Posts Tagged 'maicile de la Petru Vodă'


Colindând pe Domnul


 

 

 

 

 



„SĂ CĂPĂTĂM SINELE LUI HRISTOS CARE E JERTFELNIC!” INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE, publicat în Revista Atitudini, Nr. 56

„POLITICA NOASTRĂ ERA IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI DE NEAM”
Domnule Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți ce v-a determinat să intrați în Frățiile de Cruce la doar 16 ani?
N-am premeditat intrarea mea în Frăție. Ca să cunoașteți cum se recruta un membru în mănunchiul de prieteni, mai întâi trebuia să fii într-o perioadă de pregătire de un an, doi – depinde de cum răspundea cerințelor, respectivul – deci de la mănunchiul de prieteni urma să depui legământul de frate de cruce. În perioada aceea la care vă referiți, nu știu dacă am premeditat ceva. Am intrat în Frăție prin cei mai apropiați prieteni, prin discuții din care se vedea credința ta în Dumnezeu, dacă mergi la biserică sau nu. Deci, erai încercat în toate felurile.

Vorbiți-ne puțin despre credința oamenilor de atunci. În satul dvs. toată lumea mergea la biserică? Toți erau practicanți?
Nu.

Dvs., de unde aveați credința?
Din familie. Și n-aș putea să spun că era ceva ieșit din comun în familia mea în ceea ce privește credința, dar mergeam la biserică, se făcea religie în școală și aveam ore cu preotul din sat în școala elementară. După aceea, am plecat în Brașov, la vârsta de 14-15 ani. Acolo, bineînțeles, te întâlneai cu mediul în care te învârteai. N-aș putea să spun că credința era pe primul plan, deși fără credință în Dumnezeu nu erai recrutat, erai abandonat. Pot să spun că Mișcarea Legionară s-a născut în prigoană și în prigoană este încă. Ce au fost cele trei luni de zile în 1940, a fost foarte puțin. Deci, curiozitatea asta m-a dus ca să văd cum se țineau ședințele. În adâncul pădurii se făcea un foc mare, apoi se deschidea ședința cu rugăciune. Acesta era primul punct, deși Mișcarea Legionară nu era una exclusiv duhovnicească. Era o Mișcare care cuprindea toată viața omului. Însă, se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Apoi se continua cu cântece legionare, cu marșuri, cu teme de luptă. M-au ținut cam un an de zile în pregătire și după aceea am văzut și celelalte lucruri și m-am atașat de Mișcare care avea și această Frăție pentru tineret care se ocupa exclusiv de educație. Propriu-zis nu aveam nimic în comun cu politica. Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Și așa ne întâlneam la o lună, la două luni când veneau nu numai din județ, ci și din țară.

V-ați gândit atunci că exista pericolul să faceți temniță pentru apartenența la Frăția de Cruce?
Oh, cum să nu! Ce ni se făcea? Ne făceau educația morții, a sacrificiului, a jertfei. Dacă ne-ar fi fotografiat cineva, ne-ar fi văzut că după ce am fost arestați și condamnați, noi toți râdeam.

TINEREȚE „IZOLATĂ” SUB CHEIE
Așadar, la 19 ani ați primit condamnarea la temniță cu zâmbetul pe buze. Sentința era totuși de 15 ani de detenție…
Sentințele erau dictate. Îmi vine să râd când îmi amintesc că m-au numit șef de cuib, deși n-am fost. Dar nici n-am negat, am lăsat să se creadă așa. Colegi de ai mei au primit câte 10 ani, fiind socotiți ca simpli membri. Dar pe mine, pentru că m-au pus ca șef de Frăție, m-au condamnat la 15 ani, dintre care am făcut 12 ani jumătate.

Unde i-ați făcut?
La Aiud. Majoritatea temniței am făcut-o la Aiud. De la Brașov am fost transferat la Aiud și de la Aiud la Suceava. Nu știu de ce m-au băgat în grupul ăsta cu prințul Ghica, cu dl Traian Trifan, cu Traian Marian. Eram copil față de oamenii aceștia; numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Foarte puțin. …Se ducea o propagandă de câștigare a noastră ca să trecem de partea lor. Deci, prima fază a comuniștilor, aceasta a fost: de colaborare, de prietenie, de muncă împreună cu ei, să primim cărți bolșevice, să-i citim pe Karl și Marx și pe toți idolii lor pe care noi i-am refuzat din start. Eram numai suflet. Tinerețea! Pe când ceilalți care nu au afișat o atitudine de frondă față de ei erau scoși pe la grădinile Statului, pe la colonii, noi stăteam la izolare. Pe vremea aceea pe mistici îi socoteam „pocăiți” și credeam că sub masca creștină căutau un subterfugiu ca să evite suferința. Erau tăcuți și fără niciun fel de afișaj. Continue Reading »



GALINA RĂDULEANU: „După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”


„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. Continue Reading »



VIAȚA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA – TEOLOGUL RUGĂCIUNII ISIHASTE, alcătuită de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă


Sfantul-Grigorie-Palama-viataSFÂNTUL GRIGORIE PALAMA – TEOLOGUL RUGĂCIUNII ISIHASTE

Motto: „Nu cel mult învățat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curățit prin virtute de patimi și s-a lipit prin rugăciune stăruitoare și curată de Dumnezeu, ajungând prin ele la deplina încredințare și la gustarea bunătăților viitoare”(Sf. Grigorie Palama).

COPILĂRIA ȘI ANII DE STUDII
„Fiu al dumnezeieștii și neînseratei lumini și trâmbiță în chip armonios strălucitoare a teologiei” , Sf. Grigorie Palama se naște în anul 1296 la Constantinopol în familia binecredincioșilor Constantin și Kali, părinții cucernici a cinci copii Grigorie, Macarie, Teodosie, Epiharis și Teodota. Originile familiei se regăsesc pe meleagurile Anatoliei, provincie pustiită de năvălirile turcești, motiv pentru senatorul Constantin, tatăl Sf. Grigorie, să se stabilească la Constantinopol, considerat în acele vremuri de către patriarhul Filotei Kokkinos, ucenicul și biograful Sf. Grigorie Palama, „orașul înțelepciunii lui Dumnezeu”. Consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), pedagog al viitorului împărat Andronic al III-lea, tatăl Sf. Grigorie câștigă prețuirea basileului „datorită curățeniei sale sufletești și a felului său de a avea privirea ațintită doar spre sine și spre Dumnezeu” . Modul ascetic de viață și bogăția lăuntrică a lui Constantin aveau să se oglindească în sfârșitul pământesc, în încredințarea totală în brațele dumnezeiești atât a propriei vieți, prin îmbrăcarea hainei monahale înainte de trecerea în veșnicie, cât și a vieții copiilor pentru care soția, îngrijorată îi cere mijlocirea pe lângă împărat, căpătând în schimb nobilul răspuns: „Îmi las copiii nu în grija acestor stăpâni efemeri și pământești, ci în grija împărătesei tuturor, Maica împărăției cerurilor” . Nu fără temei, demnitarii imperiali aveau să-i eticheteze pe urmașii lui Constantin drept „copiii sfântului”.
Rămas orfan de tată la doar 7 ani, Grigorie se bucură de o educație aleasă la palatul imperial, studiind asiduu științele profane: gramatica, retorica, fizica, logica, disciplinele aristotelice și obișnuind să-și înceapă lecțiile pentru a le memora mai ușor, cu un mic canon de trei metanii și de rugăciune la Maica Domnului. Discipol al renumitului logofăt și scrib al vremii, Teodor Metokites, Grigorie se va distinge la 17 ani prin elocința discursului său pe marginea Tratatului de logică al lui Aristotel, expus într-o dispută publică în prezența împăratului, la care dascălul său avea să remarce: „Însuși Aristotel dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin”. Însetat de „adevărata filosofie a creștinismului”, după studiile primare și generale, „Grigorie se va lepăda de scriitoriceasca căutare și dorință”, dedicându-se aprofundării scrierilor ascetice și duhovnicești ale Sf. Părinți, preferând să se supună unor renumiți părinți și învățători ai virtuților, și, mai ales, celor mai distinși și cunoscuți duhovnici care veneau din Sf. Munte Athos. Între aceștia, Teolept, episcopul Filadelfiei va deveni pentru Sf. Grigorie „tată și povățuitor duhovnicesc în practica trezviei și a rugăciunii minții pe vremea când el încă trăia în lumea agitată”.
VIAȚA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA – TEOLOGUL RUGĂCIUNII ISIHASTE, alcătuită de maicile de la mărea Paltin Petru-Vodă PE CALEA ISIHIEI ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI: „DOAMNĂ, LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL”
„Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.
La vârsta de 20 ani, Grigorie ducea o viață ascetică, de crunte renunțări în ce privește hainele, somnul, postul și privegherea încât unii credeau că își pierduse mințile. Va înfrunta cu bărbăție îmbierile împăratului la ospețe și ademenirile prietenilor de la curte, fără să se abată de la calea care îl pregătea pentru viața îngerească. În toamna anului 1317 va părăsi Constantinopolul alături de ceilalți doi frați, Macarie și Teodosie, spre a lua drumul către piscurile Athonului.
La jumătatea drumului între Constantinopol și Tesalonic, la granița Traciei cu Macedonia, frații Palama iernează câteva luni pe Muntele Papikion, vestit încă din veacul al XI-lea pentru multele sale așezăminte monahicești. Pe un munte învecinat trăiau bogomilii care de câteva generații îmbrățișaseră erezia mesaliană și care încercând să-l convertească pe Sf. Grigorie la secta lor, sfârșesc în urma cuvântărilor lămuritoare pline de duh ale strălucitului teolog, prin a-și recunoaște rătăcirile și a reveni în Biserica Ortodoxă. În primăvara anului 1318, cei trei frați pășesc pe Muntele Athonului, consacrat drept centrul monahismului ortodox, așezându-se sub povățuirea duhovnicească a părintelui Nicodim „un om minunat în faptă și în cunoașterea lui Dumnezeu”, binecunoscut tuturor aghioriților, care viețuia nu departe de Mănăstirea Vatoped. Din mâinile duhovnicului Nicodim, după trei ani de ucenicie, fratele Grigorie va primi mantia lepădării de sine sub care va păși smerit în viața monahală.
Râvna neobosită pentru post, rugăciune și priveghere petrecută în trezvia minții îi vor curăți adâncurile sufletului, unindu-i mintea într-o singură rugăciune către Maica Domnului pe care o repeta neîncetat, într-un dureros strigăt de pocăință: „Doamnă, luminează-mi întunericul”. Răspunsul solitoarei creștinilor nu întârzie să-i parvină prin Apostolul iubirii, Sf. Ev. Ioan care i se arată nevoitorului Grigorie într-o vedenie dumnezeiască, întrebându-l: „Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt ca să te întreb pentru ce strigi mereu zi și noapte: «Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu?». Sf. Grigorie a răspuns: „Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu și plin de păcate?”. Atunci ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns: «Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi că ea va fi ajutorul tău»”.
Despărțirea pământească de povățuitorul duhovnicesc, fericitul Nicodim, îi determină pe frații Palama să intre în viața de chinovie a obștii Mănăstirii Sf. Atanasie Athonitul, Marea Lavră, unde se vor nevoi vreme de trei ani sub călăuzirea starețului Nihifor, trăitor isihast și iubitor al liniștirii ale cărui scrieri le regăsim în vol. 7 al Filocaliei. Ascultarea de a sluji la masa fraților din marea trapeză de obște a Mănăstirii și de a cânta la strană vor fi pentru Sf. Grigorie necontenite prilejuri de lucrare a harului, iar pătimirile sfântului râvnitor pe altarul jertfei se vor preface în cuvântare de Dumnezeu și izvor de daruri neajunse pentru alții. Așa se face că Sf. Grigorie „îi uimea pe toți cu înțelepciunea sa și cu asprimea viețuirii, arătând că era mai încercat decât i se dusese faima”.
Însă dorul după o viață retrasă și austeră prielnică petrecerii în rugăciune pecetluiește hotărârea Sf. Grigorie de a se retrage la Schitul Glossia pe coasta de nord-vest a Athonului unde viețuiau câțiva sihaștri sub povățuirea unui părinte Grigorie, numit și Drimis (trecut ulterior de Biserică în ceata sfinților la 6 aprilie). Originar din Constantinopol, vestit pentru iscusința în viețuirea și rugăciunea contemplativă, părintele Grigorie îl va deprinde pe ucenicul său în cele mai adânci taine ale energiilor minții prin neîncetata rugăciune a inimii în duh și adevăr. „O prăpastie de smerenie, o dragoste adevărată către Dumnezeu și aproapele, frângerea inimii și lacrimi de pocăință, toate la un loc formau buchetul de roade ale acestei rugăciuni și ale vederii lui Dumnezeu. Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi și astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, așa cum doar puțini au cunoscut-o și poate fi înțeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare”.

Continue Reading »



Viața Părintelui Paisie Olaru, alcătuită pe scurt de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă


Paisie OlaruPărinte Paisie Olaru, rugător pentru toată lumea

Binecuvântatele meleaguri natale
Blândul și smeritul duhovnic, Ieroschimonahul Paisie Olaru, povățuitor către Hristos al multor suflete – călugări și mireni – , s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la Botez numele de Petru. A avut ca înaintași duhovnicești pe aceste meleaguri, pe Cuviosul Monah Vitalie Athonitul (1891-1945), care a sihăstrit în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu din Sfântul Munte Athos, Protosinghelul Ghedeon Verenciuc (1891-1945), egumen al Schitului Sihăstria Voronei, Cuviosul Pustnic Gherasim († 1940) care a viețuit în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria și Cuviosul Pustnic Gherasim Greeruș († 1925), învrednicit de Dumnezeu de darul facerii de minuni și al înainte-vederii, Cuviosul Părinte Ioasaf Apostoliu (1764-1833), unul dintre cei mai vestiți duhovnici ai Mănăstirii Neamț, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovschi.
În acest binecuvântat colț de țară s-a născut, câțiva ani mai târziu (în 1900), Schimonahul Marcu Dăncilă, un smerit isihast cu o înaltă viețuire duhovnicească. Tot aici, în 1912, a văzut lumina zilei marele nostru duhovnic, Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie, care avea să-i fie ucenic Părintelui Paisie și care, în plină dictatură comunistă, a îndrumat mii de suflete pe calea Ortodoxiei. Aici s-a născut și Ieroschimonahul Onufrie Frunză, cel plin de râvnă pentru Ortodoxie, care despre heterodocși spunea așa: „Dacă vine la Dreapta Credință și se face ortodox, vorbesc și îi spun. Dacă nu vrea, nu discut cu el”. În același an, 1913, s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș – Botoșani, Sfântul Ioan de la Neamț Hozevitul, ale cărui Sfinte Moaște sunt cinstite cu mare evlavie la Hozeva, în Țara Sfântă și ale cărui poezii și sfătuiri duhovnicești dăruiesc mângâiere și povățuire întregului neam românesc binecredincios.
În atmosfera duhovnicească a rugăciunii acestor cuvioși a viețuit Părintele Paisie Olaru.

Părinții și educația
Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci în cele pământești, însă bogați în cele duhovnicești, având dreaptă credință, evlavie și frică de Dumnezeu. De aceea, au dat celor cinci copii ai lor o bună creștere duhovnicească. El a fost cel mai mic dintre frați. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, casnică.
Părintele Paisie își amintește: „La noi în sat nu se învățau mai mult de trei clase primare. În acești trei ani am fost premiantul clasei. La sfârșitul anului îmi cântau băieții: «ai ascultat, ai învățat, coroană ai luat!». Pe atunci se dădeau ca premii cărți cu Viețile Sfinților. Sigur că mă mândream. Părinții mei, Ioan și Ecaterina, au trăit în pace și mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Țin minte, la Paști, după Înviere, venea tata de la biserică cu pască sfințită și cu ouă roșii într-un ștergar frumos. Noi îl așteptam să vină și când intra în casă, zicea: «Hristos a înviat!», iar noi răspundeam: «Adevărat a înviat!». Apoi tata ne atingea cu pasca sfințită la frunte. Ca sfaturi, părinții mai mult ne învățau cu viața lor, fiind oameni simpli. Nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare că auzeam și noi. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”. Continue Reading »



COLIND: Dumnezeu dintru-nceputu