Posts Tagged 'justin parvu'


Interviu inedit cu Părintele Arsenie Papacioc: Libertatea trebuie aureolată


Blagosloviți, Părinte! Primiți niște călători?

Iisus Hristos a fost întrebat: „Ce este Adevărul?”. Și Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu e Adevăr, nu e cunoaștere, dacă nu e viață, nu e viețuire. „Eu sunt Cel ce sunt”, a zis Mântuitorul.

V-am adus o carte tipărită de noi, vol. 4 din Spre Tabor de pr. Ilarion Felea.

Eu îl știu pe Felea pe când era mai în vârstă.

 

Ați fost în închisoare cu el?

Da, am făcut 14 ani la Aiud unde ne țineau mai mult izolați. Sf. Arsenie cel Mare a dat de o căpățână de mort în pădure și a întrebat-o: „Ce ai fost?”. Și răspunsul a fost: „Popă idolesc am fost”. „Și aveți vreo ușurare în iad?”. „Avem când te rogi tu pentru Egipt, că ne vedem fețele unii altora”. Și noi, când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă pe coridor, ne dădeau niște ochelari de tablă și pe deasupra cu sticlă, ca să pară niște ochelari normali. Și mie, la un moment dat, mi-au dat ochelarii ăia și lipsea tabla aia, dar n-am spus pentru că ar fi zis că am dat-o eu jos și mă omorau pe loc. Am tăcut. Dar ducându-mă ei de braț, am văzut înaintea mea la vrei 10 m. că alt gardian ducea un deținut. Am avut așa o bucurie că am văzut pe unul de-al meu!… Și atunci mi-a venit în minte bucuria căpățânii de mort cu care a vorbit Sf. Arsenie cel Mare. Omul își pierde timpul acesta scump și moartea nu vine să-i faci o cafea. Nu e de glumă, e o mare realitate. Atunci toată lumea se grăbește, dar e târziu. Degeaba te grăbești. Totul e să pleci la timp.

Și pregătit…

Dacă știi ce te așteaptă, nu e nimic greu, căci se spune așa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morții, e destul, că ești conștient, știi ce ai făcut. Nu mai merge să vii la duhovnic cu un păcat și să vii cu o mie de scuze: „Păi, să vedeți, dacă nu era o situație care m-a obligat”… Dar moartea când vine, îți cunoști viața și gata! Și e o realitate, nu e o sperietoare: iadul, viața, ziua morții, că știi sigur că intri într-un necunoscut nu pe o mie de ani, ci pe veci. Se spune într-un loc că dacă știi că există veșnicie și nu iei nicio măsură, meriți să fii într-o casă de nebuni. Să nu iei tu nicio măsură, când așa de ușor te poți salva? Am fost întrebat cum să ne rugăm? „Doamne, Doamne, Doamne”, dacă zici, e bun, pentru că Dumnezeu nu e supărat pe noi atât de mult, afară de faptul că suntem nepăsători. „La Mine nu vă gândiți? Eu v-am făcut, Eu vă fericesc, Eu vă judec și voi nu vă gândiți la Mine deloc?”. Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu ca orice mamă al cărei copil nu plânge deloc ca să-i dea țâță. Eh, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde e iubirea autentică? Deci, întrebarea este: „De ce n-ai iubit?”. Răspunsul e limpede: „Pentru că am urât, am dușmănit”. Și asta rămâne în traista veșniciei tale, în trăistioara aceea mică și nici aceea nu e plină. Din aceea te hrănești o veșnicie întreagă, cu un simplu: „Doamne, Doamne, Doamne…”. Să spuneți unde greșesc și mă corectez. Cine poate să plângă: „N-am știut, Doamne”? „Hai sus că bat clopotele”. De ce bat? Latinul a dat o explicație: „Cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele”. La o conferință, m-au întrebat ce melodie îmi place? M-au pus în situația că nu știam ce să răspund, că nici din cele ale lumii nu știam vreo melodie, iar altele nu cunoșteam. Și mi-a dat prin minte răspunsul: „Bătaia clopotelor îmi place”. E o melodie cu semnificații, nu e una cum se obișnuiește pe la discoteci. Așa că momentul acesta liniștit, liber o să-l mai trăim o dată. Și la el mă gândesc când zic o vorbă, două. Continue Reading »



DR. PROF. VASILE ASTĂRĂSTOAE: PĂRINTELE JUSTIN ESTE CANONIZAT PRIN RECUNOAȘTEREA POPULARĂ


„PĂRINTELE JUSTIN ESTE CANONIZAT PRIN RECUNOAȘTEREA POPULARĂ”

Sper să nu cad în păcatul trufiei cu o asemenea introducere plăcută. Aș vrea să spun că atunci când m-a invitat maica Justina (fostă elevă de Facultate a domnului profesor), am acceptat de la început. De regulă, în ultimul timp, cam refuz invitațiile. Obosesc, e destul de dificil, e mai ușor să scrii decât să vorbești. Dar am acceptat imediat pentru că în cariera mea, Părintele Justin rămâne totuși un reper.

Am să trec și la tema propriu-zisă, dar aș vrea să spun ceva. Există în Biserica primară două proceduri de canonizare: una este urmând toate etapele cu o comisie care se întrunește, cu un tribunal, etc., dar mai există o etapă care presupune recunoașterea populară, pentru că primii sfinți au fost proclamați prin recunoașterea populară. Eu aș spune că, din acest punct de vedere, Părintele Justin este canonizat prin recunoașterea populară, pentru că rar și în puține locuri, se mai vede să vină atâția pelerini să se închine și să fie atât de cunoscut. Îmi pare rău că de 5 sau de 6 ori m-am întâlnit cu Părintele Justin. Ultima dată – maica Justina își amintește – a fost în spital la Iași, când m-am dus să-l văd și m-a primit și ceea ce am observat la Părintele era faptul că el îmbina tradiția cu credința și de ce nu, avea un suflu de modernitate. De aceea, rămâne un reper și eu spun că nu o să-l uităm.

Am să fiu scurt. Știu că timpul e deja depășit și am să vorbesc despre relația medicinei cu creștinismul. După cum s-a spus, trăim niște vremuri, pe de-o parte înfricoșătoare, pe de altă parte înălțătoare. Am declarat acum vreo trei ani de zile și am fost criticat pentru asta, că de la Iulian Apostatul, niciodată creștinii n-au fost persecutați cum sunt persecutați în zilele noastre. Și există mai multe metode de persecuție. Nu-i arunci la fiare, nu-i împuști, deși sunt zone în care sunt împușcați și bisericile sunt aruncate în aer, ci este vorba despre această încercare de a-i marginaliza, de a-i culpabiliza și de a spune că credința este un lucru intim, privat. Nici nu are dreptul să se manifeste public și în același timp ajungi să-ți fie rușine că ești credincios și nu ești progresist.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 73)



Părintele Justin Pârvu: Dumnezeu a făcut ca și anul acesta să ne cântăm, să ne urăm, să ne fericim pentru intrarea în noul an.


parintele justinÎn anul acesta pe care l-am trecut, au fost și niște momente mai grele. Era cât pe ce să nu ne mai găsim la sfârșitul anului acesta. Dar, iată că Dumnezeu a făcut ca și anul acesta să ne cântăm, să ne urăm, să ne fericim pentru intrarea în noul an.

Mie mi-a părut bine că printre toate greutățile prin care am trecut împreună, au fost și ani cu mângâiere, zile frumoase, prin cântările voastre pe la biserică sau în alte părți, care au rămas în inima și în sufletele credincioșilor care vin și poposesc pe aici. Și acum, Dumnezeu să vă bucure, să vă dea înțelepciune, minte și râvnă după cele duhovnicești!

Românilor transmit toate urările de bine și Dumnezeu să-i îmbogățească, să aibă, săracul cetățeanul nostru, dragostea și bunătatea de a trăi frate cu frate în unitate și să mergem acolo la Sfânta Biserică, s-ascultăm o Liturghie, s-ascultăm colindele frumoase ale strămoșilor noștri și să zicem unul către altul „Iertați! Iertați-mă pe mine, frate! Iartă și binecuvintează ziua aceasta mare a Nașterii Domnului”. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire. Dumnezeu să vă ajute!

Să vă fie și vouă prilej de bucurie și de amintire frumoasă, încheind anul acesta de învățătură. Poate va mai fi un an de bunăvoință a celor care ne dușmănesc. Să ne vedem cu bine și altădată!

(Fragment extras din Ne vorbește Părintele Justin, vol III)