Posts Tagged 'isihasm'


PĂRINTELE DANIIL SANDU TUDOR ȘI MIȘCAREA RUGUL APRINS


de Monahia Dometiana

Se cuvine, cu nevrednicie să intrăm din nou în pridvorul tainei Rugului Aprins. E o datorie de onoare să mărturisim în ce duh filocalic puteau trăi românii intelectuali, chiar într-un moment de cutremur social-istoric odată cu venirea „fiarei roșii” de la Răsărit. În vremurile acelea de confuzie, mulți credeau că mai poate fi posibilă salvarea neamului prin credința în Dumnezeu.

Iată care era crezul unui intelectual de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu: „Generațiile dinaintea noastră parcă au știut să ducă mai bine barca și, mai târziu, au știut să avizeze la soluțiile, omenește vorbind, cele mai realiste, mai onorabile. Noi ne-am descumpănit, pierzând până și simțul conservării. Nu putem izbuti imitând, maimuțărind Occidentul, chiar dacă investim operația cu atribute superioare. Rădăcinile și izvorul unei expresii autentice, originale, puternice, majore, universale se află numai în configurația noastră creștină, în fructificarea acestei dimensiuni a Omului din noi. Nu există cultură decât înlăuntrul unei viziuni religioase a lumii.”

Încheiam articolul dintr-un număr anterior cu scrisoarea către fiii duhovnicești a părintelui Ioan Kulâghin, duhovnic al Mitropolitului Rostovului, refugiați din Rusia și care erau cazați la mănăstirea Cernica. Părintele Ioan cel Străin era un practicant autentic ar rugăciunii lui Iisus. Părintele Sofian Boghiu îl găzduia pe părintele Ioan la mănăstirea Antim de sâmbătă până luni și-i era de mare folos. Odată l-a ispitit în timp ce vorbea foarte aprins cu cineva. Părintele Sofian i-a pus mâna pe umăr și l-a întrebat: „Părinte Ioane, și acum te rogi?” Iar Părintele Ioan i-a răspuns simplu: „Da, părinte, mă rog”[1].

miscareaE nevoie de timp ca să înțelegem cuvântul părintelui Ioan, ritmul lui lăuntric, sensul și „dorul” lui nesfârșit ca și rugăciunea.

„Slavă și mulțumire fie aduse Domnului care în această clipă chiar, ne vădește bunăvoirea”. Ortodoxia este recunoașterea de fapt a adevăratei slave. Unii gânditori socotesc că „slava” e trupul însuși al Dumnezeirii, lumina necreată care duce la transfigurare. Cuvântul bunăvoire apare pentru prima dată în Noul Testament, la Nașterea lui Hristos, alăturat exact slavei: «Și deodată s-a văzut…mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Lc. 2:13-14). Apoi, bunăvoirea apare la Botez și la Schimbarea la Față: «Acesta este Fiul meu iubit, întru Tine am binevoit» (Mc. 1:11 și Lc. 9:35) când cerul se deschide.

Spațiul nu ne permite să interpretăm în detaliu testamentul părintelui Ioan către fiii săi duhovnicești, dar se mai cuvine o precizare: cheia acestui cuvânt este tocmai relația stareț,  părinte duhovnicesc – ucenic. Cuvântul: „Fericiți cei ce nu s-au îndoit de mine, nevrednicul vostru părinte și Stareț care mă găsesc printre voi ca un străin trimis”, e de o mare frumusețe.

În Sfânta Liturghie, formula de introducere pe care o zice preotul pentru Tatăl nostru este: „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată…”. Duhul nu are chip. Fiul are chip. Tatăl are nume. În felul în care te atinge Duhul și ești în stare să-L primești, la fel îți recunoști părintele spiritual și nu te îndoiești de el, pentru că de aceea sunt fericiți cei care nu se îndoiesc de el. Iar părintele Ioan Străinul a trecut ușor printre prietenii lui de la Rugul Aprins, cum bine spunea cineva ca un fâlfâit de aripi ca ale îngerilor, aproape fără a-l putea auzi dacă nu ești pregătit să-i primești binecuvântarea plină de har. Continue Reading »



Gheron Iosif Isihastul – Ultimul mare povăţuitor al rugăciunii lui Iisus


Vârsta copilăriei şi a tinereţii

gheron iosif

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Care a împodobit Biserica Sa cu suflete sfinţite prin vieţuire duhovnicească şi nu a lăsat Biserica văduvită de sfinţi nici în vremurile de pe urmă în care apostazia şi fărădelegile au cuprins omenirea. Trăind într-o lume plină de fărădelegi adeseori ne îndoim că mai este cu putinţă să ducem o viaţă curată şi neîntinată ca să dobândim harul lui Dumnezeu. Însă Domnul ne cheamă la El prin dragostea Sa pe care a arătat-o lumii şi în aceste vremuri de pe urmă, pogorând harul Său cu îmbelşugare asupra celor ce nu se smintesc de greutăţile şi slăbiciunile acestui veac, ci cu credinţă năzuiesc spre curăţirea de patimi şi dobândirea Duhului Sfânt. De acest adevăr, cum că ne putem despătimi şi în vremurile noastre, nu doar în primele veacuri de creştinism, ne încredinţează viaţa sfântă a cuviosului Iosif Isihastul, supranumit Gheron Iosif, sfânt ce a trăit în secolul XX.

Gheron Iosif Isihastul, pe numele său de botez, Francisc, s-a născut în Grecia, în satul Levkes din insula Paros. Copilăria sa este simplă şi obişnuită ca a oricărui copil ce se trage dintr-o familie de creştini modeşti. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, nu a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, era o femeie evlavioasă şi îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu.

Căsuța lor mică de două camere trebuia să îi adăpostească pe toți cei şase copilaşi iar mama să muncească din greu pentru a le oferi hrana necesară. Îi creştea cu drag însă, întreţinând o atmosferă de dragoste şi căldură sufletească. Dar ca o mamă desăvârşită, s-a îngrijit nu numai de hrana cea trupească a fiilor ei, ci şi de cea sufletească, învăţându-i rânduiala rugăciunii, să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtășească.

O mare înrâurire asupra sufletului de copil al lui Francisc a avut-o duhovnicul său, Cuviosul Arsenie Aghioritul, care i-a insuflat dragoste de Dumnezeu şi teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. În acest climat a trăit Francisc timp de 17 ani, timp în care s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească, încercând să o ajute pe mama sa să întreţină toată familia. Iată cum își amintea stareţul perioada copilăriei sale: „Aveam vreo două găini, le luam ouăle, le dădeam la băcan, iar el ne dădea vreo două sardele, căci oul cine să-l mănânce mai întâi? Uneori, ca un copil ce eram, mergeam la capră şi sugeam lapte”. Continue Reading »