Posts Tagged 'mănăstirea Paltin Petru-Vodă'


GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI


Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar. Continue Reading »



CALENDARUL DE BIROU PE 2020


Fundația Justin Pârvu, în colaborare cu Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, vă prezintă calendarul de birou, pentru anul 2020.

 

 

 

 

 

 

Comezi se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com, completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

Preț: 7 Lei (fără taxe poștale)



Părintele stareț Siluan din New Mexico: Despre nemișcarea inimii prin rugăciune, în tumultul lumii de azi


(preluat din Revista Atitudini Nr. 58)

Sarea sfinților

Părinții Bisericii, de multe ori, spun că Biserica este ca o arcă pe deasupra lumii și după cum știm sunt diverse oceane și mări în această lume. Unele sunt cu apă dulce, altele cu apă sărată. Hristos a spus: „Voi sunteți sarea lumii, sunteți lumina lumii” și noi, creștinii, cu adevărat trebuie să trăim ca și cum am fi sarea lumii. Nimeni să nu se înece în marea vieții. În Marea Moartă din Palestina, spre exemplu, nu te poți scufunda din cauza faptului că este foarte sărată. Dacă suntem cu adevărat creștini, nu ne putem scufunda în marea vieții, dar din nefericire am lăsat să intre foarte multă apă în viețile noastre și nu suntem sarea pământului. Deci, noi, practic plutim pe apele sfinților și încercăm să ne apropiem cât mai mult de arca Bisericii, fără să ne scufundăm.

În America, noi nu avem multă sare și trebuie să învățăm să înotăm. E foarte bine pentru că în felul acesta exersăm, ne antrenăm. Spre exemplu mulți ne întreabă de Maica Domnului, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și trebuie să dăm răspuns la foarte multe întrebări legate de Maica Domnului. Protestanții ne întreabă de ce o venerăm pe Maica Domnului. Catolicii ne spun: „Dar, în fond și voi o iubiți pe Maica Domnului ca și noi” și ne întreabă despre imaculata concepție. Deci, întotdeauna e o confuzie foarte mare și acolo mereu trebuie să o luăm de la început. Aici, la voi, e simplu. Maica Domnului e Maica Domnului. Nu trebuie să explicați nimănui. Aveți și „sarea” sfinților care vă însoțește, spre exemplu, Părintele Justin care a fost o minte foarte înaltă, sărată, un spirit înalt și v-a adus la mântuire. Deci, noi în America trebuie să luptăm să avem această „sare” înăuntrul nostru. În locuri precum România, spre exemplu, credința este foarte puternic înrădăcinată în sângele vostru. În America, noi doar săpăm, săpăm, săpăm. Aici, pur și simplu, totul e mult mai rafinat și e ca și cum ai lucra cu flori. Noi lucrăm ca să aflăm credința, pe când voi aici, practic, doar rafinați credința. Aici, practic, „se polizează”, se rafinează Ortodoxia. Noi, ca și călugări, cu adevărat, trebuie să rafinăm conceptul de supunere, de ascultare. Sunt foarte multe lupte în viața monahală, dar cu cât aprofundăm taina ascultării, cu atât înaintăm pe această cale.

Individualismul occidental și taina ascultării în Ortodoxie

E foarte simplu, atunci când trăiești cu cineva, să-l vezi, să-l consideri ca pe o ființă omenească. Spre exemplu și Apostolii au trăit cu Mântuitorul Iisus Hristos și de multe ori Îl vedeau ca pe un om ca și ei. Și știți foarte bine că și Mântuitorul de multe ori îi certa și chiar la un moment dat i-a spus Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”, pentru că avea o mentalitate foarte omenească și nu respectase ascultarea. Știți foarte bine că până la urmă însuși Mântuitorul a fost ascultător până la ultima Lui picătură, până la ultima Lui clipă omenească. Deci, când ai toate aceste lucruri în inima ta, devii un om curățit.

Viața monahală a fost stricată foarte mult de viața la sine. Toată lumea dorea să își facă voia fără să se supună cuiva. Starețul duce o povară foarte grea, dar dorește mântuirea noastră, a tuturor. Deci, americanii au venit și au văzut spiritul acesta al ascultării. America e foarte plină de un simț al individualismului. Toată lumea suferă de descurajare, de singurătate, pentru că nu pot sau nu au învățat încă această taină a ascultării. De asta e și atât de greu pentru americani să înțeleagă credința ortodoxă, să înțeleagă că viața noastră e întru Hristos, că viața noastră, de fapt, se regăsește în celălalt. Fiecare are impresia că doar viața lui contează, el, ca individ. Și ideea de a muri pentru ceva sau pentru cineva este pur și simplu de neconceput. E foarte greu să găsești mântuire, cel puțin în America. Cel mult, o poți întâlni la nivel de citit de carte, dar nici într-un caz în realitate, faptic, lucru care mi s-a întâmplat și mie. Am trăit într-o mănăstire catolică și citeam o carte despre Sf. Siluan și atunci mi-am spus: „Uite, asta este Ortodoxia și trebuie să devin ortodox!”. A fost o luptă mare să părăsesc mănăstirea catolică și să devin ortodox, dar a fost un har foarte mare și toți cei care se convertesc simt acest har foarte mare. Este foarte greu să devii ortodox pentru că atunci când o faci, aduci practic toată mentalitatea americană în această nouă credință a ta. Continue Reading »



FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)



Comunicat al Mănăstirii Paltin Petru-Vodă cu privire la întâlnirea cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos


paltin-1COMUNICAT

În ziua prăznuirii Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi (15 noiembrie a.c.), o parte din soborul Mănăstirii Paltin Petru Vodă a avut duhovniceasca bucurie a unei întâlniri, la Mânăstirea Neamţ, cu Î.P.S. Ierόtheos Vlachos. Înaltpreasfinția Sa la rugămintea maicilor şi cu mijlocirea Î.P.S. Teofan, a răspuns întrebărilor și frământărilor obştii mănăstirii, întrebări care au privit în primul rând Sinodul din Creta şi felul în care trebuie iubitorii de Dumnezeu să se poarte faţă de acesta, faţă de ierarhii ce l-au acceptat și faţă de Biserică.

În duhul iubirii de Adevăr şi al mărturisirii creştine, Î.P.S. Ierόtheos Vlachos a răspuns întrebărilor pe larg. În esenţă, după o scurtă și profundă prelegere despre dobândirea Harului în viața noastră duhovnicească, Înaltpreasfinția Sa a arătat că Sinodul din Creta a fost o lovitură şi pentru el, personal, ca ierarh ortodox; dar a fost o lovitură şi pentru Biserică. A vorbit despre lipsa de sinodalitate a Adunării cretane, despre faptul că „Sinodul din Creta” a fost în realitate doar o „Sinaxă lărgită a Întâistătătorilor”. A amintit gestul incredibil al Patriarhului Serbiei de a semna actele cu toate că 17 episcopi sârbi din 24 s-au opus, ceea ce face nule documentele cretane. Dar a amintit şi alte grave probleme din organizarea şi desfăşurarea sinodului. Lipsa pregătirii şi a trăirii teologice a unui uriaş număr de ierarhi este doar una dintre ele.

Î.P.S. Ierόtheos Vlachos ne-a mărturisit că a avut două luni de acedie [întristare adâncă] provocată de Sinodul din Creta, dar a trecut peste ea prin încrederea în Capul Bisericii, Iisus Hristos şi, totodată, prin conştiinţa datoriei faţă de Acesta. Calea cea bună, a arătat duhovnicescul mitropolit, este aceea a luptei pentru mărturisirea adevărului şi combaterea greşelilor Sinodului din Creta înlăuntrul Bisericii. Trebuie ca toţi credincioşii, împreună cu episcopii să caute căi de îndreptare. Greşelile din Creta, a subliniat Î.P.S. Ierόtheos, nu sunt un accident, ci rezultatul infiltrării în Biserică a unor teologii străine, eterodoxe, de ani de zile. Combaterea lor trebuie făcută şi se poate face doar în Biserică, cu multă nevoinţă teologică în trăire şi cuvânt. Despărţirea de episcop poate duce uşor la căderi şi mai mari, la rupturi ireparabile. „Consider că propunerea pe care a făcut-o Biserica Greciei la Sinodul din Creta este antiortodoxă, dar cu toate acestea și în Sf. Munte am spus: Nu! Vom rămâne în Biserică ca să corectăm și ca să răsturnăm această situație”, a afirmat Înaltpreasfinția Sa.

Maicile şi părinţii Mănăstirii Paltin Petru Vodă au primit astfel încă o confirmare a corectitudinii poziţiei avută de multă vreme. După cuvântul Părintelui Justin Pârvu, până la – ferească Dumnezeu! – împărtăşirea comună cu eterodocşii (în privința ecumenismului), până la adeverirea unei erezii cu capul descoperit în Biserică, legătura cu ierarhii nu se rupe. Dar nici mărturisirea cea bună nu se opreşte! Mitropolitul Ierόtheos a adăugat: „În acest moment eu nu consider că acest text introduce o erezie. După cum v-am spus nu este un text teologic, este un text diplomatic. Are poziții antiortodoxe, dar nu spune clar că ereticii sunt biserică, ci îi numește biserici eterodoxe. Pentru mine acest lucru nu spune nimic pentru că fie va fi biserică adevărată, nu eretică, fie vor fi eterodocși, deci nu sunt biserică. În text există și alte probleme. Pentru mine cel mai grav este referirea la C.M.B”. Despre aceste probleme teologice și altele, Mitropolitul ne-a îndemnat să luptăm din interiorul Bisericii, fără atitudini extreme.
Osteneala obştii Mănăstirii Paltin de a aduna şi de a duce mai departe cercetările teologice privitoare la Sinodul din Creta, de a apăra Învăţătura Ortodoxă în faţa alunecărilor cretane, a primit astfel o nouă binecuvântare arhierească. Armonia dintre Î.P.S. Teofan Savu şi Î.P.S. Ierόtheos Vlachos dă nădejdi bune de îndreptare a alunecărilor cretane. Bucurându-se de tot ceea ce s-a făcut şi se face bine, Mănăstirea Paltin va încerca mai departe, în duhul Părintelui Justin Pârvu, să ajute la ferirea de orice înfăţişare a răului, astfel încât, toate cercetându-se, să se păstreze doar ce este bun.
Sursa: Mănăstirea Paltin Petru Vodă



Părintele Justin Pârvu, un înțelept povățuitor și înainte-văzător. Minuni, adunate din mărturiile pelerinilor


Părintele știa gândurile oamenilor
Eram împreună cu două fetparintele justine și așteptam la rând la părintele Justin să intrăm. În același timp era privegherea de sâmbătă seara și noi începusem să vorbim, așteptând pe hol, despre următorul lucru: tare ne doream să intrăm la părintele, dar ne doream foarte mult să fim și la slujbă, și în special să luăm litie . Când intrăm la părintele, ce credeți? Ne oferă litie la toate trei, deși niciodată nu mai făcuse acest lucru, și mergeam de mult timp la el, întâmplare ce arată că părintele știa gândurile oamenilor și era un mare sfânt încă din viață.
Ca să nu fim mâhnite și să ne împlinească și dorința, Părintele ne-a dat nouă litia lui. Slavă Domnului pentru sfinții Lui! Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi păcătoșii. Amin!
(Cristina – Iași)

„Vreau să merg la Părintele!”
O familie din Timișoara venise cu o fetiță de 6 anișori să se închine la chilia părintelui. Mama povestește că fetița este rodul rugăciunilor părintelui Justin.

Parintele Justin si copiii

P Justin si copiii

Neputând să aibă copii mai mulți ani, deși încercaseră tot ce se putea, părintele îi sfătuiește să adopte un copil. Își depun actele pentru adopție, dar tot nu se găsește nici un copil pentru ei. Atunci femeia vine din nou la părintele, cerându-i disperată ajutorul. Părintele foarte simplu le spune: „Mergeți acolo, veți întâlni o doamnă care vă va ajuta”.
Mergând din nou la centru cu adevărat, o doamnă aflând de căutarea lor le recomandă o fetiță de vreo doi anișori, pe care nu o lua nimeni din cauză că era cam bolnavă. Doamna îi ajută să facă și actele. Cei doi soți acceptă să o înfieze și vin cu fetița la părintele. Atunci părintele începe să le facă rugăciuni pentru înfiere, pentru sănătatea copilului, iar fetița se face bine.
Când părintele se îmbolnăvise, și era deja la spital, părinții nu știau de starea lui, dar fetița îi fiecare zi le spunea: „Vreau să merg la părintele!” „Vreau să merg la părintele!” (fetița avea acum 6 anișori, și între timp mai fusese de câteva ori la părintele, îl iubea foarte mult și era foarte atașată de părintele). Părinții spuneau: „Lasă, că mergem”… și au mai amânat. Apoi au aflat că părintele a murit, dar nu i-au spus nimic fetiței ca să nu o sperie.
Au venit la părintele și au reușit să-i mai sărute o dată mâna înainte de a fi îngropat. Când l-a văzut în sicriu, fetița a fugit direct la mâna părintelui, i-a sărutat-o și mare le-a fost surpriza că nu s-a speriat deloc de trupul neînsuflețit al părintelui, ci se adresa lui ca unui viu: „Părintele, părintele!” – bucuroasă să îl mai vadă o dată. Continue Reading »