Blagosloviți, Părinte! Primiți niște călători?

Iisus Hristos a fost întrebat: „Ce este Adevărul?”. Și Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu e Adevăr, nu e cunoaștere, dacă nu e viață, nu e viețuire. „Eu sunt Cel ce sunt”, a zis Mântuitorul.

V-am adus o carte tipărită de noi, vol. 4 din Spre Tabor de pr. Ilarion Felea.

Eu îl știu pe Felea pe când era mai în vârstă.

Ați fost în închisoare cu el?

Da, am făcut 14 ani la Aiud unde ne țineau mai mult izolați. Sf. Arsenie cel Mare a dat de o căpățână de mort în pădure și a întrebat-o: „Ce ai fost?”. Și răspunsul a fost: „Popă idolesc am fost”. „Și aveți vreo ușurare în iad?”. „Avem când te rogi tu pentru Egipt, că ne vedem fețele unii altora”. Și noi, când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă pe coridor, ne dădeau niște ochelari de tablă și pe deasupra cu sticlă, ca să pară niște ochelari normali. Și mie, la un moment dat, mi-au dat ochelarii ăia și lipsea tabla aia, dar n-am spus pentru că ar fi zis că am dat-o eu jos și mă omorau pe loc. Am tăcut. Dar ducându-mă ei de braț, am văzut înaintea mea la vrei 10 m. că alt gardian ducea un deținut. Am avut așa o bucurie că am văzut pe unul de-al meu!… Și atunci mi-a venit în minte bucuria căpățânii de mort cu care a vorbit Sf. Arsenie cel Mare. Omul își pierde timpul acesta scump și moartea nu vine să-i faci o cafea. Nu e de glumă, e o mare realitate. Atunci toată lumea se grăbește, dar e târziu. Degeaba te grăbești. Totul e să pleci la timp.

Și pregătit…

Dacă știi ce te așteaptă, nu e nimic greu, căci se spune așa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morții, e destul, că ești conștient, știi ce ai făcut. Nu mai merge să vii la duhovnic cu un păcat și să vii cu o mie de scuze: „Păi, să vedeți, dacă nu era o situație care m-a obligat”… Dar moartea când vine, îți cunoști viața și gata! Și e o realitate, nu e o sperietoare: iadul, viața, ziua morții, că știi sigur că intri într-un necunoscut nu pe o mie de ani, ci pe veci. Se spune într-un loc că dacă știi că există veșnicie și nu iei nicio măsură, meriți să fii într-o casă de nebuni. Să nu iei tu nicio măsură, când așa de ușor te poți salva? Am fost întrebat cum să ne rugăm? „Doamne, Doamne, Doamne”, dacă zici, e bun, pentru că Dumnezeu nu e supărat pe noi atât de mult, afară de faptul că suntem nepăsători. „La Mine nu vă gândiți? Eu v-am făcut, Eu vă fericesc, Eu vă judec și voi nu vă gândiți la Mine deloc?”. Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu ca orice mamă al cărei copil nu plânge deloc ca să-i dea țâță. Eh, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde e iubirea autentică? Deci, întrebarea este: „De ce n-ai iubit?”. Răspunsul e limpede: „Pentru că am urât, am dușmănit”. Și asta rămâne în traista veșniciei tale, în trăistioara aceea mică și nici aceea nu e plină. Din aceea te hrănești o veșnicie întreagă, cu un simplu: „Doamne, Doamne, Doamne…”. Să spuneți unde greșesc și mă corectez. Cine poate să plângă: „N-am știut, Doamne”? „Hai sus că bat clopotele”. De ce bat? Latinul a dat o explicație: „Cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele”. La o conferință, m-au întrebat ce melodie îmi place? M-au pus în situația că nu știam ce să răspund, că nici din cele ale lumii nu știam vreo melodie, iar altele nu cunoșteam. Și mi-a dat prin minte răspunsul: „Bătaia clopotelor îmi place”. E o melodie cu semnificații, nu e una cum se obișnuiește pe la discoteci. Așa că momentul acesta liniștit, liber o să-l mai trăim o dată. Și la el mă gândesc când zic o vorbă, două. Continue Reading »

„PĂRINTELE JUSTIN ESTE CANONIZAT PRIN RECUNOAȘTEREA POPULARĂ”

Sper să nu cad în păcatul trufiei cu o asemenea introducere plăcută. Aș vrea să spun că atunci când m-a invitat maica Justina (fostă elevă de Facultate a domnului profesor), am acceptat de la început. De regulă, în ultimul timp, cam refuz invitațiile. Obosesc, e destul de dificil, e mai ușor să scrii decât să vorbești. Dar am acceptat imediat pentru că în cariera mea, Părintele Justin rămâne totuși un reper.

Am să trec și la tema propriu-zisă, dar aș vrea să spun ceva. Există în Biserica primară două proceduri de canonizare: una este urmând toate etapele cu o comisie care se întrunește, cu un tribunal, etc., dar mai există o etapă care presupune recunoașterea populară, pentru că primii sfinți au fost proclamați prin recunoașterea populară. Eu aș spune că, din acest punct de vedere, Părintele Justin este canonizat prin recunoașterea populară, pentru că rar și în puține locuri, se mai vede să vină atâția pelerini să se închine și să fie atât de cunoscut. Îmi pare rău că de 5 sau de 6 ori m-am întâlnit cu Părintele Justin. Ultima dată – maica Justina își amintește – a fost în spital la Iași, când m-am dus să-l văd și m-a primit și ceea ce am observat la Părintele era faptul că el îmbina tradiția cu credința și de ce nu, avea un suflu de modernitate. De aceea, rămâne un reper și eu spun că nu o să-l uităm.

Am să fiu scurt. Știu că timpul e deja depășit și am să vorbesc despre relația medicinei cu creștinismul. După cum s-a spus, trăim niște vremuri, pe de-o parte înfricoșătoare, pe de altă parte înălțătoare. Am declarat acum vreo trei ani de zile și am fost criticat pentru asta, că de la Iulian Apostatul, niciodată creștinii n-au fost persecutați cum sunt persecutați în zilele noastre. Și există mai multe metode de persecuție. Nu-i arunci la fiare, nu-i împuști, deși sunt zone în care sunt împușcați și bisericile sunt aruncate în aer, ci este vorba despre această încercare de a-i marginaliza, de a-i culpabiliza și de a spune că credința este un lucru intim, privat. Nici nu are dreptul să se manifeste public și în același timp ajungi să-ți fie rușine că ești credincios și nu ești progresist.

(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 73)

În anul acesta pe care l-am trecut, au fost și niște momente mai grele. Era cât pe ce să nu ne mai găsim la sfârșitul anului acesta. Dar, iată că Dumnezeu a făcut ca și anul acesta să ne cântăm, să ne urăm, să ne fericim pentru intrarea în noul an.

Mie mi-a părut bine că printre toate greutățile prin care am trecut împreună, au fost și ani cu mângâiere, zile frumoase, prin cântările voastre pe la biserică sau în alte părți, care au rămas în inima și în sufletele credincioșilor care vin și poposesc pe aici. Și acum, Dumnezeu să vă bucure, să vă dea înțelepciune, minte și râvnă după cele duhovnicești!

Românilor transmit toate urările de bine și Dumnezeu să-i îmbogățească, să aibă, săracul cetățeanul nostru, dragostea și bunătatea de a trăi frate cu frate în unitate și să mergem acolo la Sfânta Biserică, s-ascultăm o Liturghie, s-ascultăm colindele frumoase ale strămoșilor noștri și să zicem unul către altul „Iertați! Iertați-mă pe mine, frate! Iartă și binecuvintează ziua aceasta mare a Nașterii Domnului”. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire. Dumnezeu să vă ajute!

Să vă fie și vouă prilej de bucurie și de amintire frumoasă, încheind anul acesta de învățătură. Poate va mai fi un an de bunăvoință a celor care ne dușmănesc. Să ne vedem cu bine și altădată!

(Fragment extras din Ne vorbește Părintele Justin, vol III)

După 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

Și de ce a pornit tocmai de la Timișoara?

Timișoara sigur că e un centru cu multe influențe străine și oarecum sub influența asta  nemțească și maghiară; au alt contact de zone și poliție, și teritorial, și economic și este un loc de întâlnire, unde se pot mișca lucrurile altfel decât ai face în Moldova sau într-o zonă a Munteniei, Olteniei. Alta este mentalitatea și agerimea de concentrare a românilor. Dar sunt multe manevre dedesubt, încât nu mai poți avea încredere că o acțiune este bună și nemincinoasă. Ne-am fript o dată. Suntem un popor foarte slab, total nepregătit, total necunoscător, nu știe, nu are habar de existența și de viața toate ziarele și toată presa, tot ce se publică nu este decât o gogoșărie mare. Dar nimeni nu îndrăznește să vorbească altceva, toți vorbesc frumos, oratoric, dar nu spun ce trebuie să spună. Vorbesc frumos în fața tinerilor, apar în conferințe și la televizor, vorbesc despre Stefan cel Mare, îl ia pe Mihai Viteazul, îl ia pe Cantacuzino, pe Constantin Brâncoveanu, da să spună ceva la zi, cum se petrec lucrurile și să le dea așa o explicație amănunțită, să vină cu e explicație, ferească Sfântu! -, nu vorbește nimeni. Vorbesc ore întregi, dar de fapt nu spun nimic[1].

Nu mi-am pus prea mari nădejdi în Revoluție pentru că știam că ea este o manevră care trebuie să prostească o lume. Totuși, mi-am pus încrederea în om, socotind că oamenii se vor îndrepta spre lumea aceasta care a suferit. Credeam că vor veni niște oameni la conducere dintre cei care au militat pentru dreptatea și fericirea neamului. Dar lumea nu s-a îndreptat deloc. A urmat același materialism, aceleași concepții, aceeași gândire. Au pus stăpânire pe capul acestei mulțimi care a înnebunit și n-a știut ce să mai aleagă. Și atunci mi-am dat seama că totul este un fals. Așa s-a întâmplat în Rusia, așa s-a întâmplat în Bulgaria și peste tot. Așa încât, n-am putut să-mi pun speranță, după cum nici la ora actuală nu-mi pun nicio speranță, pentru că nu noi ne conducem, nu noi ne administrăm, nu noi ne dirijăm, nu noi gândim. Este o gândire străină și cu totul aparte de viața și de idealurile noastre creștin-ortodoxe. Și tot ce nu este în duhul acesta ortodox, nu are continuitate în istorie. De aceea „nu vă nădăjduiți spre fiii oamenilor întru care nu este mântuire”.

Noi sperăm totuși ca din tot aluatul acesta să mai iasă și ceva bun. Vedeți dumneavoastră, când într-un cazan se fierbe tot materialul acesta și aurul și argintul și fier și bronz și toate metalele, din toată fierberea aceasta se vor alege după felul lor, așa și cu neamul acesta. Poate, în sfârșit, vor ieși la lumină frumusețea și curăția lui, ca să fie pregătit pentru marele act al venirii lui Hristos pe pământ și pentru judecata obștească. Dumnezeu să binecuvinteze poporul acesta și neamul nostru și să-i dea un viitor fericit![2]

[1] Fragment din Revista Atitudini nr. 43

[2] Fragment dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 56

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 67

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial
CONSTANTIN (TACHE) RODAS, BIRUITORUL
de Monahia Fotini

8. SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS

22. PĂRINTELE PORFIRIE: SFATURI PENTRU O VIAȚĂ PLINĂ DE IUBIRE ȘI DE BUCURIE

27. SFÂNTUL PORFIRIE – UN ÎNAINTE-VĂZĂTOR ȘI MARE FĂCĂTOR DE MINUNI ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE DIN RELATĂRILE  UCENICILOR

31. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „SĂ NE ÎNTĂRIM UNII PE ALȚII SĂ PUTEM SUPRAVIEȚUI ÎN ACEASTĂ REALITATE DURĂ!“

35. „JERTFA ESTE BAZA PENTRU SALVAREA ACESTUI NEAM“ DE VORBĂ CU FOSTUL DEȚINUT POLITIC, NICULAI CHISELEF

45. PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN ȘI FAMILIA CREȘTINĂ
de Monahia Gavriila

49. ZĂBRELE LA FEREASTRA NĂDEJDII DE VORBĂ CU FOSTUL LUPTĂTOR ANTICOMUNIST, MIREL STĂNESCU

57. PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU: „TRĂIM îNTR-O LUME îN CARE CREȘTINISMUL NU ESTE APLAUDAT, NU ESTE IUBIT“ PREDICĂ LA PRĂZNUIREA SF. ARHIDIACON ȘTEFAN

63. î.P.S. AMFILOHIE RADOVIC, MITROPOLITUL MUNTENEGRULUI ȘI APĂRĂTORUL ORTODOXIEI îN VREMURI DE RESTRIȘTE

67. DR. GALINA RĂDULEANU: TESTUL CREDINȚEI SAU „BUN VENIT D-LE ARIE“

71. „SUFERINȚA NU ESTE O ȚINTĂ SAU O DORINȚĂ, ESTE O CALE NEMIJLOCITĂ PENTRU A AJUNGE LA STAREA DE TRĂIRE“ DE VORBĂ CU ACADEMICIANUL RADU
CIUCEANU

78. PR. PROF. IONUȚ AȘTEFĂNOAE: „NU SE POATE VORBI DESPRE CREȘTINISM FĂRĂ LATINITATE ȘI NU SE POATE VORBI DESPRE ROMÂNISM FĂRĂ CREȘTINISM“

86. î.P.S. SERAFIM DE PIREU: „UNDE SUNT MARELE PROGRES TEHNOLOGIC ȘI ATOTPUTERNICIA OMULUI?“

92. CUM SĂ NE RAPORTĂM CORECT LA PANDEMIE? SFATURI DE LA PĂRINȚI DUHOVNICEȘTI

100. ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ÎN RITM ALERT SPRE O NOUĂ TRAGEDIE“

Comandă sau Abonament poți face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât Biserica va fi mai marginalizată, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană. …Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum! …Prigoana este buletinul nostru spre Rai. Aceasta este pregătirea noastră pentru din­colo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.

Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătăţii. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3:28),

Creştinul nos­tru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus. Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul vea­curilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea?

Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată ho­tărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi dife­renţa? Dumnezeu şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, de­cât pe cei care s-au pocăit!

Trăim într-o lume anar­hică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

(Fragmente preluate din volumele Ne vorbește Părintele Justin, Fundația Justin Pârvu)

Părinte, ce înseamnă a alege?

A alege înseamnă să iei ceva bun din ceva. Ei, acum pe cine să iei din partidul comunist, după care oamenii mer­geau ca oile? Îmi amintesc de cele mai multe ori cum plecam de la mănăstirea Bistriţa şi mergeam vreo doi kilometri, unde era secţia de votare. Şi unde mai pui că monahii erau chiar primii care intrau în sala de votare… Sigur că lumea venea de la biserică şi noi veneam de la votare. Ce făcea monahul nostru în faţa listelor de votare, în cabină? – nu se ştie. Intram şi eu acolo, consultam toate listele, n-aveam habar pe cine să pun ştampila, aşa că, puneam trei-patru ştampile pe foaia de hârtie şi o lăsam acolo… şi unde mai pui că, cu toată povestea asta, ieşea Partidul?! 85% – era bine aranjat. Şi, atunci, cine putea să facă alegere corectă, cinstită? Cum să mai alegi oameni de elită din popor? Căci oamenii de elită se temeau să se mai bage în salata asta bolşevică, gândindu-se la ziua de mâine, la ce-i mai aşteaptă. Avea omul o conştiinţă şi putere de judecată ca să stea de-o parte. Cu toate acestea, ieşea care socotea Partidul să intre la pri­mărie, la strejărie, la prefectură şi… vorba lui Caragiale, „fiecare cu steagul lui”.

Există două conduceri, una de la Dumnezeu şi alta de la cel viclean. Conducerea de la Dumnezeu o formează păstorul cel bun, care intră pe uşă în staul, pe când cel viclean sare în ocol peste gard şi oile nu-l cunosc. Tot aşa şi poporul se află astăzi în situaţia de a nu cunoaşte pe cine alege. În aceste condiţii numai faptul că te-ai dus şi ai intrat în sala de votare este compromiţător.

Ca să alegi ceva valoros trebuia să alegi pe cel mai bun din comună, trebuia să fie gospodar, înţelept, fără vicii, să nu-l întâlneşti oricum, umblând cu păhărelul la deget. Dar, spre surprinderea noastră, tocmai pe ei îi găseşti acolo.

Şi astăzi Partidul Democrat, „PMR”, „PSR”, „CPD” sau oricum şi-ar zice … nu mai are niciun rival şi el este ca pe vremea lui Ceauşescu, şi bun, şi rău. Şi atunci ţăranul nostru merge acolo fiindcă fruntaşul din sat este PSD-ist sau altă coloratură şi-i spune: „Vezi, măi, Ioane, când te duci la votare… tu lucrezi pentru mine şi, dacă vrei să mai rămâi la serviciu – pune acolo votul”, „Da’, am înţeles, tovarăşu”, „Ia şi buletinele soţiei şi ale copiilor şi vino acolo şi alege…” Şi pentru om ca să rămână cu serviciu – merge şi votează cu toată familia. Mi-amintesc … stăteam de vorbă cu un creştin după ce am ieşit de la biserică şi m-a întrebat, că după aceea trebuia să meargă la votare: „Părinte, cu cine să votez?”, „Măi, băiete, n-ai pe cine să alegi, dar fă-ţi o datorie acolo cumva şi, dacă pui acolo o pecete, ai grijă să nu-ţi dai sufletul la judecată aşa uşor, gândeşte-te!” Dar, spre surprinderea mea, el a mers acasă, a luat buletinele soţiei şi ale celor trei copii, s-a dus la urne şi a votat cu toată familia, iar a doua zi comuna Poiana Teiului a ieşit prima pe judeţ cu cele mai multe voturi pentru respectivul partid.

Şi atunci iată toată explicaţia mea în legătură cu omul sărac. Câtă ascultare dă omul acesta, năucit de politica ordinară?! Eu socotesc că o astfel de campanie electorală, la ora actuală, nu este decât o cerşetorie care se învaţă într-atâţia ani de şcoală la oraş; într-o laudă preamăresc un trecut nenorocit şi mai preamăresc altul de viitor. După ce s-au aşezat pe patru ani, au uitat de tot ce-au promis şi mergem mai departe cu partidul în forma lui de sărăcie, de mizerie, fără conştiinţa poporului acestuia ajuns să cerşească o bucată de pâine sau un loc de muncă pe meleaguri străine. Şi acum am ajuns să fim braţele de muncă cele mai ieftine. Până şi negrii din Spania, după cum povestea cineva, au ajuns să spună românilor „sclavii albi”.

Cam asta a ajuns să fie starea de lucru în care-ţi pui întrebarea: „Ce să mai alegem? Unde şi ce să mai dai? Unde este elita unui popor, care trebuie să conducă? Unde mai este omul de jertfă, de sacrificiu, care să se poată pune în slujba adevărului şi a binelui şi să atingă culmile acestea ale Creştinismului nostru ortodox?”

Cam aşa se poate vedea nimicnicia poporului nostru, care de atâţia ani, poate a cincea rundă de alegeri, a rămas tot la vechea formă de guvernământ… în atâţia ani de suferinţă.

Îi înnebunesc televizoarele, calculatoarele şi toate formele care le pot aduce un ban în plus, o pensioară, un loc mai de cinste. Totul se cumpără prin minciună şi din cauza asta merge greu toată ţara. Nici măcar ceea ce este al nostru nu este valorificat, ceea ce poate fi exploatat fără prea multe fonduri şi ajutoare străine. Mă refer la latura agricolă. Chiar dacă un primar va încerca o aventură undeva într-o comună, în general, nu se îngrijeşte nimeni de pământ, de sectorul agricol.

Dacă se strică şoseaua undeva din cauza ploilor care mai vin, nu se îngrijeşte nimeni sau să facă podeţuri sau să întărească malurile râurilor ca să se poată circula. Dacă se mai întâmplă acestea între două stadii de alegeri, mai aştepţi vreo patru ani ca să treci pe „cărare”.

… Democraţia pe care o trăim cu drepturile omului este o anarhie, pe care o trăim de la o zi la alta; ne urâm, ne muşcăm şi ne dispreţuim… La aceasta contribuie şi mul­ti­tudinea partidelor, care are drept scop să ridice dezbi­nare în cadrul poporului prin diversitatea şi opoziţia tendinţelor. Unu-i dintr-un partid, altu-i din alt partid…

Care sunt drepturile omului? Care sunt, în sfârşit, puterea şi forţele noastre? Unde sunt, ne punem între­barea, fraternitatea, egalitatea şi dreptatea? Sunt în băncile străinilor. Munca noastră, a bietului român din toate timpurile este în buzunarul străinilor. Se mai duce cu traista goală ca să cerşească FMI-ului… Dar cine este FMI-ul, de unde are el fondurile acestea? Sunt luate din munca popoarelor. Şi, după aceea, vin şi le dau ca o binefacere sau acordă ca împrumut munca săracului adunată şi speculată.

Şi, iată, aşa, dragii mei, am ajuns la pustiul acesta de viaţă politică încât, într-un cuvânt, nu-ţi rămâne decât să „scuipi toată rânduiala” asta, cum spunea cineva acum câţiva ani, şi să rămâi indiferent, să te rogi pentru această stare de lucru în care am ajuns. Pentru că nu ne-au mai rămas decât ochii în lacrimi şi suferinţa…

Dar aceasta este, pentru poporul nostru creştin-ortodox, o pregătire înţe­leaptă şi binefăcătoare spre drumul acesta al bucuriei şi învierii. Alegem oameni, rămânem la nivelul omului. Alegem pe Dumnezeu, ne ridicăm la nivelul lui Dumnezeu. Ori acesta este scopul: de a ne ridica naţiunea spre linia Bisericii şi, decât să murim trădători, mai bine să murim pe câmpul de onoare fără să ne pierdem conştiinţa şi sufletul. Avem un singur suflet, un singur Dumnezeu, o singură credinţă şi cu ea vom merge înaintea Judecăţii.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cititorii şi să ne mai regăsim pe făgaşul acesta al bucuriei noastre creştineşti şi monahiceşti!

(Extras din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, Fundația Justin Pârvu)