Posts Tagged 'Mănăstirea Neamţ'


Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericești


Părintele Justin PârvuPărinte, cum era școala muzicală psaltică pe vreme sfinției voastre? Se făceau repetiții, părinte, la mănăstirea Durău?

Măi, se făceau, câte puțin așa, dar se făceau cu frații care erau acolo.

Cam câți frați erau la Durău?

Nu erau prea mulți, vreo 12-15 frați, așa erau, dar foarte pasionați de cântare, măi. După treburile liturgice ale bisericii, ca să-ți dai seama cum le plăcea lor să toace, măi, toaca era pentru ei ceva dumnezeiesc și într-adevăr întrecuseră și Mănăstirea Neamțului în ce privește bătaia toacei. Veneau oameni din orașul Piatra-Neamț și de pe la Tg. Neamț, din părțile astea, să audă toaca de la Durău, să audă toaca pe la schiturile astea din preajmă care luaseră tradiția, așa, la frumusețea asta. Părintele Irinarh de la Durău bătea toaca foarte frumos. Și bătrânul ducea o viață foarte aspră.

Era duhovnicesc…

Da, da. În chilia lui nu avea nimic, nimic, nimic. Pur și simplu pe pereți o icoană afumată acolo, pereții plini de fum, vatra unde își făcea el focul, trei lemne cum bătea acolo în doi tăciuni și asta era viața lui. Când se ducea la masă, mânca ce era mai slab. Laptele, smântâna, astea nu-l interesau. Venea el și cu părintele Irimia – pustnicul ăsta Irimia, un călugăr iar desăvârșit – și amândoi, (petreceau) în tăcere și nu îi auzeai vorbind. Dacă îl necăjeai pe părintele Irimia, mai mult decât îi convenea lui, apoi îți făcea un cap așa (arată), ca să-l lași în pace.

Părintele Irimia cânta și el, nu?

Irimia, mai cânta și el. Vreau să spun despre ascetismul lor și pustnicia lor așa de călugări „ruginiți”.

Se cânta în două strane, Părinte, sau într-o singură strană?

În două strane se cânta. Într-o strană era părintele Gherasim și în cealaltă era Irinarh. Amândoi cântau foarte frumos. Oricând treceai pe lângă chilia lui, sau ziua așa când se închidea, în chilia lui Gherasim se auzea cântând.

Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericeștiCânta. Ce cânta?

Măi, orice: Idiomelarul, Penticostarul, Anastasimatarul – tot ce vrei, cântări din Postul Mare.

El avea voce frumoasă?

Avea, da, avea și el, dar spun că ăștia când cântau amândoi, parcă auzeai geamurile bâzâind, așa… Lumea îi aștepta să vină la biserică. Când erau sărbătorile mari, apoi venea lumea să-i asculte pe ei în mod deosebit în cântările lor. Noi sigur că, aveam și noi (la cântare) cutremur și emoție, dar nu puteam să înțelegem prea mult, eram începători. Totuși eu aveam 17 ani. Nu aveam noțiunile acestea de muzică, încă. Eh, se cânta ca la țară acolo unde eram noi, aici în parohia asta la Poiana Teiului.

Irinarh Vântu ce vârstă avea?

Avea, în orice caz, cam la 80 de ani. Dar erau foarte postitori. Cu cei trei cartofi acolo, seara…

Și cum aveau putere să cânte cu trei cartofi? Continue Reading »



Patriarhia Ierusalimului va proclama canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ


Sf Ioan IacobPatriarhia Ierusalimului va proclama duminică, 31 ianuarie 2016, canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, informează părintele Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan. Patriarhia Română va fi reprezentată la eveniment de către o delegaţie a Bisericii noastre condusă de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

 

Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Ioan Iacob va avea loc la Mănăstirea Sfântul Cuvios Gheorghe de la Hozeva. Cu acest prilej, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu mai mulţi ierarhi, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

Hotărârea de proclamare a canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ a fost luată în şedinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, din toamna anului 2015.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, având zi de prăznuire 5 august, data trecerii sale la Domnul.

***

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La Botez a primit numele de Ilie, şi din pruncie s-a dovedit un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

După şase luni de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să urmeze Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să devină preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui, şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind la călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Mănăstirii Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeţi şi puţine fructe. Obişnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite.

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.

Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh din Patriarhia Ierusalimului, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat). După un an se retrage cu ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, vieţuia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii, şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. La sărbătorile mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960 era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata Sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi.

La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă îl primesc.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul Sfinţilor, la data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

(Text preluat de pe www.basilica.ro)