec) până în 2009.

Ajungând acolo am găsit locul într-o stare jalnică, era „sediul” oamenilor fără căpătâi ai Aiudului; clădirea nu avea pereţi interiori, geamuri, uşi, instalaţii, cu acoperişul prost făcut, atât de prost ca din holul de la parter se vedea cerul, tavanul dintre parter şi mansarda nefiind făcut.

Trebuie să menţionez că la întreprinderea Teleconstrucţia, unde am lucrat 30 de ani, am executat şi lucrări de construcţii şi am dobândit multă experienţă, fapt ce m-a ajutat în lucrările de la Aiud

La Monumentul ”Calvarul Aiudului” construcţia era terminată. Interiorul monumentului era placat cu marmură pe care erau inscripţionate numele martirilor închisorilor comuniste, Sfânta Masă era construită. Ferestrele erau din tâmplărie metalică neetanşe şi datorită acestui lucru se făcea un curent de aer înăuntru încât se stingeau lumânările, am pus ferestre fixe şi am rezolvat problema, s-a construit şi montat Catapeteasma împreună cu strană. S-au montat 2 convectoare de mare capacitate pentru încălzire. În altar s-a confecţionat proscomidiarul, veşmântarul, cu paracliserul şi scaunul episcopal. S-a pus un covor de la intrarea în biserică şi până în altar şi deasemeni s-a amenajat interiorul monumentului cu tot ceea ce a fost necesar pentru a-i da aspect de biserică. Continue Reading »



MONAHULUI ATANASIE, CU DRAGOSTE ÎNTRU HRISTOS, NICIODATĂ ÎNDEAJUNS, de Monahia Dometiana


„Dacă am făcut vreun bine, știe Dumnezeu. Și dacă am făcut rău (și cine nu face?) știe tot Dumnezeu, Care știe totul”.

Despre părintele Atanasie s-ar putea spune că a făcut din el însuși ceea ce a vrut să fie lumea prin cuvânt, prin rugăciune. „Cuvântul, zicea părintele Atanasie, rămâne primul punct de contact în cunoaștere”. „Să crezi nelimitat”…; „Noțiunea de Dumnezeu e legată de cea de neam și de individ”, iată doar câteva din reperele pe care mi le dădea.

În ziua de 29 februarie 2009 când a trecut la Domnul, Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud, aflate în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, s-au bucurat izvorând mir.

A viețuit în Mănăstirea Petru-Vodă a Părintelui Justin, în ultimii ani de viață și toți care i-au trecut pragul chiliei plecau de-acolo îmbogățiți sufletește, purificați parcă. L-am cunoscut pe când era fratele Alexandru, recitând la nesfârșit din Radu Gyr sau vorbind într-o zi de vară despre Psihologia mulțimilor de Jacques le Bon. Își începea mai târziu ca monah predicile, la mănăstirea de maici cu salutul: „Bucurie!”. Semnificativ pentru câtă bucurie emana din toată ființa sa aparent fragilă, dând tuturor cu generozitate, nelăsând pe nimeni întristat. De multe ori, cei mai tineri obosesc să mai dea dragoste! El nu obosea niciodată!

Cu dragoste întru Hristos, niciodată îndeajuns!

„Părintele Atanasie a fost un erou”, spunea Părintele Justin. Începea să vorbească, iar glasul îi era ca un tunet uneori, evocând alte lumi, oameni pe care-i cunoscuse în anii de detenție sub patru regimuri (20 în total), foste personalități: Valeriu Gafencu, pr. Gheorghe Calciu, monahul Marcu de la Sihăstria, Marcel Petrișor, monseniorul Vladimir Ghica, pr. Arsenie Papacioc, Traian Popescu, Dumitru Uță.

„Știți voi, fericirile voastre, ce e carcera (neagra)? În întuneric, frigul e mai frig!”. Cum să rememorez părerile sale despre credință, neam, familie creștină – familie ideală, fără „=«a șchiopăta» în reproducerea lor plină de forță și convingere încât să răstoarne micimea căldiceilor!”. Cum am putea vorbi despre jertfelnicia părintelui Atanasie pentru toată făptura lui Dumnezeu! Cum îi îndemna pe oameni să creadă nelimitat în Dumnezeu, să se spovedească, să citească, să se bucure, să fie vii, să iubească!

În martie 2008, după trecerea părintelui Atanasie, d-na Maria Livadaru așternuse câteva rânduri pe care i le spusese părintele, valabile atunci ca și acum: „Acest popor nu se trezește niciodată!”. Sunt prea mulți comuniști și securiști în eșaloanele de conducere; istoricii și politicienii nu vor să cunoască adevărul, iar tineretul este îndoctrinat «în democrație» și mințit sistematic. Nu este interes să se știe adevărul, oricât de crud ar fi, că «niște români» au omorât, torturat și înfometat, chinuit și reeducat pe cei mai buni fii ai acestui neam la Aiud, Pitești, Gherla, Poarta Albă… «Un suflu nou» vine de la Bruxelles și este o rușine să-ți respecți eroii, neamul, voievozii, patria, martirii. Nu e la modă și dacă ești patriot, ești naționalist, șovin sau mai știu eu cum și nu dă bine! Se merge pe distrugerea tineretului la ce are mai bun neamul românesc: credința în Dumnezeu, în izbăvire!”. Oricum nu putea fi contrazis!

Dar cea mai mare lecție pe care ne-a dat-o părintele Atanasie a fost că ne-a-nvățat cum se moare în picioare, așteptând zborul: „Așa va fi, maică, precum un zbor…!”, salutând cu salutul legionar.

De altfel părintelui Atanasie îi plăcea opera lui C. Gane (trecut la Domnul în Aiud, în 1962), Trecute vieți de doamne și domnițe. De pe un exemplar vechi, parcă îl aud citind: „În viață nu sunt numai nunți, veselie și chef. Din multa-i amărăciune este una, mai fără leac decât toate: moartea. N-am arătat până acum cum o priveau bătrânii – altminteri decât noi – nici obiceiurile lor la înmormântări. O priveau în alt chip, fiindcă erau creștini, ceea ce noi nu mai suntem. Ei credeau că în viața aceasta «sunt numai musafiri», iar viața cea veșnică și adevărată abia în ceia lume începe. Nu-i împiedica să fie în musafirlâcul acestei lumi, păcătoși cât ce puteau, însă clipa morții o înfruntau cu multă bărbăție, fiindcă creștinismul lor se mărginea în a crede în frumusețea altei vieți, în care prin nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, li se vor ierta toate păcatele” (p. 426).

La zece ani de la plecarea părintelui Atanasie, îmi amintesc cum îi plăcea să-l numească pe prietenul Traian Popescu „o vioară aleasă” care cita un vers din Imnul legionarilor căzuți: „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea” și-apoi spunea: „Dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr!”.

Mulțumim Părinte Atanasie și credem cu tărie în mijlocirea ta cea de minuni dătătoare!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 54)