Posts Tagged 'mănăstirea Paltin Petru-Vodă'


Cum a aprins Părintele Justin dorul de Maica Domnului în sufletul unei maici


cu Maica DomnuluiEram soră începătoare în mănăstirea Paltin și mă spovedeam la Părintele Justin. Mă confruntam însă cu o problemă. Aveam evlavie la toți sfinții, dar totuși aveam o neputință în a mă ruga lor, nici măcar Maicii Domnului nu reușeam, nu mă puteam ruga decât către Mântuitorul, pe care Îl iubeam cu tot sufletul meu. Nu știam dacă este păcat sau nu, de aceea m-am dus să îi mărturisesc această neputință Părintelui Justin. Știam că Părintele Justin avea o mare evlavie la Maica Domnului și îi acorda o cinste aparte. Apoi citeam și cât de mult o iubeau monahii cuvioși din Sfântul Munte pe Maica Domnului, dar eu nu simțeam nicio bucurie să mă rog ei.

L-am întrebat așadar pe Părintele dacă e greșit cum procedez eu. Când a auzit Părintele, foarte mirat, se uită la mine și îmi spune: „Cum să nu te rogi, măi, Maicii Domnului? Păi tu te duci la Judecată fără avocat? Maica Domnului și sfinții sunt avocații noștri înaintea Judecătorului cel drept. De aceea trebuie să ne rugăm lor cu toată osârdia, ca să pledeze pentru cauza noastră la Judecată și să-L milostivească pe Domnul pentru noi. Pentru că dacă ar fi după dreptate, greu ne-am mai mântui noi, fără ajutorul lor”.

Acestea spunându-mi Părintele, m-am înfricoșat și mi-a părut rău de lipsa mea de evlavie. Atunci Părintele mi-a dat canon să mă rog în fiecare zi Maicii Domnului și să nu o mai trec niciodată cu vederea. Probabil, Părintele el însuși s-a rugat pentru mine, și a milostivit-o pe Maica Domnului să caute și spre mine, ticăloasa. Pentru că imediat cum am ajuns la chilie, mi s-a aprins așa un dor față de Măicuța Domnului cum nu mai avusesem vreodată. Mă rugam cu lacrimi să mă ierte și simțeam mângâierea ei caldă, ca și cum mă purta în brațe, ca pe copilul ei.

Sunt sigură că pentru rugăciunile Părintelui Justin, Maica Domnului mi-a dăruit dragostea ei.

(Monahia S.)

(Fragment preluat din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. IV)



PĂRINTELE IOAN IOVAN – MĂRTURISITORUL DE FOC AL IUBIRII LUI HRISTOS


viataMotto: „Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui”.

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

vladimirestiPREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

maica veronicaAlături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

arestareARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”. Continue Reading »



GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD


SINAXAR 2 APRILIE:

Sfintii inchisorilor„ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS” 

Motto: „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”.

GENEALOGIE. RECURS LA ISTORIE

Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele apropieri de nume, dintr-o ramură a vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-XVI. Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţit – de sute de pagini – al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim în Sciacea pe Nicolo Manno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.

În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi. După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul declaraţiei de independenţă a României.

Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu.

Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – va determina opţiunea politică a nepotului său.

STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.

Profesori străluciţi – savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumamă, ci şi frigul cumplit[1].

Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi obţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radio-activitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons a (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la Collège de France şi publică o serie de comunicări în Comptes Rendus de l’Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manu îşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debieme – membri. Teza, având menţiunea „très honorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și l-a așezat între primii șapte savanți ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea[2].

La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitul conferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă! deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”[3]. Pe lângă comunicări de strictă specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere a Societăţii Române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului.

Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva
confreriei oculte numite Falanga
– formată din cadre universitare şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şi Şerban Ţiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi acesta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.

ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM

George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 – moment de apogeu al Legiunii – dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscrişi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodoriu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteau opţiunea şi simpatiile politice.

În 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – se implică tot mai mult în acţiunile mişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre. Continue Reading »