Omul mereu este, chiar și în păcatele lui, nelipsit de harul lui Dumnezeu, pentru că unde lipsește harul, lipsește și omul și divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată și fără această bogăție divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu sau nu s-ar numi fiul Tatălui Ceresc. Deci, prin existența aceasta poate să-și ducă viața pe pământ într-o formă de superioritate divină, în care trebuie să se miște toată viața.

Acum, sigur că aici crește și descrește viața omului în măsura în care dobândește virtutea sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea, el se găsește în harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de Creator. Dar cu cât omul se lasă scăzut și înjosit prin păcat, atunci harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui pentru că este împiedicat de voința răului.

Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm într-o concordanță cu voința Lui. Dar în momentul în care noi nu mai suntem în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde partea aceasta negativă a răului, care ne depărtează de har. Continue Reading »

Durăul mai are o taină: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care mi-a rămas şi mie în suflet. Icoana Maicii Domnului se scotea după Paşti, după Izvorul Tămăduirii, şi se mergea cu ea prin sate, în pelerinaj, pe la Hangu, Poiana Teiului, Galu; se ajungea până la 40-50 de kilometri distanţă.

În 1948, în luna mai după Paşti, fusesem cu icoana pe la Fărcaşa, prin Poiana Teiului şi o aduceam acasă. Eram într-o caleaşcă, eu în stânga icoanei, Părintele Hrisostom în dreapta şi la vreo 4-5 kilometri de mănăstire, am auzit un zăngănit, de parcă s-a spart ceva. Mă uit la icoană, atent, şi nu văd nimic. Mă uit şi la Părintele Hrisostom şi mă plec mai jos, şi văd: colţul sticlei era spart în diagonală. Asta se auzise…

În sfârşit, am ajuns la mănăstire şi s-a citit, după obicei, Acatistul Bunei-Vestiri, s-a pus icoana la locul ei şi i-am povestit Părintelui Stareţ întâmplarea, că iată, aici în colţ s-a spart sticla. Părintele, cam surprins, îmi zice: „Măi, să ştii că e un semn, ceva”. Şi, într-adevăr, a fost un semn, pentru că eu, după vreo două săptămâni, am fost arestat şi am revenit în mănăstire, la icoană, după vreo 17 ani.

Tulburările care au venit după aceea, dărâmarea para­clisului în care s-a slujit zeci de ani, vilele şi restaurantele care s-au ridicat, cimitirul care a dispărut, cu toţi sfinţii săi de atâtea zeci şi sute de ani, nu au păstrat prea mult din duhul vechiului loc. Dar icoana a rămas, împreună cu călugării de pe urmă, care se vor mântui prin ispite şi încercări, ca prin foc.

Şi, când mă gândesc la icoană, mă gândesc de multe ori şi la maicile din mănăstirea de acolo, care ştiu că această icoană de 200 de ani blagosloveşte obştea de la Durău. Şi toate aceste icoane vin să dea mărturie de iubirea Maicii Domnului pentru noi: icoana de la Mănăstirea Rarăului, icoana de la Mănăstirea Neamţ, icoana de la Mănăstirea Hadâmbu, icoanele din Basarabia, din Ardeal, din Sfântul Munte, prin plânsul lor, sunt o continuitate a durerii Maicii Domnului şi a Mântuitorului – care a plâns cu lacrimi de sânge – pentru creştinii ce se pierd în oceanul de păgânism care stăpâ­neşte lumea din veacul nostru.

Din Grădina Ghetsimani şi de pe Golgota, până astăzi, lacrimile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului curg continuu, pentru păcatele noastre şi pentru patimile care ne stăpânesc, dar curg şi pentru durerile şi pentru greutăţile care stăpânesc Creştinătatea, pentru suferinţele prin care trece neamul nostru şi toată lumea, pentru întorsăturile şi schimbările care se produc din cauza unor duşmani cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, care lovesc de 2000 de ani credinţa noastră ortodoxă.

(Fragment dintr-un Interviu publicat în Revista Glasul monahilor, februarie 2005, publicat ulterior în cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol 1)

Răbdarea și suferința sunt două aripi care te ridică la înălțime. Restul e așa, o brumă pe iarba noastră. Chiar și pe rugătorul nostru, când îl pui oleacă la încercarea răbdării și a suferinței, dă înapoi. Dar el își face programul de ascet, își face cele șapte laude, dar când îl pui la încercare, nu merge. În închisoare, cum v-am mai spus, în locul tău când erai pedepsit, mergea altul. Care făcea o gafă, rămânea în celulă câte două, trei zile că nu venea la tine să te ia îndată la pedeapsă. Nu! Te lăsa două, trei zile. În timpul ăsta, făceam un calcul: „Măi, tu ești bătrân sau ești mai slab. Merg eu în locul frăției tale. Când vine caraliul să întrebe: «Care e Chirilescu?», o să zic: «Eu sunt»”. Apoi te băga la subsol, stăteai cele 4, 5 zile, o săptămână și era soră cu moartea o stare din asta. Cam acesta era spiritul de jertfă pentru aproapele. Asta trebui să știți că omul în libertate, nu știe să-și realizeze viața. Omul este foarte nesigur și influențabil de toți agenții din jurul lui. Dar când este pus obligatoriu să-și formeze caracterul, să-și formeze o poziție și o linie de conduită, aceea este sfânta suferință.

Creștinismul ortodox n-ar fi fost creștinism ortodox dacă n-ar fi trecut prin cei 200 de ani de persecuții, dacă n-ar fi trecut prin tot Evul Mediu până în zilele noastre pentru că, creștinismul a trebuit să sângereze dintr-un loc într-altul. Și până acum creștinismul sângerează și își duce existența lui de la o generație la alta pentru că sângele martirilor este sămânța creștinismului. Și viața pe care am dus-o în acești ani este poate cea mai fertilă și mai frumoasă, pentru că am trecut  de la moarte la viață și de la viață la moarte în toți acești 16 ani…

Toate greutățile, necazurile care vin peste noi, trebuie să le primim cu dragoste și cu satisfacție, pentru că sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. A te retrage, a-ți găsi pacea și liniștea sau, în sfârșit, a fugi de suferință, înseamnă a lepăda crucea lui Hristos.

Noi trebuie să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, ca să putem duce carul ăsta anevoios, că toți ne atacă din toate părțile, dacă ne mai atacăm dinăuntru, dezbinarea și prăbușirea sunt evidente.

(Selecții din ultimul număr al Revistei Atitudini)

În anul acesta pe care l-am trecut, au fost și niște momente mai grele. Era cât pe ce să nu ne mai găsim la sfârșitul anului acesta. Dar, iată că Dumnezeu a făcut ca și anul acesta să ne cântăm, să ne urăm, să ne fericim pentru intrarea în noul an.

Mie mi-a părut bine că printre toate greutățile prin care am trecut împreună, au fost și ani cu mângâiere, zile frumoase, prin cântările voastre pe la biserică sau în alte părți, care au rămas în inima și în sufletele credincioșilor care vin și poposesc pe aici. Și acum, Dumnezeu să vă bucure, să vă dea înțelepciune, minte și râvnă după cele duhovnicești!

Românilor transmit toate urările de bine și Dumnezeu să-i îmbogățească, să aibă, săracul cetățeanul nostru, dragostea și bunătatea de a trăi frate cu frate în unitate și să mergem acolo la Sfânta Biserică, s-ascultăm o Liturghie, s-ascultăm colindele frumoase ale strămoșilor noștri și să zicem unul către altul „Iertați! Iertați-mă pe mine, frate! Iartă și binecuvintează ziua aceasta mare a Nașterii Domnului”. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace și între oameni bunăvoire. Dumnezeu să vă ajute!

Să vă fie și vouă prilej de bucurie și de amintire frumoasă, încheind anul acesta de învățătură. Poate va mai fi un an de bunăvoință a celor care ne dușmănesc. Să ne vedem cu bine și altădată!

(Fragment extras din Ne vorbește Părintele Justin, vol III)

Toaca-n cer și slujba-n rai

Cuvânt de întâmpinare la colindul maicilor din mănăstirea Paltin[1]

Vă mulțumesc pentru străduința voastră de a ne face frumusețea asta de colinde. Poate dă Dumnezeu și cine știe cum să ne mai găsim și la anu. Uite am trecut așa cu frățiile voastre aici vreo 11 ani. Păi 11 ani au trecut așa ca un an. Și ce ar mai fi să mai adăugăm unul?!

Era frumos colindul acesta cu Liturghia cerească, cu cea pământească, Toaca-n cer și slujba-n Rai. E minunată credința aceasta a poporului nostru ca și obiceiul de a posti până pe la 9-10, să nu se mănânce. Creștinul adevărat care mai ține o rânduială se uită la soare să vadă unde a ajuns: e pe la 9, e pe la 10? Și atunci el dezleagă și ia anafură și mănâncă și el ceva. Dar până atunci feritu’ Sfântu, până se împărtășesc îngerii măi. Se termină Liturghia cerească, se împărtășesc îngerii și atunci și noi împreună cu cerurile, cu lumea cerească ne împărtășim și noi din bunurile acestea ale noastre, în afară de vin și de rachiu. Dar încolo ne înfruptăm și noi din toate.

Pruncul Iisus a venit aici la noi în iesle, a coborât pe paie, și ne-a dăruit noua dragoste desăvârșită pentru om. Apoi și noi trebuie să mergem cam pe aceeași urmă. Că  dacă te-aș pune să stai în paie, într-o șură așa, să viețuiești acolo măcar un post de 6 săptămâni…, nu știu câți am răbda. Să stai acolo! Stăteam, maicilor, în Delta Dunării câte 120 de oameni într-o cabană. Nu exista foc, nu exista căldură și eram plini de apă până sus la brâu. Zăceam cu trupul nostru în apă. Ajungeai în cabana aceea fără foc, fără nicio căldură, nimic. După o jumătate de oră, ne încălzeam puțin unul de la altul. Eu urcam la etajul 3, erau paturi pe 2 etaje, pe 3 etaje. Apoi, vă puteți închipui, se descălța cel de sus și se dădea și masa, chipurile! În gamelă numai te trezeai cu un fes, te trezeai cu… să nu mai zic ciorap. Ei, așa frumos, îl luai, îl dădeai la o parte și mâncai ca la felul 3. Da n-aveai nicio grijă! Ei bine, cam așa se face viața creștină, măi! Pentru noi, cei ce ne tragem din comoditatea aceasta a noastră, nu se mai nasc sfinți, nu se mai nasc eroi, nu se mai nasc mărturisitori, nu se mai nasc cuvioși. Dacă noi am călca puțin pe urmele lor atunci viața de mănăstire ar fi totul o deplină dragoste și o împărtășanie și o trăire, unul pentru altul. În mănăstire nu există tot eu sau numai eu. Eu să fiu prima, eu să mă duc să fac pentru cealaltă și pentru celălalt. Cam asta ar fi de altfel mentalitatea noastră creștin-ortodoxă.

În fond, ce-s maicile? Maicile sunt niște creștine mai bune. Niște creștini desăvârșiți. Apoi ele nu refuză nimic în numele acestei creștine desăvârșite cât privește nevoința și dragostea față de celălalt sau față de cealaltă.

Acuși, peste câteva zile, împlinesc 92 de ani. Aș vrea ca și frățiile voastre, cât e posibil, să tindeți către acești ani materiali. Dacă vă aduce Dumnezeu la acești ani o să puteți reabilita și ceea ce a fost în trecutul frățiilor voastre. Dar numai să-i folosiți cum trebuie. Eu poate că nu i-am folosit cum trebuie de aceea și Dumnezeu mi-a mai dat unele încercări. M-a luat și cu nuiaua, m-a mai luat și cu asprimea: „Stai măi, că tu ai luat-o, așa, pe miriște, ia coboară și vino încoace la Mine”. De aceea și acum când stau, de pildă, la Liturghiile acestea frumoase, zilele acestea nemaiîntâlnit de bogate în ceea ce privește viața duhovnicească, stau și eu pe scaun acolo și văd soborul frumos împodobit, veșminte strălucitoare, cu pietre scumpe. Pe vremea mea nu erau așa, măi. Era un veșmânt pentru duminică și unul de sărbători. D᾿apoi acum când mă uit cum se îmbracă cu atâta lumină, ca îngerii pe pământ, măi, căci biserica este cerul pe pământ. Într-adevăr, frumusețea cu care e împodobită acum biserica, o mare artă, asta dovedește și bogăția sufletească. Câte frumuseți! Continue Reading »

După 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

Și de ce a pornit tocmai de la Timișoara?

Timișoara sigur că e un centru cu multe influențe străine și oarecum sub influența asta  nemțească și maghiară; au alt contact de zone și poliție, și teritorial, și economic și este un loc de întâlnire, unde se pot mișca lucrurile altfel decât ai face în Moldova sau într-o zonă a Munteniei, Olteniei. Alta este mentalitatea și agerimea de concentrare a românilor. Dar sunt multe manevre dedesubt, încât nu mai poți avea încredere că o acțiune este bună și nemincinoasă. Ne-am fript o dată. Suntem un popor foarte slab, total nepregătit, total necunoscător, nu știe, nu are habar de existența și de viața toate ziarele și toată presa, tot ce se publică nu este decât o gogoșărie mare. Dar nimeni nu îndrăznește să vorbească altceva, toți vorbesc frumos, oratoric, dar nu spun ce trebuie să spună. Vorbesc frumos în fața tinerilor, apar în conferințe și la televizor, vorbesc despre Stefan cel Mare, îl ia pe Mihai Viteazul, îl ia pe Cantacuzino, pe Constantin Brâncoveanu, da să spună ceva la zi, cum se petrec lucrurile și să le dea așa o explicație amănunțită, să vină cu e explicație, ferească Sfântu! -, nu vorbește nimeni. Vorbesc ore întregi, dar de fapt nu spun nimic[1].

Nu mi-am pus prea mari nădejdi în Revoluție pentru că știam că ea este o manevră care trebuie să prostească o lume. Totuși, mi-am pus încrederea în om, socotind că oamenii se vor îndrepta spre lumea aceasta care a suferit. Credeam că vor veni niște oameni la conducere dintre cei care au militat pentru dreptatea și fericirea neamului. Dar lumea nu s-a îndreptat deloc. A urmat același materialism, aceleași concepții, aceeași gândire. Au pus stăpânire pe capul acestei mulțimi care a înnebunit și n-a știut ce să mai aleagă. Și atunci mi-am dat seama că totul este un fals. Așa s-a întâmplat în Rusia, așa s-a întâmplat în Bulgaria și peste tot. Așa încât, n-am putut să-mi pun speranță, după cum nici la ora actuală nu-mi pun nicio speranță, pentru că nu noi ne conducem, nu noi ne administrăm, nu noi ne dirijăm, nu noi gândim. Este o gândire străină și cu totul aparte de viața și de idealurile noastre creștin-ortodoxe. Și tot ce nu este în duhul acesta ortodox, nu are continuitate în istorie. De aceea „nu vă nădăjduiți spre fiii oamenilor întru care nu este mântuire”.

Noi sperăm totuși ca din tot aluatul acesta să mai iasă și ceva bun. Vedeți dumneavoastră, când într-un cazan se fierbe tot materialul acesta și aurul și argintul și fier și bronz și toate metalele, din toată fierberea aceasta se vor alege după felul lor, așa și cu neamul acesta. Poate, în sfârșit, vor ieși la lumină frumusețea și curăția lui, ca să fie pregătit pentru marele act al venirii lui Hristos pe pământ și pentru judecata obștească. Dumnezeu să binecuvinteze poporul acesta și neamul nostru și să-i dea un viitor fericit![2]

[1] Fragment din Revista Atitudini nr. 43

[2] Fragment dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 56

DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Lăuntric, omul cam știe ce trebuie să facă pentru o pregătire a unui sfârșit. Sfârșitul lumii este sfârșitul fiecărui om în parte. După mine, sunt două feluri de a sfârși: un sfârșit spiritual și un sfârșit biologic. În toate perioadele grele, în primul război mondial, în al doilea război mondial, lumea era într-o pregătire a unui cataclism, a unui război. Dar una este a lupta într-un război mondial cu pușca, alta a răzbi într-un război cu un tanc, cu aviație și alta este a răzbi în vremea noastră cu un război electronic, tehnologic care militează pentru „viața fără viață”. Când erai în război numai cu pușca, atunci într-adevăr te găseai pe un front acolo și aveai idealul tău că îți aperi soția ta, mama ta, părinții tăi, copiii și toată familia care plângea după tine și îți scria câte o carte poștală pe care o citeai în ploaia de obuze din linia întâi. Altceva a fost al doilea război mondial când venea aviația, veneau tancurile, când venea pușca asta foarte interesantă, catiușa, care secera cum ar secera holera, pentru că cu un tun pe un front pe o distanță de 7, 8, 10 km. nu mai era nevoie de ostaș. Această catiușă este premergătoare războiului electronic.

Acum te găsești pe front, rămâi acolo cu gamela în mână, cu centura pe burtă și mori acolo sufocat, ca și cum ai da cu un spray și rămâi nemișcat. Ei bine, tot acest război al tehnicii care vine este și din cauza greutăților noastre, că omul nu mai gândește, nu mai simte, nu mai trăiește. Se produce o animalizare a lui. Omul a devenit un om al tehnicii. Doi oameni care se întâlnesc astăzi nu mai vorbesc de un interes sufletesc între ei, nu mai vorbesc cum să-și ducă viața mai aproape de Evanghelie, mai aproape de viața sfântului al căror nume îl poartă, să se îngrijească de formarea celor 5, 6 copii sau câți au în familie…

Cu adevărat, noi suntem într-o judecată a lui Dumnezeu pentru toate faptele noastre, căci dacă lumea se teme la un apel pe care l-am făcut acum o lună de zile când toată lumea s-a înspăimântat: „Gata pierim, vine sfârșitul!”, ce să mai vorbim de altele mai grave? Și a fost un apel pe care l-am făcut spre trezire, spre o revenire pe făgașul nostru creștinesc în preajma sărbătorilor mari care vin. Căci omul și pe timpul lui Noe, când acesta se pregătea să-și facă imensa lui corabie, a fost luat pe neașteptate și a venit potopul când nu se gândea nimeni. Și la ora aceasta, chiar dacă facem noi un act de pregătire duhovnicească sau oarecum materială, este foarte clar că nimeni nu mai are o convingere. Și cel care își face un bordei undeva în câmp sau în munte, izolat, nu se gândește când și ce va fi. „Eh, va fi cândva, dar eu îmi fac aici. Poate dacă n-oi folosi eu, să-l folosească altul”, așa cum îmi spunea părintele Nicodim Grosu acum 30 de ani: „Faci sfinția ta mănăstire acolo la Hașca, în Poiana Largului, dar faci ca să aibă ce folosi alții sau ce le pângări”. Și îmi spuneam că dacă a prorocit părintele acestea, o vorbi un adevăr că lucrăm ca să lăsăm după noi o urmă, dacă nu duhovnicească, măcar materială. Și iată că astăzi am revenit la spusele bătrânului din muntele Tarcăului și sunt mulțumit totuși că obștea creștină s-o folosi de locurile acestea ale noastre.

(…)

Ce ne-a mai rămas este rugăciunea și unitatea între noi, să păstrăm aceste relații de prietenie pe care le mai avem, între noi creștinii, ne mai sfătuim, ne mai consultăm, dezbatem și ne întărim unii pe alții să putem supraviețui în această realitate dură. Să nu trăim cu iluzii că putem schimba lumea. Noi suntem turma mică. Dar așa mici și neînsemnați cum suntem, Mântuitorul nouă ne-a făgăduit împărăția. A voastră este Împărăția! „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”(Lc. 12:32). Acesta este statutul nostru, al celor mici: fără drepturi, fără ocrotire, fără sfat, accepți situația în care te-a lăsat Dumnezeu și te lupți cu armele creștine.

Continuare în Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 67