Posts Tagged 'invataturi'


PR. DIMITRIE BEJAN: JERTFA NOASTRĂ NU A RODIT PENTRU CĂ A FOST INSUFICIENTĂ. CUGETĂRI ALESE


icoana

DESPRE BOGĂȚIA ORTODOXIEI[1]

În Ortodoxie toate problemele de credință și de morală sunt așezate cu timpul și nu se mai simte nevoia de vreo inovație. De 2000 de ani, noi stăm pe aceleași principii de doctrină și de morală și nu simțim nevoia de inovații. Noi stăm tari și neclintiți pe cele 20 de veacuri, care înseamnă în permanență hrana nealterată a Ortodoxiei universale. În aceasta stă tăria Bisericii Ortodoxe! Nu se simte nevoia de dogme noi. Se simte nevoia să-I cântăm lui Dumnezeu, recitativ, Simbolul Credinței și psalmodierea rugăciunii Tatăl Nostru. Iar versul Bisericii Ortodoxe este rectiliniu și ne duce hotărât la poarta Raiului. Însăși închinarea noastră seara și dimineața, la mese, când plecăm la drum, este cea mai activă predică spre lauda bunului Dumnezeu.

Cât va fi pământul, Ortodoxia va fi Ortodoxie. Noi sub nicio formă nu cedăm. Dacă devenim o Biserică activă, vom crea și noi misiune. Prea suntem Biserică statică. Noi păstrăm ce-am moștenit, din cauza turcismului și a Rusiei care ne-au mâncat libertățile, n-am progresat în materia misionară.

Teologia este susținută de Duhul Sfânt, Care dirijează Biserica Ortodoxă, și de preoții cucernici care aprofundează cunoștințele teologale. După cum se înțelege, este o perfectă colaborare între Duhul Sfânt și Biserica conducătoare. În aceste condiții, Biserica nu poate greși. Deoarece în veci Biserica Ortodoxă, în totalitatea ei, este condusă în timp de puterea lui Dumnezeu, „Care pretutindeni este și toate le împlinește”. Totdeauna teologia este activă, cunoștințele rămân aceleași și nealterate în esența lor. Când omul se suprapune Duhului Sfânt și o ia după capul său, neascultând de Biserică și de Sfinții Părinți, apar sectele, care la început sunt foarte violente. Apoi se cumințesc și se numără printre sutele de feluri de grupări creștine.

sfaturi

DESPRE VIITORUL BISERICII ORTODOXE

În Biserica de mâine trebuie să avem niște arhierei pricepuți și cu duh creștin și să fie numit un episcop pentru tineret. Așa era când eram eu student. Era un episcop pentru armată, unul pentru tineret, unul pentru știu eu, ce alte instituții, care cu asta se ocupau. Și atunci, dacă ai pe cineva care te dirijează pe tine, preot, care te-ai înscris în această asociație ortodoxă, faci treabă și slujești Biserica lui Hristos și neamul tău. Scopul vieții este să dai din tine umanitatea, să te jertfești pentru Hristos și pentru aproapele.

Renașterea în Duh a creștinismului ortodox se face mai întâi prin mănăstirile vii, al doilea prin preoții de vocație, al treilea prin credincioșii buni. Mai ales la sate și la periferiile orașelor.

Vine vremea să se umple calendarele cu numele celor morți pentru credința creștină. În acest timp cele două «biserici» ale Apusului, catolică și protestantă, n-au ridicat niciun deget în sprijinul celor închiși sau omorâți pentru credință. Au trăit lumește, îmbrăcați în vison și purpură, mâncând la mese bogate și, din când în când, jelindu-ne pe noi.

ecumenism

MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI ÎNCERCĂRILE DE UNIRE

Mișcarea ecumenică este inițiată de lumea protestantă, care, și pentru noi și pentru catolici, constituie erezia lumii germanice ridicată împotriva papalității și a catolicismului dar, în fond, și împotriva Ortodoxiei, care reprezintă tradiția, prin excelență. Și am greșit când, la chemarea lor, am întins o mână și binevoitoare și protectoare. Catolicii nici până astăzi n-au aderat la această Mișcare ecumenică. Trimit la diverse congrese ecumenice doar observatori. Noi ne-am predat cu arme și muniții, lumii germanice.

Sunt o mie de ani de când ne-am despărțit. Unirea, tot într-o mie de ani se face. Chiar dacă vlădicii noștri ar face-o oficial, noi nu mergem. Noi rămânem ortodocși.

Sperați într-o apropiere de «Biserica» catolică?

În niciun caz. O să ne unim, dar nu în duh. Nicio apropiere administrativă măcar. Nu. Noi avem 2000 de ani de tradiție. Noi suntem Biserica tradiției. Noi am format creștinismul. De la Ierusalim pleacă creștinismul, nu de la Roma încolo.

DESPRE CHEMAREA PREOTULUI

Un preot bun trebuie să fie mai întâi un om de rugăciune. Apoi să săvârșească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă o familie model, să-și iubească enoriașii, să respecte cu sfințenie rânduiala și canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă și să se jertfească pentru poporul lui Dumnezeu.

Principalele fapte ale preotului sunt: rugăciunea, slujba la biserică, milostenia și predica. Aici intră și scrisul. Asta este fapta preotului misionar.

dimitrie bejan

MENIREA MĂNĂSTIRILOR

Mănăstirile au fost, sunt și vor fi principalele focare pentru renașterea spiritului creștin-ortodox. În spatele lor se orânduiesc preoții de mir și creștinii. Dar deasupra tuturor este Dumnezeu, Care nu doarme niciodată și le poartă de grijă popoarelor creștine mai ales. De cele mai multe ori, ca în Vechiul Testament, apare un om trimis de sus, care arde pentru credință și lumea se ia după el. Sunt mulți călugări buni, știuți mai ales de Dumnezeu, știuți chiar și de mine. Eu știu că bunul Dumnezeu poate ridica și din pietre ucenici.

Mănăstirile să se întoarcă total la observarea integrală a canoanelor Sfântului Vasile cel Mare. Toți monahii merg la desăvârșire, lăsând în urma lor, toate problemele din viața socială. Au o singură lucrare și un singur drum: stăruința de a ajunge luminoși la poarta Raiului. Ceilalți se luptă cu nevoile și cu poftele din greu. Și aceștia pot ajunge în Rai prin credință bună și cât mai multă omenie.

Este nevoie de pus ordine în viața monahală. În ultimul timp au bătut și bat la poarta mănăstirilor tineri și tinere, buni în credință, dar total nepregătiți pentru viața monahală, care înseamnă rupere de lume și de ispitele ei.

Aici, în mănăstire, omul — cioban sau profesor — devine frate cu celălalt. La fel ciobanul ca și înțeleptul pot bate la poarta Raiului, să intre și să stea pe scaun de egalitate, căci alta este judecata și aprecierea lui Dumnezeu. Noi așteptăm de la mănăstiri o foarte puternică trezire de credință faptică.

Artileria dracului bate cu precădere în mănăstiri. Călugării sunt pionierii de frunte ai Sfintei Biserici. În armată pionieri sunt cei ce fac drumurile în fața noastră, cei de sacrificiu. Satana are în primire întâi mănăstirile!

Este vorba de lupta cu săgețile de geniu ale satanei. Îți dă gândul chiar că nu există Dumnezeu. Eu nu știam de aceste ispite când eram tânăr. Războiul diavolilor este cu voi călugării mai întâi. În permanență bate artileria în voi!

TAINELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la „Doamne, ajută-ne!”, până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

Noi ne mântuim prin credință și prin fapte bune. Iar faptele bune nu se pot face fără apartenența Sfântului Duh la noi. Dacă pierzi din vedere asta și spui: „Ei, am făcut și eu ceva bun! Sunt sigur de Rai!”, ești în mare primejdie. Eu mă tem că traista mea este goală, eu care plec la drum.

Sfântul Petru a scăpat de înec, strigând către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă!”. Iar mâna Domnului l-a scos din valuri și l-a ajutat să călătorească pe fruntea încrețită a unui val. Și atunci este îndreptățită apostrofa lui Hristos: „Fricosule, pentru ce te-ai îndoit? Oare nu ți-a întins bunul Dumnezeu o mână salvatoare? Iar tu ce-ai făcut? Cobori rapid, surd și orb!”. Nu se află alt drum spre Hristos, decât să te arunci cu Petru la picioarele Lui!

Rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea.

Când eram noi între noi, rugăciunea era comună, seara și dimineața. Unul zicea și ceilalți ascultau. Și mai făceai și o rugăciune personală, singur, chiar înainte de a te culca. După controlul de seară făceam rugăciunea. Nu ne supăra nimeni. Știau și milițienii, se mai uitau, dar nu te întrerupeau.

DESPRE ROSTUL SUFERINȚEI ȘI AL IUBIRII APROAPELUI

Am spus întotdeauna că suferința este mântuitoare, numai dacă o accepți fără murmur. Dar căile care duc la mântuire sunt multiple și sunt arătate în toate cărțile noastre sfinte: faptele milei trupești și faptele milei sufletești. Dacă nu-l alungi de la poarta ta pe cel sărac și-i dai o bucată de pâine sau bani și dacă îl înveți pe cel căzut drumul cel bun, ca să se ridice din mocirlă, încet-încet unii ajung până acolo să-și iubească și vrăjmașii. Mai mult decât aceasta nu i se poate cere bietului om.

Iar cea mai puternică dovadă a iubirii stă în faptul că îți pui viața ta în primejdie, pentru salvarea vieții fratelui tău.

Asta am încercat noi să facem, uneori cu opinteli și cu murmurare de protest, pentru care astăzi îmi dau seama la capătul efortului meu, că jertfa noastră nu a rodit pentru că a fost insuficientă. Vor mai fi necesare și alte jertfe pe viitor, știind noi toți că o cetate poate fi mântuită dacă în mijlocul ei se află 50 de drepți. Atunci la Sodoma unul a fost găsit drept, Lot. De aceea cetatea a pierit în flăcări. Mă întreb: „Oare câți drepți se găsesc în mijlocul poporului român? Și cât atârnă în cumpăna dreptății divine comportarea lor morală și omenia? Poate fi salvat oare poporul român de la nimicire prin numărul de drepți din mijlocul mulțimii de strâmbi? Deocamdată observ că bunul Dumnezeu stă în cumpănă! Până când?”…

 

[1] Frag. extrase din Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010.

 



Din învăţăturile Părintelui Paisie Olaru


parintele paisie olaruPentru un creştin întristat

Un creştin întristat i-a cerut bătrânului cuvânt de mângâiere, iar el i-a spus: „Ascultă, frate! Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că precum în vremea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea încă 7000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi, care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

Împotriva avortului

O femeie care nu voia să aibă copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat, ce anume să facă. Iar el i-a răspuns: Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Nici să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel care zice: Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (2 Cor. 9: 6). A venit la mine nu de mult o femeie bătrâna din Grumăzeşti Neamţ, la spovedanie, şi am întrebat-o: „Sora, câţi copii ai”? „Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, şi zece sunt primii gospodari în sat!”. A venit şi o altă femeie, de departe, şi am întrebat-o: „Câţi copii ai, creştină”? „Niciunul, părinte”. „Dar, câte avorturi ai”? „Patruzeci de avorturi!” „Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!” După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnica mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.

Pentru iubirea aproapelui

Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat, în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.

Despre erezii şi secte

Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

Despre smerenie

Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci când altul ne ocărăște şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam şi zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele”, aceasta este smerenia cea adevărată. Deci, să primim toate ca din mâna şi cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărăște cineva, Dumnezeu îi porunceşte să te ocărască. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră. Să ne smerim, fraţilor, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucurăm dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita. Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere; azi te laudă şi mâine te ocărăște. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.

sihastriaPentru preoţi

Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţa şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru mama credincioasă

O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de bărbat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfântul Pavel, care zice că „femeia credincioasă mântuieşte pe bărbatul necredincios” prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă până la capăt crucea căsătoriei.

Soţia bărbatului desfrânat, care are şi copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp până da dovada de pocăinţă şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.

Despre vremurile de apoi

Spune ucenicul său de chilie, că uneori părintele Paisie începea a plânge cu lacrimi şi când îl întrebă de ce plânge, bătrânul răspundea: „Vin timpuri foarte grele de încercare şi suferinţă şi mulţi vor cădea, fiind biruiţi de ispitele veacului celui de pe urmă!”.

Despre Maica Domnului

Dragii mei, până la uşă este tare greu, răspundea bătrânul, şi începea să plângă … Dacă ajungem noi acolo, strigam la Maica Domnului: „Ușa milostivirii deschide-o nouă!”şi Măicuţă Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare, zi suntem datori să-i citim, dimineaţa Acatistul Buneivestiri, şi seara, Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…

(Material preluat din Revista Atitudini Nr 15)



Învăţăturile Sfântului Nectarie din Eghina despre eretici


Despre ereziile papale[1]

Sf. Nectarie s-a ocupat de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sf. Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietății pretinse de instituţia papală în întreaga Biserică creştină.

Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nicio sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea papei, de Dumnezeu purtătorul părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei infailibilităţii.

Acest studiu istoric şi remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel: „Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces papei. Dumnezeu va să judece cu judecată cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii”. Continue Reading »