Posts Tagged 'Ioan Maximovici'


Viața Sfântului ierarh Ioan Maximovici „unul dintre ultimii adevărați apostoli


Marele ierarh şi făcător de minuni, cel ce a ținut aprinsă flacăra Ortodoxiei mărturisitoare întrunul dintre cele mai prigonite veacuri ale Creştinătății, cel ce avea să umple întreg pământul cu minuni, Sf. Ioan Maximovici, s-a născut în pământul Rusiei în ziua de 4 iulie a anului 1896, în satul Adamvka din Gubernia Harkov. Provenind din vestita familie nobilă Maximovici, din părinții Boris şi Glafira, acesta a primit numele de Mihail, în cinstea Sf. Arhanghel Mihail. Familia Maximovici era vestită în toată Rusia pentru cucernicia şi patriotismul ei. Cu siguranță tânărul Mihail avea să păşească pe urmele celui mai vestit membru al acestei familii, Sf. Ioan Maximovici, mitropolit de Tobolsk.

Copilăria

Tânărul Mihail sau Mişa, după cum i se zicea, a fost un băiat deosebit încă din copilărie. Era foarte blând şi tăcut; se străduia să fie împăcat cu toată lumea, dar nu avea niciun prieten apropiat. Singurii lui prieteni erau animalele, îndeosebi câinii. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase ale copiilor, ci prefera să mediteze la probleme existențiale, numai de el ştiute. Era bolnăvicios şi mânca puțin; ca frate mai mare, avea grijă de patru frați şi o soră mai mică. Îi plăcea să se joace de-a mănăstirea şi adeseori îi îmbrăca pe soldăței în haine negre ca ale călugărilor. Copilăria lui nu a fost una obişnuită ci încă de pe atunci, Mişa purta în sine trăsături nobile, evlavioase, ce ascundeau o adâncă gândire şi idealuri înalte. Copil fiind, îndeletnicirea lui de seamă era să colecționeze icoane şi să lectureze cărți bisericeşti sau istorice. Continue Reading »



Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea a II-a)


Ierarhii ROCOR-ului[1]

În 1935 s-a sărbătorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei întâistătătorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sărbătorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activă s-a luat nu doar de către Biserica Sârbă, în granițele căreia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanți ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alți reprezentanți au venit din toate colțurile lumii.

În anul următor, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit întru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese încă dinainte dorit şi care a fost ales imediat de către Sinodul Episcopilor Ruşi din Străinătate. La început această schimbare nu a adus nicio modificare în situația ROCOR. Ea a continuat să existe şi să acționeze ca şi înainte, fiind ocârmuită prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, şi pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. În 1937 locțiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit în exil, şi aparent nu cu mult înainte de aceasta, sau curând după aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia să devină locțiitor după IPS Petru, de asemenea a murit în exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitați de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urmă ca locțiitor al scaunului patriarhal.

În acest timp Biserica Rusă din interiorul Rusiei era într-o totală stare de dezolare. Erau doar douăzeci de episcopi în libertate, iar majoritatea bisericilor erau închise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii întregi şi vaste teritorii nu aveau nici măcar o singură biserică. Sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care rămăsese era în exil, la muncă forțată, sau trăia ascunzându-şi dregătoria, cu greu câştigându-şi existența prin orice fel de muncă, numai în taină slujind în casele mirenilor credincioşi. Continue Reading »



Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea I)


Text tradus din Orthodox Word, Martie-Aprilie 1971 (vol. VII #2)

Nota redacției ATITUDINI: Prin acest articol dorim să se înțeleagă limpede din ce Biserică a făcut parte Sf. Ioan Maximovici şi care este învățătura şi atitudinea ROCOR-ului de-a lungul timpului. Într-adevăr Sf. Ioan Maximovici a făcut parte din ROCOR, dar ROCOR-ul Sfântului Ioan nu e nici pe departe ROCOR-ul de azi, adică bisericile stiliste, vechi calendaristice, care nu au comuniune cu celelalte biserici ortodoxe, bisericile oficiale, de unde aceştia s-au rupt. Aceste biserici stiliste sunt necanonice, fiindcă s-au rupt de la Biserica Mamă, nu recunosc tainele săvârşite în bisericile ortodoxe oficiale şi nu sunt recunoscute de nicio biserică ortodoxă oficială. ROCOR-ul Sfântului Ioan Maximovici niciodată nu a rupt comuniunea spirituală cu Biserica Mamă şi cu niciuna din bisericile oficiale, chiar nou-calendaristice, fiind cu totul lipsit de o atitudine extremistă, alegând să meargă pe calea discernământului, prin care a rămas departe de orice compromis politic sau rătăcire dogmatică, dar departe însă şi de orice atitudine schismatică. Astăzi, când pricinile dezbinării s-au înlăturat, ROCOR-ul s-a unit cu Biserica Mamă a Rusiei, după cum Sf. Ioan şi-a dorit şi după cum a şi proorocit:

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu este despărțită duhovniceşte de Maica sa pătimitoare, ci înalță rugăciuni pentru ea, îi păstrează bogățiile duhovniceşti şi materiale şi, la vremea potrivită, se va uni din nou cu ea, atunci când pricinile dezbinării se vor fi risipit.

Amintim însă şi Anatemele sfântului Sinod al ROCOR-ului, care s-a întrunit la Vancouver, în Canada, în anul 1983: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos învățând că Biserica Sa este împărțită în aşa-zise «ramificații» ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viață sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ramificațiile» „sectele, denominațiunile şi chiar religiile „vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoția şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiință sunt în comuniune cu aceşti eretici înaintemenționați sau celor ce susțin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frățeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărțiți, să fie Anatema”).

Istoria ROCOR-ului

Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) este acea parte a Bisericii Ruse care se află în afara granițelor statului rus, reglementată în prezent de către un Înalt Ierarh şi de către un Sinod al Episcopilor aleşi de Soborul Episcopilor din diaspora rusă.

Biserica Rusă a avut o parte înafara Rusiei timp de aproximativ două secole. Propovăduirea creştinismului către triburile păgâne din Asia a însemnat fondarea „misiunilor” care au devenit în decursul timpului eparhii, în China şi Japonia. Răspândirea Ortodoxiei la populația păgână a Insulelor Aleutine şi Alaska şi stabilirea Misiunii, şi mai apoi eparhiile pentru America de Nord, au fost tot o continuare a propovăduirii din Asia. În Europa de Vest, începând cu secolul 18, bisericile au fost construite pentru început la ambasadele ruse, şi apoi în acele locuri care au fost vizitate de ruşi în călătoriile lor în străinătate. Toate aceste biserici au fost considerate ca fiind în Eparhia Mitropoliei Petrogradului; cel mai recent au fost direct sub ascultarea de Episcopul Kronstadt-ului. Niciunul dintre Patriarhii de Est a cărui autoritate a fost respectată de poporul rus şi niciunul dintre ceilalți ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe nu a protestat vreodată împotriva unei astfel de răspândiri a Bisericii Ruse. Dacă, în conformitate cu canoanele Bisericii, o durată de treizeci de ani este suficientă pentru ca o biserică sau un loc să aparțină eparhiei care a fost în posesia ei în cursul acelor ani, atunci cu atât mai mult trebuie recunoscut şi de necontestat dreptul Bisericii Ruse la locurile care au fost îngrijite de ei timp de multe decenii. Se poate spune destul de sigur că această problemă nu s-ar fi pus dacă Imperiul Rus, şi împreună cu el Biserica Rusă, ar fi rămas în puterea şi slava sa de dinainte, şi dacă nu li s-ar fi întâmplat nicio nenorocire.

Prigoana Bisericii Ruse

După prăbuşirea monarhiei, la început Biserica a continuat atât în interior cât şi în afara Rusiei, bucurându-se de drepturile sale anterioare. Dar nu a durat mult. Curând a început persecuția. Regimul comunist venit la putere şi-a stabilit ca obiectiv dezrădăcinarea religiei, care, conform învățăturilor marxiste, ar fi prejudecată şi superstiție. Lovitura cea mare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe, de care aparținea majoritatea covârşitoare a ruşilor, cea care i-a inspirat de-a lungul secolelor, încă de la Botezul Rusiei. Bisericile au început să fie închise, clericii persecutați şi ucişi, acest lucru transformându-se într-o luptă sistematică împotriva Bisericii, cu scopul de a o extermina. Prevăzând posibilitatea ca autoritatea superioară a Bisericii Ruse să fie lipsită de libertate şi că ar deveni imposibil pentru părțile separate ale Bisericii să aibă contact cu aceasta, Patriarhul Tihon a dat hotărârea ca în regiunile separate de administrația Bisericii să fie stabilite administrații temporare, sub păstorirea ierarhului mai mare al acelei regiuni. Existau deja administrații în locuri care nu puteau avea contact cu Moscova în timpul războiului civil din Rusia (partea de sud a Rusiei şi Siberia). Iar când a urmat marele exod al ruşilor din patria lor, după înfrângerea trupelor care luptaseră împotriva regimului comunist, ierarhia superioară a Bisericii din Rusia de Sud, în frunte cu Mitropolitul Antonie, atunci cunoscut în toată lumea ortodoxă, s-au aflat în afara Rusiei. Continue Reading »