Posts Tagged 'justin parvu'


PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE PUTEREA PĂCATULUI ASUPRA COPIILOR NOȘTRI


Omul nu a fost făcut ca să fie scris în calculatoare și să fie un număr. Nu! Dumnezeu a luat pământ și a suflat asupra lui și i-a dat duh de viață. Noi cu ce raționăm? Cu ce gândim?

Cu mintea.

Cu capul, cu mintea, acolo este centrul, acolo este mintea lui Dumnezeu, de acolo vorbim, de acolo luăm un sfat, de acolo simțim, acolo lucrăm, de acolo creăm. Toată făptura aceasta este o mare creație a lui Dumnezeu. Maimuța face același gest, îi dai un măr printre sârme, îl ia, se uită la el și îl mănâncă. Îi dai o portocală, tot la fel. Omul este diferit. Vedeți voi, avioanele acestea care zboară pe deasupra? Cine credeți că a inventat avionul ăsta?

Dumnezeu.

Dumnezeu, cu mintea omului. Și cine a fost primul inventator de avioane la noi în țară? Traian Vuia și cel mai important a fost că a inventat trenul de aterizare. Până atunci avionul venea și se spărgea, dar așa, el a pus două rotițe la urmă acolo și cum aterizează cu primele roți, dă drumul la al doilea rând de roți de la urmă și aterizează ca mașina. Vezi, înțelepciunea lui Dumnezeu cu mintea pe care i-a dat-o omului? De aceea, omul este superior tuturor creaturilor. De aceea, la urmă l-a făcut pe om după ce i-a pus la dispoziție tot ce îi trebuie lui la îndemână, ca să aibă, în sfârșit până la, pisoiul, cățelușul acesta pe care îl vedeți voi, cățeii ăștia care trăiesc pe lângă om și la care acum vin să le pună cip ca să poată ști ce face stăpânul în casă. După aceea vine și îl pune omului.

Eu am plecat în ’76-’77 la Sfântul Munte, să văd și eu Athosul și ca orice om care se duce undeva în lumea asta, mi-am făcut și eu o haină nouă, tivită normal, cu tot. Am umblat o lună, două luni de zile cu haina aceea. Vin eu acasă și pun haina în cui. Într-o dimineață, când iau haina să mă îmbrac pentru biserică, nu știu cum mi-a venit tivul așa jos și văd că e desfăcut tivul meu de la haină. Măi, cum vine asta? Haină nouă, cusută cu toată puterea croitorului și aia e desfăcută. Ce-a fost cu ea acolo? Binefăcătorul meu, care știa că plec la Athos, fiind în legătură cu Securitatea, mi-a pus un „sâmbure[1]” acolo. Atunci erau lucruri primitive în materia asta, dar acum nu mai e așa. Și am umblat deci cu instrumentul ăsta tot timpul. Aceștia au aflat, sigur că da, ce am discutat, ce am glumit, ce am mai spus cu unul, cu altul. Așa că vin eu de la Sfântul Munte și Securitatea, ca de obicei, voia informații: „Ce ai văzut? Ce ai auzit?”, ca să te prindă printre rânduri cu ce spui tu. Ăștia sunt hoți, măi! Când ți-o spune că s-a scufundat barca, trebuie să știi că zboară avionul, cam așa este. Când ți-a spus că zboară avionul, să înțelegi că a intrat pe geam în casă. Unde dai și unde crapă! De aceea, mai diabolic sunt puși acum cu cipul. Acum, poți să dormi, poți să sforăi, să faci orice, că dacă sforăi te aude la Centru: „A sforăit acum”. Până la urmă nu mai poți face nimic. Dacă te cerți acasă, te ia soțul la rost, soția că ai întârziat, că ai venit târziu, te știe toată Europa. Te corectezi fără să vrei. Acum știu ce e în casă la tine, acolo în familie. Acum ești în belea cu totul. Mărturisirile, altădată, în primele ere ale creștinismului se făceau în comun, se făceau de creștini în biserică. Aș vrea să văd eu acum un creștin, când este arhiplină biserica, să iasă în fața altarului: „Iubiți credincioși și frați ai mei, iată ce am făcut eu ieri, ce am făcut alaltăieri, ce am făcut săptămâna asta”. Vreau să văd dacă are într-adevăr curajul acesta să detaliem toate abaterile acestea. Dacă am face lucrul acesta, am scăpa de judecata lui Dumnezeu, căci de te-ar judeca omul, nu te mai judecă Domnul. De aceea, când s-a aflat, de altfel, că nu este bună metoda asta de a povesti păcatele în comun, s-a început individual, să se facă spovedania individuală. Dar de scăpat de judecata asta comună, nu scăpăm noi, pentru că la Judecată, acolo, vom merge toate neamurile, vom merge toate familiile. Vom merge acolo cu toții, până la ultimul. Acolo vor fi familia noastră, familia vecinului și așa mai departe, încât acolo se vor descoperi faptele copiilor în fața părinților, acolo se vor descoperi faptele părinților în fața copiilor lor și acolo va fi blestemul copiilor asupra părinților că nu i-au învățat ce trebuia și când trebuia. Acolo va fi blestemul părinților asupra copiilor că nu i-au ascultat când ei le-au vorbit și iată așa judecata va fi foarte aspră.

Noi mai avem, însă, salvarea mărturisirii, acum cât suntem în viață, ca să scăpăm de toate tainele acestea mari acoperite aici, ca să nu se descopere dincolo, să le spovedim aici. Că mare durere este pentru un creștin care trăiește 30-40-50 de ani, 60 de ani și nu se spovedește și iată că intră cu mașina într-un accident și moare acolo. Și toate păcatele celor nespovediți rămân asupra copiilor lor. Rămân și le trag copiii, de aceea și în viață, povestesc unii dintre creștini: „Nu mai pot scăpa, n-am spor, n-am niciun progres, n-am nicio prindere, sunt lipsit de orice posibilitate, muncesc, învăț, dar bat pasul pe loc”. Și dacă îl iei pe om și stai de vorbă cu el, de unde vine, ce neamuri are, ce morți: „Păi, ce să am? Bunicul meu, îmi povestea despre un frate al lui, s-a spânzurat”. „Hai să îți povestesc după aceea că altul s-a înecat, s-a aruncat în apă, altul că nu mergea la biserică, înjura, era rău, bătăuș, stricat”. Și atunci copiii aceștia trag toate ponoasele, trag toate urgiile, toate urmările rămân asupra lor.

De aceea, orice gândiți dumneavoastră, orice vorbiți, orice faceți apare pe înregistrarea aceasta. Dacă cipul te înregistrează așa, darămite Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu care este asupra noastră și care planează asupra vieții noastre? Și nu e o mișcare fără voia lui Dumnezeu. Niciun fir de păr nu cade fără voia lui Dumnezeu și atunci, cu atât mai mult viața noastră trebuie să fie foarte corectă, foarte cinstită? De aceea a lăsat Biserica patru posturi pe an. Dar nu numai în cele patru posturi creștinul se poate spovedi. El se poate spovedi și în ziua de Paști și în ziua de Crăciun și în ziua de Bobotează. De ce, când ai o durere de măsele și nu poți dormi o juma’ de noapte, o noapte, imediat zici: „Hai la dentist, hai să-i punem ceva, s-o scoatem, ori o tratăm, că nu se mai poate!”. Ei bine, la fel trebuie să fie și cu păcatul săvârșit. Nu trebuie lăsat acoperit, că se depune uitarea peste el. Mâine vin altele și altele și în felul acesta se adaugă zi de zi la păcate și nu mai poți face nimic. De aceea păcatele trebuie spovedite cât mai des și cât mai atent. Creștinii noștri aveau altădată la șold aici, o condică, un carnet, carnetul de zi, așa cum avem noi acum carnetul cu programul de lucru și acolo în fiecare moment își notau, după fiecare zi, făceau seara bilanțul păcatelor. La săptămână, când mergea creștinul la spovedit, acolo era oglinda lui și citea păcatele. Dar nu numai să citești ca pe o poezie și: „Gata m-am spovedit”. Părintele vine și dezleagă și s-a terminat spovedania. Nu, dragii mei! Fiecare păcat trebuie să fie cum scoți o rădăcină, o plantă cu o rădăcină adâncă înfiptă în pământ și tragi de ea să o scoți la suprafață, așa trebuie să fie și durerea sufletească a creștinului care-și spune păcatul. Că de abia acest păcat, care îi scos cu toată forța și regretul sufletesc, de abia acela este într-adevăr un păcat spovedit.  Așa, „hai, mă duc la spovedit. Hai, nu mergi și tu?”. „Ba da, mergem, hai!”. „E cineva la părintele?”. „Da, dar mai sunt vreo 4-5 și intrăm și noi. În 4-5 minute a terminat cu grupul. Hai, intrăm și noi!”. Și apoi mai vine altul. Băi, băieți, asta nu e spovedanie, asta este batjocura tainei și vă spun, că orice puteți lua cu ușurință, dar spovedania, nu, niciodată. Spovedania este în atenția și în centrul preocupărilor noastre, că de aici este și tulburarea în familie, de aceea este și tulburarea în societate, în lumea întreagă, din cauza păcatelor care se suprapun unele peste altele. De ce atâta barbarie și tiranie în lumea aceasta a noastră? Unde s-a mai pomenit atâta nenorocire și Babilon decât tocmai în zilele acestea ale noastre? De aceea și Dumnezeu nu ne mai poate suporta că am inventat toate diavolismele unul împotriva celuilalt. Să se descopere, să se afle, să se știe ce se vorbește sau ce se spune.

Povestea lui Ion Creangă când îi întinde bătrâna papucii diavolului, nu-i fără rost. Îi spune: „Dă-mi papucul, diavole” și el îi răspunde: „Nu, nu mă apropii de tine că m-ai întrecut”. Deci, omul a întrecut pe diavol, în iscusința răutăților. Trebuie să fiți cu mare atenție, căci vom da seama înaintea lui Dumnezeu de orice cuvânt, de orice gând, de orice vorbă. Cuvântul trebuie să fie măsurat, să fie cântărit, să fie drept, fără sminteală. Omul să fie atent și să se uite în jurul lui, că te mai vede un copil în casa ta că fumezi, de pildă, și va fuma și el. Îi spui copilului la 18 ani: „Măi, să nu bei!”. Păi, dacă tata vine acru acasă după 7-8-10 ore, ce-o să facă copilul acesta? Ăsta-i crescut deja, celula lui este stricată, alterată și așa se merge din tată în fiu, se tot duc cu treburile astea și păcatele astea și mai spun că nu au nimic. Trebuie să fim atenți să nu fim mijloc de sminteală. Asta este sminteala: puterea păcatului asupra copiilor noștri.

Vine Postul Sf. Apostoli Petru și Pavel. Să-l începem și noi cu gând bun, să ne pregătim, să căutăm, să cercetăm viața sufletească, să intrăm în universul nostru lăuntric, să notăm, așa cum am spus, păcatele noastre și să ne spovedim, începând încă din primele zile ale postului! Să nu lăsăm pe ultimele momente: „Vai, e ultima zi și nu m-am spovedit! Hai să mă spovedesc! Hai să mă duc!” și acolo se îngrămădesc toți. Părintele nu mai știe ce să facă și le dă drumul cu ușurință la spovedit și la împărtășit. Și când mergi la spovedanie, nu mergi cu gândul de a te împărtăși: „Păi, de ce ai venit?”. „Vreau să mă împărtășesc”. „Da, măi, bun gând ai să te împărtășești, dar întâi trebuie să treci prin filtru. Filtrul este spovedania și apoi vedem dacă într-adevăr, merităm noi să ne împărtășim sau ba”. Dar acum, a intrat un obicei: „Mă duc la biserică să mă împărtășesc”. Nu spune: „Să mă spovedesc”. Ești vrednic sau nu ești vrednic: „Hai treci! Treci ca iezii la stână”. Trebuie multă chibzuință, multă atenție, să ne pregătim viața sufletească. Sfinții Apostoli, cât s-au nevoit, cât au trudit, și au mărturisit cu prețul vieții lor. Au fost 12 Apostoli, dragii mei, și au luminat un întuneric, un Imperiu roman. Ei au realizat un Imperiu grecesc, au transformat lumea aceasta și au adus-o la picioarele lui Hristos. Dar cum? Nu la bufet, la calculator și pe la televizor, nu! Cu nevoință, cu sânge! Au dat sânge, au vărsat sângele lor și așa a venit harul lui Dumnezeu peste ei. Acum suntem o lume întreagă și nu putem convinge 4-5 familii într-un sat de sectanți, iehoviști, baptiști sau ce o fi acolo. Nu-i convingem cu nimic, ne conving ei pe noi despre minciunile lor. Iar noi, ortodocșii, nu-i putem convinge să-i aducem la Ortodoxie! Este slabă credința noastră, este slabă puterea noastră de convingere.

Așa că Dumnezeu să vă binecuvinteze, să călătoriți cu pace și Sfinții Apostoli să vă păzească!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 61; Cuvânt adresat unui grup de pelerini, m-rea Petru Vodă, iunie 2008)

[1] Microfon.



Părintele Justin Pârvu: „Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”.


„Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”

 „Ascultarea este temelia luptei”

Ne-am tot frământat și am ajuns la întrebarea întrebărilor: «Ce trebuie să facem noi, ca să ne mântuim?».

Ce trebuie să facem noi acum? Trebuie să murim ca să ne mântuim. Să murim păcatului, așa cum bobul de grâu trebuie să moară în pământ, ca să se înalțe planta.

Adică cu ce arme trebuie să luptăm noi acum?

Cu totul. Și cu sufletul și cu trupul.

Care sunt limitele?

Limite nu există. Limitele infinitului. Nu mai avem nicio șansă de mântuire dacă nu ne mai deconectăm așa de la cele lumești, rămânem legați de oameni, de mass-media și de ce ne inoculează ei. Nu trebuie să gândești ca lumea aceasta. În zilele noastre trebuie să te faci nebun, pentru că dacă ești invers lumea, ei te cred nebun. Noi trebuie să lucrăm la interiorul nostru, unde trebuie să ne rugăm neîncetat.

Părinte, ne lipsește temelia. Nu credeți că fapta este pentru noi o prioritate? Se poate rugăciune fără faptă?

Temelia stă în ascultare. Păi sunt ucenici pe care îi trimite diavolul direct la pustie. Dar trebuie mai întâi să ai o ascultare, nimeni nu vrea să mai lucreze. Dar trebuie să ne și interiorizăm un pic. De pildă, acum, sunt scoși preoți buni din parohiile de la centru, ca sunt prea filocalici, important e să aducă banul. Criteriul este banul, nu rugăciunea.

Cineva a zis odată că renunță la mântuirea personală pentru mântuirea neamului. E greșit?

Nu-i greșit. Nu te mântuiești în cadrul neamului? Nu este mântuire personală, mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi. Noi nu ne aparținem. Suntem legați de mântuirea neamului nostru. Fiecare va da seama de ceea ce a lucrat în satul lui, în comuna lui, cu soția lui, cu vecinul lui, de ce a făcut bun sau rău pentru neamul lui. La Judecată se vor descoperi toate, și cele bune și cele rele, ce a făcut cutare, ce a făcut preotul, ce au făcut călugării, arhiereii, ce trebuia făcut și nu au făcut. Dar degeaba te zbați tu că liniștea și pacea și tot sporul vin de la aproapele. Aceasta este esența ascultării. Și sunt și dintre cei care au ascultat și care au murit pentru celălalt. Mulți zic că nu pot să asculte că este comandorul rău, și în loc să își facă ascultarea în rugăciune, stau și se frământă și se discreditează unii pe alții. Dar acolo este sporul, unde este liniște și pace, în jurul tău, înlăuntrul tău. Tot răul și prăbușirea în lume au venit de aici – din neascultare. Ascultarea este temelia luptei. Să nu ne aflăm în luptă cu ascultarea! Nu, că nu e bun! Trebuie să fie altul șeful. Nu e bine!  Și așa ne-am prăbușit și noi ca neam, că ne-am mâncat unii pe alții[1].

[1] Transcris după înregistrare audio; convorbire cu câțiva ucenici, ce a avut loc în chilia Părintelui Justin, mănăstirea Petru Vodă

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)



Părintele Justin Pârvu: Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Despre planul de desființare a nației noastre


Părintele Justin Pârvu(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Părintele Justin PârvuCu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice


Justin ParvuDe vorbă cu Părintele Justin Pârvu

Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

Despre rânduială și categorii de nevoitori

Într-o mănăstire, stareţul şi economul trebuie să dea ascultări fraţilor, după capacitatea, înclinarea şi pregătirea duhovnicească a fiecăruia. Să observi ceea ce Dumnezeu i-a sădit în firea lui şi spre aceea să-l orientezi. Vin, de pildă, în mănăstiri firi mai contemplative care au nevoie de o povăţuire duhovnicească, şi nu doar de muncă. Ei, dacă îl dai pe mâna unui econom, pe mâna unui duhovnic, care n-are oarecum o cultură şi o pregătire duhovnicească, pentru că el este un om practic, un om mai dur, un om mai lipsit de sensibilitate şi nu-l poate înţelege pe omul acesta care a venit după altceva, el se izbeşte aici de o stare de lucruri încât, săracul, îl faci să iasă din mănăstire. Este astfel un suflet pierdut, pentru că băiatul ăsta avea idealul lui: că în mănăstire poate găsi o viaţă de trăire autentică şi de asceză. Ei bine, aici nu găseşte, se retrage din nou în lume, începe să nu mai creadă, şi astfel omul acesta devine un om potrivnic de acum înainte şi vieţii creştine, nu mai vorbesc de viaţa de mănăstire în sine care, chipurile, este locul de desăvârşire a creştinului, că doar asta urmărim: desăvârșirea sufletului.

Şi vine al doilea tip de om, vine omul practic, omul căruia îi place să lucreze pentru mănăstire, se zbate toată ziulica să facă totuşi ceva pentru ataşarea lui în locul în care se găseşte. Ei, pe acesta să-l laşi să-i ofere lui Dumnezeu cu bucurie ceea ce poate el să jertfească. Ştiţi istorisirea aceea cu fratele acrobat care intrase în mănăstire şi care nu ştia să facă decât tumbe în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului îi spusese să facă ceea ce ştie el mai bine. Iar Maica Domnului şi Pruncul au primit jertfa lui nevinovată, şi chiar Preacurata îi ştergea broboanele de sudoare de pe faţă cu cinstita ei mahramă.

E bine ca ceea ce facem pentru Dumnezeu să facem cu bucurie. Mai era o pildă, când Dumnezeu aude din adâncurile iadului o cântare, cum cineva Îl slăvea din acele chinuri. Şi-l trimite pe Sf. Arhanghel Gavriil să vadă ce se aude. „Auzi, Gavriile, se aude ceva în adâncuri, se aude o cântare, în vaietele acelea, deosebesc o voce, ia du-te şi vezi, adă sufletul de acolo, ridică-l”. Şi l-a ridicat Gavriil, Sfântul Arhanghel şi l-a adus în faţa Domnului: Dacă birui tu suferinţa prin cântare, treci la locul tău dincoace şi cântă veşnic, lăudând pe Domnul” – şi l-a trecut în rai. Continue Reading »



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 52 dedicată Cuviosului Paisie Velicikovski


Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52-coperta-fata

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52-coperta-spate

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 52 dedicată Cuviosului Paisie Velicikovski (Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț)

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

 

Editorial: DE TRĂITORI AI DUMNEZEIESCULUI HAR DUCE LIPSĂ LUMEA ASTĂZI!
SOLUȚIA SFÂNTULUI PAISIE VELICIKOVSKI
de Monahia Fotini

 6 CUVIOSUL PAISIE VELICIKOVSKI – STAREȚUL DESĂVÂRȘIT DE LA NEAMȚ

18 SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMȚ:
ÎNVĂȚĂTURI PENTRU ÎNDREPTAREA SUFLETULUI
Despre pocăință și gândul la moarte

24 DE VORBĂ CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU
Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

30 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – MĂRTURII ALE ÎNDUMNEZEIRII

36 PĂRINTELE MIHAI-ANDREI ALDEA:
SĂ NU FUGIM DE CRUCE, CI SĂ NE-O DUCEM CU MULȚUMIRE!
Predică la Sfânta Cruce

42 SINGURUL CÂȘTIGAT DIN DIALOGURILE TEOLOGICE ESTE PAPA
de Părintele Gh. D. Metallinos, Profesor Emerit al Universității din Atena

52 IEROMONAH GRIGORIE SANDU: „CEL MAI ÎNȚELEPT ȘI MAI LINIȘTITOR PENTRU VIITORUL ORTODOXIEI NOASTRE ESTE CA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ SĂ SE RETRAGĂ DIN CMB“

58 NUMAI CU HRISTOS VOM AVEA REZISTENȚĂ ȘI VOM ÎNVINGE PĂCATUL
de Pr. Stavr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

64 ROMÂNII – PĂLMAȘII EUROPEI
de prof. dr. Vicu Merlan

70 NEVRALGIILE PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND VACCINAREA OBLIGATORIE ÎN ROMÂNIA
Argumente pentru respingerea unei legi abuzive la dezbaterea publică pe tema vaccinării

80 AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!
de Emilia Corbu

86 RĂBUFNIRI ALE NATURII SAU RĂZBOI METEOROLOGIC?
de Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica

93 IEROMONAH EFTIMIE MITRA: RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR DIN UCRAINA SE DUCE ÎN PLAN EDUCAȚIONAL ȘI CULTURAL

98 MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI
de Constantin Mihai

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52--interior-Paisie-Velicikovski

Revista-Ortodoxa-ATITUDINI-52--interior-Justin-Parvu

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »