Posts Tagged 'maica teodosia latcu'


MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste


maica teodosia zorica latcude Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

 Ucenică a Părintelui Arsenie Boca. De la tainele poeziei la tainele duhovniciei

Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor comuniste care, prin poeziile sale cu conţinut religios, a orientat poporul român să se angajeze în orizontul spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile credinţei strămoşeşti.

„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină), lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume, tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.

Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume, căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii. În 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia.

În 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia, a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”[1].

inchisoare femeiCântând din întunericul temniţei: „Osana Luminii”

În închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şi umilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Iacob (4:4).

La multe din problemele duhovniceşti şi de viaţă curată în Hristos, cititorul se va putea primeni suficient sufleteşte, dacă va citi volumul de poezii Osana Luminii, în care poeta „îşi strânge durerea în inimă ca-n teasc, pe drumul plin de sânge şi noroi, aşteptând clopotul de chemare în cântec de mărire, ca-n veci lumina lumii să nu se stingă, chiar de era grea povara dragostei depline râvnite de durere. Poeta a avut puterea, în marea ei iubire pentru Dumnezeu, să bea paharul amărăciunii pe drumul ei de pribegie sau în lungul zării, şi-n jurul gândului ei să se nască iubirea pentru Hristos, pe căi de taină şi-n adânc de gând cu sânge şi cu lacrimi, biruind astfel amurgul din calvar, ca-n vis măcar s-atingă crinul mândrei primăveri, dar ca nimeni să n-o ştie decât înaltul cer, ca îngerii de lumină să vină şi să rupă grinzile de lemn, ca darurile ei în rai, spre Dumnezeu să se plece, şi cu toţi morţii mărturisitori, din morminte să cânte Osana Luminii acolo, în adânc de taine sfinte, şi să spună iară şi iară:                       „Că nu se mişcă-n veci nimic din loc/                     Nici flacăra de dor, nici gând de foc”.

Şi învăluită cald în Dumnezeu a vrut să fie: „Aproape de ceruri, aproape…”, ca să nu-i atârne haina sufletului, în jarul de pe tărâmul celălalt.

Poeta închisorilor, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, şi-a cântat credinţa-n versuri, ca păsările-n zbor pe ramuri, pentru ca mlădiţa dragostei să crească nu în strânsoarea cărnii, ci în viaţa caldă plină de miresme şi ca toată lumea să fie în credinţa curată pentru Potirul Sfânt al Jertfei, ca spre zeul cel Străin, nimeni şi-n veci să nu s-aplece, şi-n privirile păgâne nimeni să nu intre, şi-n zvonul vechi din Sfintele Cazanii, tot neamul românesc să intre, unde vântul nu urlă de pierzare, iar mâinile curate mai bine se-mpreună pentru părinte, pentru frate, pentru domn, pentru prieten şi duşmanul cu inimă de câine. Iar strigătul poetei către Dumnezeu, prin poeziile sale, e un strigăt cu duh de pocăinţă şi foc, de multă închinare:

                        „Nevrednică, sunt Doamne, milostivirii Tale

                        Şi  Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să-Ţi cer;

                        Că Tu pricepi cuvântul din multe osanale

                        Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri”.     

Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia „Imn morţilor”, spune:                       „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/              Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/                       Noi am făcut din voi icoane,/             Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.   Continue Reading »