Posts Tagged 'maicile de la manastirea paltin petru voda'


Părintele Justin Pârvu: Să mergem pe urma Pruncului Iisus, născut în iesle!


„TOACA-N CER ȘI SLUJBA-N RAI”

CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE LA COLINDUL MAICILOR DIN MĂNĂSTIREA PALTIN[1]

Vă mulțumesc pentru străduința voastră de a ne face frumusețea asta de colinde. Poate dă Dumnezeu și cine știe cum să ne mai găsim și la anu’. Uite am trecut așa cu frățiile voastre aici vreo 11 ani. Păi 11 ani au trecut așa ca un an. Și ce ar mai fi să mai adăugăm unul?!

Era frumos colindul acesta cu Liturghia cerească, cu cea pământească, Toaca-n cer și slujba-n rai. E minunată credința aceasta a poporului nostru ca și obiceiul de a posti până pe la 9-10, să nu se mănânce. Creștinul adevărat care mai ține o rânduială se uită la soare să vadă unde a ajuns: e pe la 9, e pe la 10? Și atunci el dezleagă și ia anafură și mănâncă și el ceva. Dar până atunci, ferit-a Sfântu’, până se împărtășesc îngerii, măi. Se termină liturghia cerească, se împărtășesc îngerii și atunci și noi împreună cu cerurile, cu lumea cerească ne împărtășim și noi din bunurile acestea ale noastre, în afară de vin și de rachiu. Dar încolo ne înfruptăm și noi din toate.

Pruncul Iisus a venit aici la noi în iesle, a coborât pe paie, și ne-a dăruit noua dragoste desăvârșită pentru om. Apoi și noi trebuie să mergem cam pe aceeași urmă, că  dacă te-aș pune să stai în paie, într-o șură așa, să viețuiești acolo măcar un post de 6 săptămâni…, nu știu câți am răbda. Să stai acolo! Stăteam, maicilor, în Delta Dunării câte 120 de oameni într-o cabană. Nu exista foc, nu exista căldură și eram plini de apă până sus la brâu. Zăceam cu trupul nostru în apă. Ajungeai în cabana aceea fără foc, fără nicio căldură, nimic. După o jumătate de oră, ne încălzeam puțin unul de la altul. Eu urcam la etajul 3, erau paturi pe 2 etaje, pe 3 etaje. Apoi, vă puteți închipui, se descălța cel de sus și se dădea și masa, chipurile! În gamelă numai te trezeai cu un fes, te trezeai cu… să nu mai zic ciorap. Ei, așa frumos, îl luai, îl dădeai la o parte și mâncai ca la felul trei. Da’ n-aveai nicio grijă! Ei bine, cam așa se face viața creștină, măi! Pentru noi, cei ce ne tragem din comoditatea aceasta a noastră, nu se mai nasc sfinți, nu se mai nasc eroi, nu se mai nasc mărturisitori, nu se mai nasc cuvioși. Dacă noi am călca puțin pe urmele lor, atunci viața de mănăstire ar fi toată o deplină dragoste și o împărtășanie și o trăire, unul pentru altul. În mănăstire nu există tot eu sau numai eu. Eu să fiu prima, eu să mă duc să fac pentru cealaltă și pentru celălalt. Cam asta ar fi de altfel mentalitatea noastră creștin-ortodoxă.

În fond, ce-s maicile? Maicile sunt niște creștine mai bune, niște creștini desăvârșiți. Apoi ele nu refuză nimic în numele acestei creștine desăvârșite cât privește nevoința și dragostea față de celălalt sau față de cealaltă.

Acuși, peste câteva zile, împlinesc 92 de ani. Aș vrea ca și frățiile voastre, cât e posibil, să tindeți către acești ani materiali. Dacă vă aduce Dumnezeu la acești ani, o să puteți reabilita și ceea ce a fost în trecutul frățiilor voastre. Dar numai să-i folosiți cum trebuie. Eu, poate, că nu i-am folosit cum trebuie, de aceea și Dumnezeu mi-a mai dat unele încercări. M-a luat și cu nuiaua, m-a mai luat și cu asprimea: „Stai măi, că tu ai luat-o, așa, pe miriște, ia coboară și vino încoace la Mine!”. De aceea și acum când stau, de pildă, la liturghiile acestea frumoase, zilele acestea nemaiîntâlnit de bogate în ceea ce privește viața duhovnicească, stau și eu pe scaun acolo și văd soborul frumos împodobit, veșminte strălucitoare, cu pietre scumpe. Pe vremea mea nu erau așa, măi. Era un veșmânt pentru duminică și unul de sărbători. D᾿apoi acum când mă uit cum se îmbracă cu atâta lumină, ca îngerii pe pământ, măi, căci biserica este cerul pe pământ. Într-adevăr, frumusețea cu care e împodobită acum biserica, o mare artă, asta dovedește și bogăția sufletească. Câte frumuseți!

De aceea și eu acum, când mă văd așa de neputincios și slab și stau așa, tânjesc și eu! Eu o să mulțumesc lui Dumnezeu că mai sunt între frățiile voastre și mai fac și eu umbră aici măcar cu un gând bun pentru frățiile voastre, și frățiile voastre asupra mea. Faceți măcar câte o închinăciune când mergeți la Utrenie. Numai că nu mergeți prea des la Utrenie! Ar trebui ca fiecare noapte, fiecare seară, fiecare Liturghie să fie o sărbătoare, pentru că fiecare sărbătoare este Învierea aceasta a lui Hristos prin liturghisirea aceasta a noastră. Lumina care coboară la Ierusalim este și-n bisericuța noastră, măi, cât e ea de umilă și săracă. Acolo se coboară și pruncul Iisus între noi, acolo! Catedralele Vaticanului și marile metropole ale Europei creștine sunt așa de bogate în toată aurăria și scumpetea lor, pe când o bisericuță modestă din cine știe ce pârâu, cu 3-4 călugărițe sau 3-4 călugări își duc viața și cântă un tropar al Nașterii Domnului.

Acum sigur că, toată bogăția aceasta bisericească dovedește și bogăția sufletească a trecutului nostru, a Evului Mediu când se trăia viața creștină cu adevărat. Mai erau, bineînțeles, și unele abateri. De pildă, Europa centrală, să știți că a fost centrul de cultură al lumii. Parisul, de exemplu, era loc de atracție pentru toată lumea, nu numai lumea catolică, ci și cea ortodoxă, pentru că noi ne împărtășeam din toată bogăția aceasta culturală a Occidentului. Dar așa s-a alterat viața aceasta creștină, aglomerația asta a lumii întotdeauna a adus și goluri mari în viața noastră spirituală. Pentru că unde este mulțimea aceasta de oameni sunt și mentalități diferite și gânduri și fapte… ca și într-o mănăstire. Într-o mănăstire când aduni acolo câte 80-100-125 de maici, nu mai e ca atunci când sunt 15-20 sau 10. Se amestecă lumea aceasta și gândește la fel. Una e să ai 20 de mentalități și alta e să ai 120 de mentalități. Atunci îți trebuie și poliție, îți trebuie un stareț cu biciu prin mănăstire mereu să urmărească, să vadă, că dacă nu-i așa, să știți că nu e mănăstire! Păi, nu degeaba în obștile astea mari aplicau loviturile acelea la spate[2]. Când greșea un călugăr, îl punea în fața soborului și acolo primea un număr de lovituri. Era ceea ce aplica Antonescu, de pildă, prin 1940-᾿42. Ostașului care greșea îi dădea 39 fără una. Vă puteți dumneavoastră imagina cam cum era disciplina în viețile umane, în vremurile acelea? Dar acum lipsind toată disciplina aceasta, a venit să zic așa, cocoana democrație, și s-a cam deformat.

Da, măicuță dragă, vă mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvinteze, să fie un Crăciun bogat și un an plin de dăruire, virtuți și nevoințe creștinești și monahicești. Să vă dea Domnul cele bune!

[1] Cuvânt rostit în Ajunul Crăciunului, 2011, mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 53.

[2] Se referă la Sf. Calinic de la Cernica

(Preluat din cartea: Ne vorbește Părintele Justin, vol. IV)



SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin

Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE 

„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.

Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].

PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE

„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.

Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el. Continue Reading »



CONSTANTIN RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE MARTIR


PORTRET alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin

„DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”

„Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.

„Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine.

Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1].

În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.

 

Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc.

tache rodas unchi

Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință.

Anii copilăriei și ai adolescenței și-i va petrece la Ploiești unde va urma cursurile Școlii Comerciale „Spiru Haret”, lucrând după absolvire ca funcționar contabil. Continue Reading »