Posts Tagged 'manastirea Petru Voda'


Termenul ”Biserici” ca ”termen tehnic”, de Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos


Sinodul din Creta-IerotheosÎn ultima vreme s-a afirmat pe larg de către unii că, deși Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, și aceasta este Biserica Ortodoxă, putem folosi termenul ”Biserici” și cu referire la eterodocși, iar în cazul acesta este ”termen tehnic” (terminus technicus).

Opinia aceasta surprinde în mod deosebit, pentru că nu este consemnată în texte oarecare, ci este afirmată de către episcopi, și chiar în cadrul organelor sinodale, pentru a putea fi susținută hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod” din Creta că ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a bisericilor și confesiunilor creștine eterodoxe” *.

Desigur, opinia mea în acest sens este diferită, și o voi formula în acest text.

  1. Ce înseamnă ”termen tehnic”[1]

”Termen tehnic” (terminus technicus), potrivit dicționarului lui G. Babiniotis, este un ”termen pe care îl folosește o artă, o știință sau o profesie anume”.

Consultând pagina de internet Πύλη για την Ελληνική Γλώσσα, și anume referirea la limbajele specializate[2] vom ajunge la concluzia că termen tehnic (terminus technicus) este termenul folosit în cadrul unui limbaj tehnic al oamenilor de știință din fiecare specialitate în examinarea problemelor din cadrul specialității lor. Termen tehnic, cu alte cuvinte, este termenul care se folosește pentru a fi descrise obiecte sau noțiuni care fie nu au denumire în uzul curent, fie acoperă nevoia de a descrie cu un termen mai concret, excluzând orice ambiguitate, obiecte pe care limba obișnuită (vocabularul comun) deja le descrie. Cu alte cuvinte, termen tehnic poate fi un cuvânt nou creat sau un cuvânt care există în vocabularul comun, folosit cu un sens mai concret, mai mult sau mai puțin diferit de sensul pe care îl are în vocabularul comun.

În cazul respectiv, adică, în textul Marelui Sinod, expresia ”termen tehnic” presupune că nu se recunoaște că aceste ”comunități și confesiuni creștine” sunt Biserică, ci este folosit convențional cuvântul ”Biserică” referitor la aceste grupări creștine, ca să ne facilităm comunicarea dintre noi.

Pe baza definiției termenului tehnic la care am ajuns pe baza materialului pe care l-am  preluat de pe situl Πύλη γιά τήν Ἑλληνική Γλώσσα, am putea semnala următoarele cu privire la utilizarea termenului de ”Biserică” ca termen tehnic:

Termenii tehnici sunt un produs al înțelegerii dintre specialiști, sensul acestora este definit cu precizie și claritate absolute și sunt folosiți de către specialiștii din fiecare domeniu pentru a se putea înțelege între ei, pentru a fi evitată ambiguitatea. Însă, din momentul în care conținutul unui cuvânt este contestat și stârnește discuții contradictorii, este clar că utilizarea acestuia nu este precizată cu exactitate și nu este un produs al acordului dintre specialiști și, astfel, se desființează de la sine ca termen tehnic.

Termenii tehnici, de altfel, sunt consemnați și consacrați în dicționare speciale de terminologie. Prin urmare, nu sunt folosiți ocazional și convențional pentru a facilita comunicarea sau pentru a servi unei situații concrete. Adică, în cazul Marelui Sinod, folosirea cuvântului ”Biserică” și pentru confesiunile eterodoxe este propusă pentru a servi o convenție și o nevoie de comunicare având conștiința că, în cazul respectiv, este folosit cuvântul cu un sens diferit de cel asupra căruia se convenise inițial. În cazul Marelui Sinod însă nu avem de-a face cu un termen tehnic, ci cu alegerea unuia dintre sensurile cuvântului.

Într-adevăr, consultând dicționarele, vom observa că în acestea sunt enumerate diferitele sensuri ale cuvântului. Însă tocmai acesta este și scopul dicționarelor, să enumere sensurile unui cuvânt și să exemplifice felul cum sunt utilizate aceste sensuri.

Într-un text, însă, lucrurile stau altfel. Semnificația unui cuvânt într-un text nu poate fi determinată, după cum ne învață lingvistica și, mai exact, pragmatologia, decât de ”cadrul contextual – lingvistic și extralingvistic – al discursului”[3]. Cu alte cuvinte, semnificația este strâns legată de conjunctură, condițiile de spațiu, timp, de scopul propus etc. Prin urmare, semnificația cuvântului ”Biserică” în respectivul text eclezial al Marelui Sinod poate fi determinată doar în relație cu alte texte dogmatice și ecleziologice similare – în timp ce, așa cum s-a subliniat mai sus, ”termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu – și pe baza unor criterii interioare ale textului.

În sfârșit, nu putem corela ”termenul tehnic” cu apofatismul. În principiu, noțiunea de apofatism se referă numai pe Dumnezeu, așa cum vom explica mai jos, și nu putem dintr-o dată să născocim o interpretare distinctă a apofatismului, pe care să o aplicăm și termenului ”Biserică”, numai și numai pentru că așa ne convine. De altfel, noțiunea de ”termen tehnic” se află la antipodul exprimării apofatice. Caracterul apofatic se referă mai ales la neputința definirii și denumirii exacte. ”Termenul tehnic”, dimpotrivă, constituie încercarea unei definiri exacte a unei noțiuni, în măsura posibilului.

În orice caz, folosirea ”termenului tehnic” cu referire la celelalte confesiuni creștine este, în fapt, derutantă, și voi expune în continuare motivele care susțin această opinie a mea.

  1. ”Termenii tehnici” în textele confesionale

În discursul cotidian și în comunicarea cu creștinii altor confesiuni este folosit termenul de ”Biserică” în mod impropriu și convențional, pentru facilitarea comunicării, pentru că astfel se autodefinesc aceste grupări. Termenul de ”Biserică” este  folosit și cu sens social (gr. Ἐκκλησία τοῦµου, ”Adunarea poporului”), precum și cu referire la diferite grupări religioase și parareligioase (d.ex., Biserica lui Satana).

La recenta mea vizită în Statele Unite, am fost informat că în jur de 55.000 de grupări ”creștine” se autodenumesc ”Biserici”. Ceea ce este interesant este că toate aceste ”grupări creștine” nu îndeplinesc condițiile și premisele pentru a deveni membre ale ”Consiliului Mondial al Bisericilor”.

Se știe că, pentru a deveni membră a ”Consiliului Mondial al Bisericilor”, o ”grupare creștină” trebuie să depună cerere și să fie examinat de către Consiliu dacă îndeplinește premisele pentru a fi considerată membră a acestuia. Această procedură durează mult timp.

Astfel, există atâtea grupări care folosesc termenul de ”Biserică”, dar nu sunt ”Biserici”, ci doar se autodenumesc astfel. Faptul că textul emis de ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta nu face această lămurire, ci caracterizează toate ”grupările creștine” drept ”Biserici și confesiuni eterodoxe” constituie o problemă.

Într-un alt text al meu, pe care l-am depus și în Actele ”Sfântului și Marelui Sinod”, am susținut că utilizarea termenului de ”Biserică” și pentru comunitățile-confesiunile creștine eterodoxe, de către Părinți, Episcopi și teologi mai vechi sau contemporani, nu poate fi constitui o justificare pentru folosirea acestui termen și în hotărârea Sinodului din Creta. Și aceasta, deoarece trebuie să se dea o lămurire clară. Una este să fie folosit eventual cuvântul ”Biserică” în mod impropriu și convențional cu referire la grupări eterodoxe, chiar dacă nu credem că sunt cu adevărat membre ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, și alta este ca acest cuvânt să fie folosit într-un text al Marelui Sinod, ca hotărâre dogmatică și canonică a acestuia. Așa cum am spus și mai sus, uzul și sensul unui cuvânt este determinat de cadrul contextual în care este integrat.

Se pune întrebarea, care este actuală: Sinodul din Creta este sau nu un Sinod Sfânt și Mare sau nu? Dacă este Sfânt și Mare Sinod, continuare a Sinoadelor Ecumenice, atunci nu e posibil ca în hotărârile sale să utilizeze cuvinte pe post de presupuși ”termeni tehnici”. Nu pot să concep că Părinții de la Sinoadele I și II Ecumenice, care au hotărât ”Simbolul de credință”, puteau folosi ”termeni tehnici”, sau Părinții de după ei, de la celelalte Sinoade Ecumenice, care au hotărât asupra subiectelor hristologice, puteau să folosească ”termeni tehnici”. Asemenea opinii sunt inadmisibile din toate punctele de vedere.

Sinoadele Ecumenice, după cum se știe, au dat lupte pentru utilizarea exactă a cuvintelor-termenilor care priveau chestiunile dogmatice. Pentru nici un motiv, un om serios nu poate susține, pe de o parte, că Sinodul din Creta este un ”Sfânt și Mare Sinod”, iar pe de altă parte, că poate cuprinde în hotărârile sale, cu acceptul conștient al ierarhilor și teologilor, ”termeni tehnici”, și asta privitor la subiecte ecleziologice serioase, care în același timp sunt și subiecte hristologice.

Totuși, perceperea termenului ”Biserică” ca ”termen tehnic” amintește și de viclenia politică a monoteliților, care, deși vorbeau despre voința cea una a lui Hristos, îl asigurau pe Sfântul Maxim că nu înțeleg o singură voință în Hristos pentru cele două firi ale Lui, ci scriu astfel, ca să se liniștească lumea și dă fie pace în imperiu… Ei promovau voința cea una a lui Hristos cu speranța integrării monofiziților în Biserica imperială.

Legătura cu ceea ce se întâmplă astăzi este evidentă. Pe de o parte, termenul de ”Biserică” este folosit, chipurile, ca ”termen tehnic”, fără să presupună atribuirea caracterului eclezial eterodocșilor, în timp ce, pe de altă parte, în discuția despre căsătoriile mixte care a avut loc la Sinodul din Creta, s-a pornit de la premisa valabilității botezului eterodocșilor și, implicit, de la acordarea caracterului eclezial comunităților acestora. Acest subiect îl vom vedea mai jos.

  1. Semnificatul și semnificantul, cu referire la termenul ”Biserică-Biserici”

Pentru a susține că termenul ”Biserică” este un ”termen tehnic”, s-a adus argumentul că în tradiția patristică există o distincție între o realitate și denumirile ei (termeni-cuvinte), între semnificat și semnificant, așa cum se vede din înfruntarea teoriilor lui Eunomie de către Părinții Bisericii.

Faptul că termenii nu descriu natura lucrurilor este un loc comun la Părinți în ce privește toate lucrurile, chiar și cele create. Și aceasta, în consecință, indiferent de caracterul apofatic – folosind aici termenul într-un mod cu totul neadecvat – care definește lucrurile, care în întregul lor sunt cunoscute după energiile lor, în timp ce natura lor rămâne necunoscută. Prin urmare, introducerea acestei întregi argumentații capadociene este mai mult retorică, urmărind să arunce ”piatra anatemei” în cei care nu acceptă termenul de ”Biserică” pentru eterodocși, mai degrabă decât să aducă un argument teologic valabil.

Este adevărat că Eunomie, care „a dat o definiție rațională dialecticii lui Aetius”, potrivit părintelui Gheorghi Florovski, propovăduia că Dumnezeu este simplu și indivizibil, și elementul unic al esenței Sale simple este nenașterea, care Îl definește. Simplitatea desăvârșită a lui Dumnezeu ar implica identitatea. Astfel, Eunomie identifica esența cu energia lui Dumnezeu. De asemenea, învăța că, datorită simplității lui Dumnezeu, și noi cunoaștem totul despre Dumnezeu, așa cum Dumnezeu Se cunoaște pe Sine. ”Dumnezeu nu cunoaște despre esența Sa mai mult decât cunoaștem noi, nici nu Îi este cunoscută Lui mai mult decât nouă”.

Marele Vasilie, la început, și ulterior Sfântul Grigorie al Nyssei, ca și Sfântul Grigorie Teologul și Părinții de după ei vorbeau despre distincția, inseparabilă, dintre esență și energie în Dumnezeu, și susțineau că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu după energiile Lui, în timp ce esența Lui ne este cu desăvârșire necunoscută. De asemenea, susțineau că Dumnezeu are multe nume din perspectiva energiilor Sale și este fără nume din perspectiva esenței Sale. Noi dăm nume lui Dumnezeu după energiile Sale, dar, exprimând caracterul Lui apofatic, îi eliminăm numele. Astfel, numele lui Dumnezeu nu se identifică cu firea Lui și cu Dumnezeu Însuși.

Sfântul Dionisie Areopagitul exprima clar acest lucru, când spunea că Dumnezeu are nume, adică este bun, este viață, înțelepciune, putere și toate cele care țin de numirea intelectuală a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este Treime supraesențială, supradumnezeiească, suprabună. Dumnezeu este lumină, dar este și nor întunecat, este văzut, dar este și nevăzut,  este văzut mai presus de înțelegere și mai presus de simțire.

În genere, Părinții au învățat că există graiurile, adică cuvintele, și înțelesurile, adică conținutul cuvintelor. Nu se identifică cuvintele cu înțelesurile și nici experiența nu poate fi exprimată la modul absolut prin cuvinte și înțelesuri.

Totuși, Părinții foloseau cuvinte și înțelesuri create pe care le întâlneau în mediul lor pentru a formula experiența vederii lui Dumnezeu, dar învățau că, atunci când văzătorul de Dumnezeu ajunge la experiență, încetează și cuvintele, și înțelesurile, pentru că experiența vederii lui Dumnezeu se petrece în har, mai presus de înțelegere și de simțire. Acestea sunt cuvintele de negrăit de care vorbește Apostolul Pavel, care sunt consemnate prin cuvinte și înțelesuri ce se pot grăi.

Acesta este principiul de bază al teologiei catafatice și apofatice, câtă vreme Dumnezeu este văzut în chip nevăzut și este auzit în chip de neauzit și este împărtășit în chip de neîmpărtășit și se înmulțește în chip neînmulțit.

Însă, ceea ce se întâmplă în experiența vederii lui Dumnezeu și se referă la Dumnezeul Treimic, adică ce se întâmplă în teologie nu poate fi aplicat pentru descrierea realității Bisericii. Nu putem să afirmăm că învățătura Părinților Capadocieni, care s-au împotrivit opiniilor eretice ale lui Eunomie, se poate aplica pentru descrierea realității Bisericii.

Cine insistă asupra acestui lucru cade în eroarea teologică de a nu face deosebire între teologie și iconomie, și prin urmare transferă în sfera ecleziologiei, adică a iconomiei, ceea ce este valabil pentru Dumnezeul Treimic. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Duhului Sfânt, a luat firea omenească și a unit necreatul cu creatul, nemuritorul cu muritorul, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Apoi, energiile lui Dumnezeu trimit la lucruri concrete, prin urmare nu sunt exprimate de nume goale de conținut, care se schimbă cu timp și fără de timp, pentru că nu există lucrul pe care îl denumesc. Se ridică, deci, multe întrebări: Numele de ”Biserică” aplicat ortodocșilor trimite sau nu la plinătatea dumnezeieștilor energii necreate ale Trupului Dumnezeu-Omului Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate prin numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la ”societatea îndumnezeirii” care își are originea în Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate cu numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la plinătatea adevărului? Constituie sau nu dublu limbaj și diplomație teologică faptul că un nume pe care ortodocșii îl folosesc pentru un anume semnificat este folosit pentru un alt semnificat, cu referire la alte grupări religioase? În ce măsură se deosebește acest lucru de politica monoteliților, care prin aceeași expresie, ”voința cea una în Hristos”, îi asigurau pe ortodocși că voința cea una înseamnă coincidența celor două voințe firești (deci a voințelor celor două firi), iar pe monofiziți îi lăsau să înțeleagă că voința cea una trimite, evident, la firea cea una în Hristos?

Toate aceste întrebări sunt de o importanță și semnificație actuală.

Părinții vorbesc despre adevărul lucrurilor și le declară celor care nu sunt de acord cu ei că nu se vor lupta pentru cuvinte și denumiri, dacă se vor pune de acord asupra adevărului lucrurilor. Insistența pe anumite cuvinte nu privește redarea în cuvinte a unui adevăr statornic și neschimbat, după cum în chip sofist se aruncă ”piatra anatemei” asupra celor ce insistă că eterodocșii nu sunt Biserică. Se referă la exigența imperioasă de a fi de acord toți participanții la Sinod că, atunci când este folosit un cuvânt pentru a descrie o realitate, acesta trebuie înțeles la fel de către toți.

De altfel, toate luptele dogmatice la nivelul terminologiei urmăreau tocmai acest lucru, să fie toți de acord asupra realităților denumite. Un exemplu clasic este Sinodul V Ecumenic, la care se pun toate ”supapele” de siguranță pentru ca, la nivelul limbajului, termenul dogmatic de la Calcedon să fie înțeles în mod ortodox, iar nu nestorian sau monofizit. Sunt folosite cuvinte și o terminologie, care nu exprimă toate tradițiile creștine, dar sunt folosite atâtea propoziții explicative, încât să fie excluse răstălmăcirile din partea vreunei părți a membrilor Sinodului. Nu același lucru s-a întâmplat cu textul Sinodului din Creta.

Prin urmare, termenul, cuvântul codifică, definește, atât cât este posibil, experiența de negrăit și acest lucru nu este nici simplu, nici lipsit de importanță, nici întâmplător. Faptul că termenul nu identifică, ci descrie, nu îl face inutil, nici nu ne dă dreptul de a-l folosi cum vrem sau cum ne convine de fiecare dată, din motivul foarte simplu că în felul acesta nu putem comunica între noi. Iar comunicarea, după cum se știe, este un lucru foarte important. În afară de cazul în care urmărim tocmai contrariul, adică vrem să ambiguizăm totul, ca să facem înțelegerea dintre noi dificilă și problematică și în interiorul confuziei mai generale pe care o provocăm, să ne punem în aplicare planurile.

  1. Definire, apofatism și eterodefinire

Urmarea celor de mai sus este că subiectul ”termenului tehnic” aplicat Bisericii a fost corelat de mulți și cu alte subiecte ecleziologice, care privesc definirea sau imposibilitatea definirii Bisericii și identificarea sau neidentificarea cu Biserica a celorlalte confesiuni creștine. De aceea trebuie examinat subiectul definirii Bisericii în legătură cu apofatismul și autodefinirea sau eterodefinirea.

În ce privește subiectul definirii Bisericii, trebuie menționat că manualele mai vechi de dogmatică, influențate de tradiții scolastice, dădeau, aproximativ, o astfel de definiție Bisericii: Biserica este totalul oamenilor care cred în Hristos, care mărturisesc că Iisus Hristos este Capul ei, este Dumnezeu și Domn al lor, care au aceeași credință și mărturisire, care se sfințesc prin Sfintele Taine, care sunt călăuziți către mântuire de către păstori care au succesiuni apostolică neîntreruptă etc.

S-a observat însă că Părinții Bisericii evitau să dea asemenea definiții Bisericii, ci făceau descrieri, folosind imagini, așa cum a făcut Hristos prin parabolele Lui (de exemplu: casă, căsătorie, turmă, vie etc.). Acest lucru îi face pe mulți să susțină că nu putem da o definiție pentru Biserică, ci că în acest sens ar trebui să folosim doar imagini.

Însă acest lucru nu poate fi folosit ca argument referitor la termenul Biserică, ca Trup al lui Hristos. Expresia ”Biserica este Trupul lui Hristos” nu este o imagine. Trupul nu este imagine, este realitate. Hristos, prin întruparea Sa, nu și-a asumat o… imagine, ci firea omenească, adică s-a întrupat: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi, și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14).

Cei trei Ucenici pe Muntele Tabor nu au văzut slava unei imagini, ci slava Trupului îndumnezeit al lui Hristos. Apostolul Pavel, pe drumul către Damasc L-a văzut pe Hristos în slava Sa, nu a văzut Cuvântul neîntrupat, ci pe Cuvântul întrupat. De aceea, în epistolele sale în continuu scria că Hristos este Capul Trupului Bisericii.

Voi cita câteva pasaje: ”Și mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:22-23). ”Și El este Capul Trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18). ”Și împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni1:24). Verbul ”este” este absolut și determinativ și nu lasă loc pentru altă interpretare, cum că ar putea fi vorba de o imagine.

De asemenea, Apostolul Pavel scrie că toți cei ce suntem creștini ne-am botezat în Trupul cel unul al lui Hristos: ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un Trup” (1 Corinteni 12:13), și de aceea aparținem Trupului celui unu al lui Hristos: ”Așa și noi, cei mulți, un Trup suntem în Hristos și mădulare fiecare în parte” (Romani 12:5).

Este semnificativ în acest sens faptul că Sfântul Ioan Damaschin, care este considerat cel mai bun ermineut al Epistolelor Apostolului Pavel, continuă gândire teologică a acestuia. În omiliile sale scrie: ”Biserica este Trup, are ochi și are cap”[4]. Într-o altă omilie scrie: ”Pliroma lui Hristos, Biserica, și pliroma Trupului, Capul[5].

În acest punct aș putea să citez o mulțime de alte pasaje patristice care vorbesc despre faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și l-a îndumnezeit din clipa zămislirii. Mă voi limita însă la un pasaj al Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola sa către Efeseni, în care vorbește despre Biserică, care este unită (gr. ἐγκεκραµένη, ”amestecată”) cu Hristos: ”cu cât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el (cu episcopul) așa cum este unită Biserica cu Iisus Hristos, și cum este unit Iisus Hristos cu Tatăl, ca toate să fie în unitate” (Efeseni 5).

Este clar că Hristos nu este Capul unei imagini a Trupului, ci este Capul adevăratului Trup pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și Biserica nu este imaginea Trupului care are un Cap lipsit de ipostas. Hristos S-a întrupat și este Cap al adevăratului Trup, nu S-a ”dez-întrupat” după Învierea Sa, pentru că cele două firi, dumnezeiască și omenească, s-au unit neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Noi, prin Botez și Mirungere, devenim mădulare ale Trupului lui Hristos și de aceea mădulare ale Bisericii și nu suntem mădulare ale unei imagini a Trupului!

Când ne împărtășim nu mâncăm… imaginea și descrierea Trupului, ci adevăratul Trup al lui Hristos, după cum Hristos Însuși a spus: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26:26) și ”Căci Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6:55-56).

Din această perspectivă, Apostolul Pavel va mărturisi: ”Îți scriu aceasta cu nădejdea că voi veni la tine fără întârziere, ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:14-15). ”Biserica” nu este un termen descriptiv, ci este Trupul lui Hristos, este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.

Din învățătura revelată a Apostolului Pavel rezultă că ”este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5), adică unul este Domnul, unul este Capul Bisericii, al Bisericii celei una, una este credința, unul este Botezul.

În ce privește subiectul apofatismului, consider că este inadmisibil din punct de vedere teologic ca învățăturile despre apofatism, care sunt valabile despre Dumnezeul Treimic, și în special despre cele din interiorul Dumnezeului Treimic (teologia), să fie transferate Tainei Bisericii (iconomia), care Biserică este adevăratul Trup al lui Hristos, pe care Hristos l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin întrupare, și cărui Trup noi îi suntem mădulare – și nu suntem mădulare ale imaginii Trupului – cu care Trup îndumnezeit al lui Hristos ne împărtășim la Taina dumnezeieștii Liturghii și devenim de un Trup și de un Sânge cu El.

Dacă termenul ”Biserică” ar fi descriptiv și nu ar denumi Trupul lui Hristos, ci imaginea Trupului lui Hristos, ar însemna că atunci când liturghisim jucăm teatru!

În spatele teoriei cu totul improprii despre caracterul apofatic al definirii Bisericii se ascunde în mod clar încercarea politică de a se acorda caracter eclezial eterodocșilor. Aspectul nefericit este, așa cum am scris și într-un articol al meu precedent, că prin această teorie a caracterului apofatic al Bisericii se promovează tocmai teologia reformaților, care vorbeau pe de o parte de Biserica nevăzută pe care o cunoaște doar Dumnezeu și îi cuprinde pe romano-catolici, protestanți și pe cei pe care îi vrea Dumnezeu, iar pe de altă vorbeau despre Biserica văzută, care este divizată.

În ce privește subiectul eterodefinirii, al definirii din perspectiva altuia și prin altul, opinia că o comunitate creștină nu se definește din perspectiva altei comunități creștine, ci se definește prin sine, în special când e vorba de relațiile ei cu alte comunități, vrea să ne spună că fiecare comunitate poate folosi orice termen dorește pentru a-și defini identitatea ecleziologică. Acest lucru este evident. Cu toate acestea, atunci când vorbim despre un termen dogmatic al unui Sinod, care vrea să definească relația dintre două realități (ortodocșii și eterodocșii), părerea respectivă despre ”nedefinirea prin altul” anulează orice sens al comparației raționale a lucrurilor, de vreme ce este evident că, atunci când sunt comparate două realități, ies în evidență asemănările și diferențele dintre ele pentru a se vădi specificitatea fiecăreia.

Întreaga istorie a termenilor triadologici și hristologice la Sinoade viza explicarea lor și refuzul ortodocșilor de a se atribui termenilor conținutul pe care li-l dădeau ereticii.

Interpretarea termenului deoființă de către Părinți privea excluderea interpretării monarhianiste (modaliste sau dinamice) a lui deoființă și excluderea interpretării triteiste a lui deoființă.

Interpretarea ipostastului unic în două firi pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul privea fie excluderea interpretării nestoriene a coincidenței celor două ipostasuri într-o persoană, după modelul unirii morale, fie excluderea interpretării monofizite a fuzionării celor două firi ale Cuvântului întrupat într-o fire și un ipostas.

Pe baza logicii nedefinirii prin altul, ar fi trebuit ca Părinții Bisericii să nu definească drept eretice învățăturile ereticilor în hotărârile sinodale referitoare la Sfânta Treime și Hristos.

Desigur, întreaga logică a ”nedefinirii prin altul” se bazează pe opinia cu totul neortodoxă că nimeni nu se poate pronunța cine este și cine nu este Biserică. Întrebarea care se ridică este clară: Care e diferența față de ceea ce spuneau protestanții când vorbeau despre Biserica nevăzută care îi cuprinde pe toți: romano-catolici, protestanți, ortodocși și ceilalți creștini, pe care Dumnezeu îi cunoaște, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate?

Cu această ocazie trebuie să amintesc de hotărârea Primei Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy 21-28 noiembrie 1976), la care s-a stabilit ordinea de zi a Sfântului și Mare Sinod. Printre cele aproape o sută (100) de subiecte care au fost stabilite la Prima Conferință Panortodoxă de la Rodos (1961) le-au ales pe cele zece (10) pentru Ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.

Însă, în aceeași hotărâre este scris că, din celelalte subiecte propuse, cele pentru care s-a optat ca a doua prioritate sunt patru, anume ”izvoarele Dumnezeieștii Revelații, noțiunea de Biserică, codificarea Sfintelor Canoane și a dispozițiilor canonice, iconomia și acrivia”. Pe de altă parte, se menționează în hotărâre că subiectele acestea ”sunt trimise pentru un studiu special Bisericilor Locale, pentru a fi supuse eventual unei examinări interortodoxe viitoare”.

Acest lucru înseamnă că subiectele legate de noțiunea de Biserică, precum și cele despre iconomie și acrivie, despre modul primirii eteodocșilor în Biserica Ortodoxă trebuia studiate de Bisericile Locale, pentru a fi discutate la un alt Sinod, după Sfântul și Marele Sinod. Însă acest lucru nu a avut loc niciodată, cel puțin nu în Biserica noastră. Prin urmare, nu există o hotărâre a Bisericii Elene despre relația eterodocșilor cu Biserica noastră. Aceasta înseamnă că problematica eterodefinirii trebuie soluționată sinodal.

În definitiv, sunt inadmisibile din punct de vedere ortodox cele ce se afirmă despre definirea și apofatismul Bisericii, care însă este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii, ca și cele ce se afirmă despre autodefinirea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe, care s-au îndepărtat de credința și viața Bisericii Ortodoxe.

5.”Termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu

Revenind la așa-numitul ”termen tehnic” cu referire la confesiunile creștine ca ”Biserici”, vreau să observ că, deși unii folosesc termenul acesta cu referire la eterodocși ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, totuși în realitate se contrazic pe ei înșiși și atribuie termenului un conținut real, așa că, în fapt nu îl consideră ”termen tehnic”. Acest lucru va fi argumentat în cele ce urmează.

Se știe că Marele Athanasie, în lupta lui de a-i convinge pe omousieni să accepte Sinodul de la Niceea din 325, fie și folosind o altă terminologie, scria: ”Să spună și să cugete pe de o parte mai simplu și adevărat despre Fiu ca fiind după fire Fiu…”. Cu alte cuvinte, făcea distincție, după cum se vede și în alte texte ale sale, între cuvinte și lucruri, între ceea ce este articulat în cuvinte și înțelesul cuvântului. Scria: ”Căci nu cuvintele deduc firea, ci mai degrabă firea transformă cuvintele întru ea însăși”.

Dar în cazul de față, studiind subiectul Bisericii, problema nu este doar cuvântul ”Biserică”, folosit ca ”termen tehnic”, ci și uzul sensului, realitatea la care se referă acest cuvânt, de vreme ce termenului ”Biserici”, așa cum vom demonstra mai jos, i se acordă caracter eclezial. Prin urmare, nu este valabil argumentul distincției dintre nume și lucruri referitor la termenul de ”Biserică”. Eu consider că în conștiința personală a celor care susțin că termenul ”Biserici eterodoxe” este folosit ca ”termen tehnic” acesta este folosit în realitate nu ca ”termen tehnic”, ci ca termen cu sens propriu, de vreme ce acestor grupări eterodoxe li se atribuie caracter eclezial.

Nu se poate explica altfel faptul că la discuțiile care aveau loc la Sinodul din Creta era susținută ”valabilitatea și realitatea botezului eterodocșilor”, că ”Bisericile” apusene au Taine, că prin ruperea lor de Biserica Ortodoxă nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit, de vreme ce Bisericile ”s-au dezbinat” între ele, adică Biserica Ortodoxă Răsăriteană de Biserica Romei, așa cum ”se rupe o rasă în două bucăți, dar cu toate astea rămâne rasă”!!

Nu este rațional, dar nici admisibil din punctul de vedere al coerenței limbajului, ca în anumite texte oficiale ale Marelui Sinod să fie folosit un cuvânt, în cazul acesta cuvântul ”Biserică”, dar și cuvintele strâns legate de acesta, anume cuvintele ”botez” și ”taină”, cu sensul lor ”real”, în timp ce în textul despre ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” al Marelui Sinod, care aparține aceluiași tip de text – în cazul de față fiind text cu caracter dogmatic – să fie folosite ca ”termeni tehnici”.

Faptul că aceia care folosesc termenul de ”Biserici” ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, nu cred acest lucru și în realitate consideră aceste ”Biserici” ca fiind Biserici adevărate este dovedit de practica ce s-a impus în privința acestui subiect. În textele oficiale care au fost semnate între Patriarhul Ecumenic și Papa Romei, precum și în diferite alte declarații, în mod foarte clar se vorbește de Biserici reale, prin urmare, în conștiința lor termenul ”Biserici” nu este ”tehnic”. Voi cita câteva exemple care mi-au fost mai la îndemână.

În Mărturisirea de la Thyateira (The Thyateira Confession), care a fost scrisă de Arhiepiscopul Thyateirelor și al Marii Britanii, Atenagora Kokkinakis, și a fost aprobată de Patriarhia Ecumenică, scrie:

”Creștinii ortodocși cred că cei care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preot sau mirean la timp de nevoie sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om”[6].

În altă parte scrie:

”Toți creștinii cu același botez am devenit mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme au ca scop să se împărtășească de Dumnezeiasca Euharistie ca Taină a Comuniunii care ne unește cu Hristos”[7].

În altă parte scrie:

”Însă, realitatea este că romano-catolicii se închină, la fel ca și ortodocșii, lui Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie”[8].

De asemenea, în altă parte scrie:

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. De asemenea, acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe creștinii ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința și cu neștiința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. De asemenea, este o realitate că creștinii înșiși cer Împărtășania. Aceasta este o dovadă a dispoziției poporului lui Dumnezeu pentru unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Sfânta Scriptură, Preoția și Crezul Niceo-Constantinopolitan”[9].

Până și Papa Ioan Paul al II-lea, într-un discurs pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 la Bialystok, în Polonia, a spus:

”Astăzi vedem mai clar și înțelegem mai bine faptul că Bisericile noastre sunt Biserici surori, nu doar în sensul unei expresii a politeții, ci  în sensul unei categorii ecleziologice ecumenice fundamentale”[10].

Sunt semnificative în acest sens cele hotărâte la ”Conferința a VII-a Generală a Dialogului dintre Ortodocși și Romano-catolici”, care a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Balamand, Liban, (17-24 iunie 1993).

În prima parte a textului, care este intitulat ”Principii eclesiologice”, după ce se face referire la felul cum ”au apărut Bisericile Catolice răsăritene” (Uniația), care au dobândit ”comuniunea deplină cu Tronul Romei și au rămas credincioase acestuia”, în continuare scrie că modul în care s-a făcut această unire, care a fost denumită ”Uniație”, ”nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unității pe care o caută Bisericile noastre”, deși aceste ”Biserici” (Uniația), ”ca parte a societății catolice, au dreptul să existe și să acționeze pentru a răspunde nevoilor duhovnicești ale credincioșilor lor”[11].

De ce, însă, se scrie acest lucru? Pentru că acum, potrivit acestei hotărâri, nu mai există o problemă specială, pentru că deja s-a schimbat felul cum se consideră între ei ortodocșii și romano-catolicii, adică ”datorită modului în care catolicii și ortodocșii se reconsideră pe ei înșiși în relația lor cu taina Bisericii și se redescoperă ca Biserici surori”[12].

Se precizează o dată în plus că ”cele două Biserici”, Ortodoxă și Romano-Catolică, au aceeași credință și viață, pe care Hristos a încredințat-o Bisericii. Se scrie:

”De ambele părți se recunoaște că toate cele pe care Hristos le-a încredințat Bisericii sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceste taine, mai ales la preoția cea una, care săvârșește jertfa cea una a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. Este clar că în acest cadru este exclusă orice rebotezare”[13].

Imediat în continuare scrie:

”Tocmai din acest motiv, Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă se recunosc reciproc ca Biserici surori, în comun responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în credincioșie față de dumnezeiasca iconomie, și în mod foarte special față de unitate”[14].

Citind această hotărâre, mă întreb: De ce unii continuă să îi denumească pe creștinii eterodocși drept ”Biserici”, susținând, chipurile, că este ”termen tehnic”, în timp ce din textele oficiale ale ”Dialogului dintre Ortodocși și Romano-Catolici” reiese foarte clar că se acordă caracter eclezial acestui termen și prin urmare este termen cu sens propriu, nu termen tehnic?

În plus, în declarații comune ale Papei și Patriarhului Ecumenic se acordă creștinilor din afara Bisericii caracter eclezial și, prin urmare, termenul de ”Biserică” pe care îl folosesc pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe nu este termen tehnic, ci termen cu sens propriu. Voi cita câteva fragmente dintr-o asemenea declarație comună (29-6-1995):

”Dialogul acesta – prin Comisia internațională mixtă – s-a dovedit rodnic, și a putut să avanseze în mod esențial. Din acesta a rezultat un înțeles sacramental comun despre Biserică, bazat și transmis de-a lungul timpului prin succesiunea apostolică. În Bisericile noastre, succesiunea apostolică este temelia sfințirii și a unității poporului lui Dumnezeu. Considerând că în orice Biserică locală se săvârșește taina dumnezeieștii iubiri, și că astfel Biserica lui Hristos își revelează prezența care lucrează în fiecare dintre acestea, Comisia mixtă a putut declara că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici surori, împreună-răspunzătoare pentru păstrarea credinței unicei Biserici a lui Hristos în planul dumnezeiesc, în mod cu totul special în vederea unității”[15].

Mai jos declară oficial:

”În perspectiva acestora îi îndemnăm pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească spiritul de frățietate care decurge din botezul unic și din participarea la Sfintele Taine”[16].

Și puțin mai jos declară oficial:

”Papa Romei și Patriarhul Ecumenic, întâlnindu-se, s-au rugat împreună pentru unitatea tuturor creștinilor. În rugăciunea lor i-au cuprins pe toți cei care, fiind botezați, constituie mădulare ale trupului lui Hristos, cerând astfel ca diferitele comunități să fie din ce în ce mai credincioase Evangheliei Lui”[17].

În definitiv, ceea ce deranjează în cazul acesta este că la discuțiile din interiorul și din afara Bisericii Ortodoxe este folosit dublul limbaj, triplul limbaj, multi-limbajul, nu există un limbaj unitar. Într-un fel se exprimă teologii ortodocși în mediile ortodoxe și monahale, și altfel se exprimă în mediile eterodoxe. În esență, după cum se vede foarte clar, se alunecă de la principiul exclusivității la principiul inclusivității.

Acest lucru nu poate să-l conteste nimeni. Aceasta este linia fundamentală a multor clerici și teologi contemporani.

Consider că ceea ce este necesar astăzi pentru bărbații responsabili cu treburile Bisericii este îmbinarea dintre adevăr, dragoste și virtutea discernământului. Nu putem ca în numele adevărului să ne lipsim de dragoste și discernământ, nici de dragul dragostei să ne lipsim de adevăr. La dialogurile cu aceste grupări creștine trebuie trasate niște ”linii roșii” delimitatoare. Să știe omul până în ce punct poate înainta sau de unde să se retragă, adică să iconomisească lucrurile, și până în ce punct să stăruie în acrivie. Acest discernământ lucrează acolo unde există luminarea minții și teologie empirică.

Astfel, teologii empirici ce cunosc din experiență slava necreată care există în Biserica Ortodoxă, dar și căderea creștinilor care s-au îndepărtat de aceasta, numai ei știu să mărturisească adevărul și să îi iubească cu adevărat pe creștinii eterodocși. Dar asemenea teologi empirici nu sunt luați în considerare la dialoguri și nu este folosită experiența lor, tocmai pentru că se optează pentru diplomație, iar nu pentru teologie.

Concluzia este că, în general, un ”termen tehnic” se definește cu exactitate absolută și claritate pentru a se evita ambiguitatea. Când însă ”termenul tehnic” este contestat, atunci  se desființează de la sine ca termen tehnic și nu mai este folosit ocazional și convențional.

Apoi, faptul că este folosit din perspectivă ortodoxă, într-un text mărturisitor al unui Mare Sinod, termenul ”Biserică” și se mărturisește că denumește Trupul lui Hristos și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și în același timp se folosește și termenul ”Biserici” pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe, ca ”termen tehnic”, este paradoxal, contradictoriu și extrem de problematic din toate punctele de vedere, și din punct de vedere ortodox, și din punctul de vedere al limbajului.

Mai mult, constituie dublu limbaj și limbaj multiplu a se susține în anumite situații că folosirea termenului ”Biserici” cu referire la eterodocși este ”termen tehnic”, iar în alte  situații, și asta chiar în hotărâri oficiale, să se atribuie așa-numitului ”termen tehnic” sens propriu și caracter eclezial. Astfel, uneori se vorbește de ”termen tehnic”, iar alteori de termen cu sens propriu. Acest lucru vădește o foarte mare problemă.

O problemă la fel de mare este a se susține că termenul ”Biserică”, ca Trup al lui Hristos și societate a mântuirii, este un termen descriptiv și o simplă imagine și că, chipurile, se manifestă și aici caracterul apofatic și că nu putem să îi definim altfel decât se definesc ei înșiși pe creștinii din afara Bisericii, care s-au îndepărtat de credința Bisericii, așa cum s-au pronunțat Părinții la Sinoadele Ecumenice.

În definitiv, subiectele eclesiologice sunt serioase și trebuie abordate cu responsabilitate și din perspectiva învățăturii patristice, așa cum s-a hotărât în Sinoade. Părinții, când vorbeau despre subiecte dogmatice și eclesiale, foloseau termeni preciși din perspectiva premiselor ortodoxe. Și când trebuia să facă vreo modificare a termenilor, o făceau pe baza unor premise esențiale, cu mare atenție,  ca să definească adevărul pe care îl trăiau empiric și să lucreze astfel spre unitatea Bisericii, iar nu în virtutea unei diplomații comunicaționale.

Desigur, așa cum s-a menționat în mod repetat în acest text, termenul ”Biserică” nu este descriptiv, ci denumește Trupul îndumnezeit al lui Hristos, de aceea, și este ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”.

Februarie 2017

Sursa: www.parembasis.gr

Traducere: Tatiana Petrache

 

* http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/. (n. trad.)

[1] Explicația termenului tehnic am formulat-o în urma discuției cu lexicograful, doctor în filolofie, doamna Vasiliki Melikidou.

[2] http://www.komvos.edu.gr/glwssa/odigos/Thema_a9/a_9_popup4.htm

[3] http://www.greek-language.gr/greekLang/modern_greek/tools/lexica /glossology/show.html?id=129

[4] PG, 48, 1032.

[5] PG, 62.26.28-31.

[6] ”The Thyateira Confession” –  ”Mărturisirea de la Thyateira”, cu subtitlul ”Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu”, p. 201.

[7] Ibidem, p. 204.

[8] Ibidem, p. 205.

[9] Ibidem, pp. 210-211.

[10] Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, Θεολογικός ∆ιάλογος, Ὀρθοδόξων καί Ρωµαιοκαθολικῶν (Ἱστορία-Κείµενα-Προβλήµατα), Editura Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Α.Ε., Tesalonic-Atena 1996, p. 225.

[11] Ibidem, pp. 210-212.

[12] Ibidem, p. 212.

[13] Ibidem, p. 212.

[14] Ibidem, pp. 212-213.

[15] Ibidem, p. 246.

[16] Ibidem, p. 247.

[17] Ibidem, p. 248.



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, dedicată Părintelui Daniil (Sandu Tudor) și mărturisitorilor mișcării Rugul Aprins


Coperta atitudini 48 față

Coperta atitudini 48 verso

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, închinată Părintelui Daniil de la Rarău

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial:
JOS MÂINILE DE PE PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU!
de Monahia Fotini

4 IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR), MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS

16 ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET
de Sandu Tudor

18 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU:
UN POSIBIL RĂSPUNS PENTRU SCENA POLITICĂ DE AZI

25 DOUĂ MINUNI DE SFINȚI:
PĂRINTELE JUSTIN ȘI PĂRINTELE PROCLU

28 PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STAREȚUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR) – STAREȚUL
RUGĂCIUNII ISIHASTE

33 MIȘCAREA – RUGUL APRINS AL MAICII DOMNULUI
de Monahia Dometiana

38 CUVIOSUL PĂRINTE PROCLU – FILĂ VIE DE PATERIC
„Măicuţa Domnului să vă ducă în Rai cu tot cu mine!“

44 DOR DE ÎNCHISOARE
Interviu cu Doamna Galina Răduleanu

54 IOAN IANOLIDE – CHIPUL LUMINOS AL BUNĂTĂȚII ÎN IADUL COMUNIST
De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide

60 DE CE NU PUTEM ACCEPTA SINODUL DIN CRETA.
SINODUL DIN CRETA ȘI ECLESIOLOGIA ERETICĂ NESTORIANĂ
de Mitropolitul Ierótheos Vlachos

66 SINODUL DIN CRETA. PRETENȚII, REALITĂȚI, CONSECINȚE (II)
de Preot Dr. Mihai Andrei Aldea

82 MESAJ AL BISERICII GRECIEI ÎN PRIVINȚA SINODULUI DIN CRETA

85 MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA ATENȚIONEAZĂ ASUPRA IEȘIRII DIN BISERICĂ
„Un așa-zis spirit de luptă, care nu este deloc vindecător nici sfințitor, ci mai degrabă
pierzător“

89 SF. TEODOR STUDITUL: DESPRE PURTAREA DE GRIJĂ LA ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE

92 VIAȚA SF. SIMEON NOUL TEOLOG
de Preot Ilarion V. Felea

98 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR
de Ioan Vlăducă

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

Coperta atitudini 48 interior Parintele Iustin

Coperta atitudini 48 interior 2 Sandu Tudor

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Părintele Justin Pârvu, un înțelept povățuitor și înainte-văzător. Minuni, adunate din mărturiile pelerinilor


Părintele știa gândurile oamenilor
Eram împreună cu două fetparintele justine și așteptam la rând la părintele Justin să intrăm. În același timp era privegherea de sâmbătă seara și noi începusem să vorbim, așteptând pe hol, despre următorul lucru: tare ne doream să intrăm la părintele, dar ne doream foarte mult să fim și la slujbă, și în special să luăm litie . Când intrăm la părintele, ce credeți? Ne oferă litie la toate trei, deși niciodată nu mai făcuse acest lucru, și mergeam de mult timp la el, întâmplare ce arată că părintele știa gândurile oamenilor și era un mare sfânt încă din viață.
Ca să nu fim mâhnite și să ne împlinească și dorința, Părintele ne-a dat nouă litia lui. Slavă Domnului pentru sfinții Lui! Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi păcătoșii. Amin!
(Cristina – Iași)

„Vreau să merg la Părintele!”
O familie din Timișoara venise cu o fetiță de 6 anișori să se închine la chilia părintelui. Mama povestește că fetița este rodul rugăciunilor părintelui Justin.

Parintele Justin si copiii

P Justin si copiii

Neputând să aibă copii mai mulți ani, deși încercaseră tot ce se putea, părintele îi sfătuiește să adopte un copil. Își depun actele pentru adopție, dar tot nu se găsește nici un copil pentru ei. Atunci femeia vine din nou la părintele, cerându-i disperată ajutorul. Părintele foarte simplu le spune: „Mergeți acolo, veți întâlni o doamnă care vă va ajuta”.
Mergând din nou la centru cu adevărat, o doamnă aflând de căutarea lor le recomandă o fetiță de vreo doi anișori, pe care nu o lua nimeni din cauză că era cam bolnavă. Doamna îi ajută să facă și actele. Cei doi soți acceptă să o înfieze și vin cu fetița la părintele. Atunci părintele începe să le facă rugăciuni pentru înfiere, pentru sănătatea copilului, iar fetița se face bine.
Când părintele se îmbolnăvise, și era deja la spital, părinții nu știau de starea lui, dar fetița îi fiecare zi le spunea: „Vreau să merg la părintele!” „Vreau să merg la părintele!” (fetița avea acum 6 anișori, și între timp mai fusese de câteva ori la părintele, îl iubea foarte mult și era foarte atașată de părintele). Părinții spuneau: „Lasă, că mergem”… și au mai amânat. Apoi au aflat că părintele a murit, dar nu i-au spus nimic fetiței ca să nu o sperie.
Au venit la părintele și au reușit să-i mai sărute o dată mâna înainte de a fi îngropat. Când l-a văzut în sicriu, fetița a fugit direct la mâna părintelui, i-a sărutat-o și mare le-a fost surpriza că nu s-a speriat deloc de trupul neînsuflețit al părintelui, ci se adresa lui ca unui viu: „Părintele, părintele!” – bucuroasă să îl mai vadă o dată. Continue Reading »



Anecdote duhovnicești. Din povețele duhovnicești ale Părintelui Justin către maicile de la Mănăstirea Paltin


Parintele Justin impreuna cu maicile de la mrea Paltin Petru Voda

Parintele Justin impreuna cu maicile de la mrea Paltin Petru Voda

Binecuvântarea și gândurile de mândrie

Sunt maică la mănăstirea Paltin, unde Părintele Justin ne era duhovnic. Într-o perioadă eram foarte luptată de niște gânduri de mândrie și recunosc, le acceptam, mă învoiam cu ele. Părintele venea în fiecare noapte la slujbă și, de obicei, la finalul Sfintei Liturghii, când se citea Acatistul Bunei-Vestiri, Părintele ieșea din biserică și pleca spre chilie. Iar noi, maicile, fugeam repede să luăm binecuvântare de la dânsul, înainte de a apuca să se urce în lift spre chilia sa, din azilul mănăstirii noastre.

Dar în loc să-mi dea binecuvântare, Părintele pe mine mă sărea și nu mă binecuvânta. Așa, o zi, două, trei, părintele nu-mi dădea binecuvântare. A patra zi mă așez prima lângă ușă că poate așa o să-mi dea binecuvântare, dar părintele iar trece peste mine și nu îmi pune mâna pe cap. Mă tot gândeam eu, de ce oare pe mine nu mă binecuvintează părintele? Și tot întrebându-mă, îmi dau seama cu ce gânduri mă învoiam eu, cum că aș fi cineva și din această pricină părintele nu mă binecuvintează.

Atunci, mă fac mică de tot și a cincea zi mă duc lângă lift și aștept să vină părintele, cu gândul că tot nu sunt vrednică să mă binecuvânteze, dar aș vrea măcar să-i sărut mâna, de aș putea. Înainte de a intra însă în lift, Părintele mă binecuvintează, îmi ia mâna și mă strânge tare de mână, apoi intră în lift și tot nu îmi dădea drumul la mână, decât când ușa liftului deja se închidea.

M-am bucurat foarte mult și am înțeles atunci că acesta era unul din darurile Părintelui, de a ne vedea gândurile și a le corecta. Părinte ajută-ne si acum și ne ocrotește cu darul tău! Amin!

(Monahia M.) Continue Reading »



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI, NR. 39 – în memoria Părintelui Justin Pârvu


coperta ATITUDINI NR 39

Revista ATITUDINI NR. 39

pg. 8. Părintele Justin, povățuitor duhovnicesc. Din povețele duhovnicești ale Părintelui Justin către maicile de la m-rea Paltin

pg. 16. Părintele Justin la Părintele Paisie Olaru: Vii de departe, nu? Vii de departe!

pg. 20. Părintele Justin Pârvu: Așa trebuie să începi: cu jertfa!

pg. 28. Părintele Justin, un înțelept povățuitor și înainte-văzător. Minuni adunate din mărturiile pelerinilor

pg. 32. Pr. Mihai Andrei Aldea: Cea mai mare bucurie pentru Părintele Justin, în această zi, ar fi să ne aducem aminte că suntem copiii lui Dumnezeu. Predică

pg. 38. Părintele Justin Pârvu – încă speranța și solutia poporului român, de Monahia Ecaterina Fermo

pg. 42. Părintele Roman Braga – instantanee la trecerea în veșnicie

pg. 50. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc!

pg. 58. Nicolae Purcărea: Examenul din fața primejdiilor vieții

pg. 64. Micile fapte mari ale Sfinților închisorilor, de Ciprian Voicilă

pg. 68. Nouă mărturisire de credință împotriva panereziei ecumenismului

pg. 78. Sf. Nectarie de Eghina: „Dacă Fotie nu exista, cu adevărat n-ar fi existat nici schisma, însă n-ar fi existat nici Ortodoxie”.

pg. 82.Cine va încheia lanțul dintre Apus și Răsărit? Despre ereziile bisericii catolice, de Pr. Constantin Catană

pg. 96. Eurovision – un Big Brother muzical…, de N.M. Popescu

și altele.

Comenzi sau Abonamente se pot face aici, la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.