Posts Tagged 'INTERVIU'


Tache Rodas: „N-am nimic pe suflet. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”. Interviu realizat de m. Fotini


inmormantareInterviu emblematic cu Constantin (Tache) Rodas

Interviu realizat de Monahia Fotini, mănăstirea Paltin, anul 2011

„Nu renunț la credința mea! Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj”.

Domnule Rodas, spuneți-ne ceva esențial ce v-a marcat în temnițele comuniste.

Maica Domnului. Mâncam în genunchi cu mâinile la spate și gamela în față. Seara, două ore, doi țineau, doi dădeau. Și într-un ciubăr cu apă, doi inși udau frânghii și te băteau peste cap și te rugai să nu mai dea că înnebunești. N-am înnebunit. Sunt sănătos. Maica Domnului m-a salvat totdeauna. Adică am ieșit teafăr. În ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, primul strigăt: Voinea, al doilea: Rodas. Dacă ați auzit de Voinea, l-au adus bătut măr ca să mă convingă. Întreabă Țurcanu: „Ia, zii, bă Voinea, lui Rodas ăsta, rezistă cineva la torturile mele?”. „Nu, domnule, nu!”. „Ai auzit, bă?”. „Am auzit”. Până la urmă zice: „Am vorbit cu directorul să-ți aducă un preot să te dezlege de jurământ”. Aici iar nu am mințit.

A venit colonelul Zeller ca să facă reeducarea acolo la Pitești. L-a adus Țurcanu lângă el și lângă mine și zice: „Ăsta (arată către mine) ne-a dus pe toți”. „Nu, Maica Domnului”.

La Gherla, mulți zic că am ieșit în fabrică la bine, dar nu. Eram în camera de „distracție” acolo. Și într-o zi, zice: „Tu, tu, tu în curte, la curățat de zarzavat!”. Și tăiam niște dovlecei pentru mâncare, ca pentru ciorbă și am spus cuiva: „Fii atent cu cei de la Pitești, că e foc cu ei. Nu cunoști pe nimeni, să te abții să spui ceva!”. În ziua aceea, când m-au scos acolo, am văzut un cetățean de la Sinaia care era cu mine și i-am spus și lui: „Nu mă cunoști. Să te ferești să vorbești cu cei de la Pitești!”. Și ăsta m-a spus lui Țurcanu. Și zice: „Fugi, măi, că ăsta este informatorul Securității. Te-a păcălit pe tine, banditul!”. Și am luat o bătaie!… Cu bastoane, cu pumni, cu de toate. Asta a fost sâmbătă seara. Duminică dimineața, după bătaie m-au plimbat prin vreo 5-6 camere cu deținuții care veneau din schimbul de noapte ca să le spun ce am făcut. „Ia, spune, mă!”. „Am pus în gardă pe unii să se ferească de cei de la Pitești că sunt criminali”. Erau speriați toți că le vine rândul și lor. Dar Țurcanu zice: „Le vine rândul și lor”. Pe urmă, cu șuturi în fund m-au dus într-o celulă.

tache rodasA doua sâmbătă m-a luat din nou. La fabrică, erau două schimburi și acum schimbul care fusese de noapte, era de dimineață în camere. Iar m-a „botezat” Țurcanu. Aoleu, mamă! M-a plimbat apoi prin cinci camere, dar ieșirea din camere era cu șutul în fund, „ca să merg mai repede”. Și pe urmă toată lumea a aflat că am murit. Și ca să liniștească spiritele, m-au scos în fabrică. M-au dat la tâmplărie, dar n-am putut. Mi-au dat un robanc, o rindea din aia mare, dar n-am putut să o ridic. Pe urmă, m-au dat la scaune. Dar ce să faci cu o rindea din aceea mare? M-au dat la vopsitorie. Acolo era bine. Era un student la Medicină. Ăla bătea la ficat. Și s-a așezat lângă mine: „Rodas?”. „Da!”, zic. „Aveți un frate. Ăla sunt eu”.

Și ultima întâmplarea pe care vreau să v-o spun: eliberarea. La Aiud, ca la Pitești și Gherla era: ori mori, ori zici ca ei și devii turnător. La Aiud era colonelul Crăciun. M-a apărat și aici Dumnezeu. Dacă mă băga la ateliere, mă nenorocea. La atelierul de fierărie era foarte greu. M-au luat la depozitul de materiale (separat de fabrică). Ce-i păcăleam! M-au prins pe urmă. Îmi cereau 100 kg. de benzină, dar benzina e la litru și eu le dădeam 100 de litri în loc de 100 kg., să fie mai ușoară la litru. Șoferul directorului făcea: „Hai, domnule ministru, îmi mai dai?”. „Îți mai dau”. După câteva zile mă cheamă ofițerul politic: „Ce faci?”. Și am stat în cameră până seara, la dormitor. Și acolo, doi: Lungu Dumitru, învățător, unul dintre șefii mei și încă unul student la Drept, terminase Teologia care mi-a zis: „Tache, aici e reeducare”. „Nu fac!”, am țipat. Șeful comitetului a fost în proces cu mine. Mă duc la el acolo și îi zic: „Băi, cât stau aici, nu scoți o vorbă!”. Și a fost liniște seara. A doua seară, mă întreabă Lungu: „Ce i-ai făcut?”. „I-am zis să nu vorbească”.  A patra zi a început nebunul. A plecat. Și mi-a luat bagajul, că aveam bagaj: niște pantaloni și niște ciorapi.

tache rodasDupă câteva zile, văzând că-s încăpățânat, ofițerul politic și doi gardieni m-au scos în curtea mare a fabricii. Ieșeau toți din fabrică și ziceau: „Hai că te omoară!”. „Nu”, zic. „Am trecut pe aici la biroul lui Crăciun, colonelul, comandantul închisorii”. A fost băiat de treabă. Eu, unde mă duc fac câte o Cruce la ușă. Intru singur, până vine să-mi deschidă cineva. Și acolo i-am zis: „Eu nu renunț la credința mea”. Dar tare. Eu, care nu vorbesc așa. El: „Care credință?”. Eu: „A mea”. N-am spus: „religioasă sau legionară. Domnule, noi, frații de cruce, doar dacă eram creștini intram în Frăție”. Și am repetat de vreo 2-3 ori. Crăciun a luat șapca de pe cap, o mușca și o rotea așa și zicea: „Rodas! Rodas! Rodas!”. Eu: „Nu vă enervați, că asta e hotărârea mea”. Pe urmă m-au băgat la zarcă. Părintele Justin știe. La zarcă era mai bine: nu te supăra nimeni. Ce făceai, acolo? Eram patru inși pe trei paturi. Nu aveai voie să stai rezemat de perete. Aveam și program de rugăciune, la ora 5 după-masă: Paraclisul, acatiste. Stând aici un timp, ăștia tatonau. Mă scoate în curte: trei inși. Nu știam cine sunt ăia. Și cine crezi că era? Părintele Ioan Iovan. Mi-a spus numele, fără să ne fi văzut și acolo, în curte la Aiud, mi-a zis: „Te pomenesc în rugăciunile mele toată ziua”. Știa „distracția”, probabil.

Altădată, ședință. Era Crăciun. Zice: „Băi, voi sunteți tâmpiți. S-a dus rusul acela, Gagarin în cer și n-a găsit niciun Arhanghel, niciun Dumnezeu, nimic”. Noi râdeam. Altădată vine Crăciun cu o scrisoare. Nu puteai vorbi unul cu altul, căci aveam polițiști, unul în față, unul în spate. N-aveai voie să te uiți. Crăciun avea o scrisoare de la soția prințului Ghica. Și ne-a arătat scrisoarea care era de la „doamna…”, dar la ei nu exista doamnă, numai „tovarășă” și citea: „Dragă Alecule, băiatul e medic la Filantropia, fata e la Facultate…”. Și zice Crăciun: „Vedeți, băi? Noi suntem oameni. Avem grijă de voi. Ia citește!”. O citește prințul și zice: „Da. Scrisul e al soției mele, dar scrisoarea e dictată de Securitate”. Mamă, a sărit Crăciun ca ars și a plecat. Apoi ne-a băgat la cameră.

Și alta acum… Noi am fost ultima serie[1], adică în lume vom fi primii pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Ne-au scos în curte, bagaj n-aveam. Și mă căutau mulți: „Tache Rodas unde e? Îl cheamă cineva la celular”. Erau trei preoți călugări de la Patriarhie paralizați: „Tache, să ne bărbierești tu, că ne ducem acasă!”. Gardianul la ușă: „Ce faci?”. Eu: „Șșt. Pleacă de aici. Acum eu dictez”. Da’ obraznic, știți? Mi-au mulțumit părinții.

Dar pe drum, au început să vorbească prin tren de mine. Și s-a urcat în tren pe la Brașov o cetățeancă și, ascultând ce se vorbește despre mine, zice: „Dacă domnul ăla e așa, mă mărit cu el”. Zic: „Norocul meu”. M-au adus la ea și-mi zice: „Doamne ajută! Eu sunt din Predeal. Am vilă aici, nu-ți trebuie serviciu, nimic. Am cu ce trăi. Am auzit de dumneavoastră”. Mi-a dat adresa. În gară, un cetățean din Câmpina a urcat în tren și m-a căutat. Zice: „Domnule, cobori cu mine în gara de vest pentru că e o singură mașină care merge în oraș”. Și a venit maică-mea și cu toții se întrebau: „A venit?”. „N-a venit”. A stat ore în gară: „N-a venit”. Dar eu eram acasă, îi așteptam la ușă. Și i-am zis mamei să fie sănătoasă și cu voie bună.

interviuAuzi? Să râzi mereu. Chiar dacă ești supărată, să nu arăți treaba asta. Să râzi! E arma. Auzi? Și când intri undeva ca să nu ai probleme, faci la ușă o cruce.

Cum ați reușit să rezistați așa după atâția ani de închisoare?

Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj. Dar nu știam de ce. Într-o duminică, comitetul ăsta al nostru începe să țipe la noi în cameră: „Fața în jos să nu vezi pe nimeni!”. Și într-o zi vine Țurcanu și zice: „Relaxați-vă! Să cânte fiecare câte un cântec!”. Ăla a cântat, ăla a cântat. Apoi vine la mine: „Nu cânt că nu am voce. Nu am voce de cântat. Eu nu cânt”. Zice: „Cântă!”. Am cântat ceva (cu substrat pentru el), dar n-am gândit. Așa mi-a venit: „Te-aștept pe-același drum de altădat’!/ Ca să-nțelegi că n-am uitat/ Calea visului pierdut”. Atât mi-a trebuit. Dă-i! Pe el! M-a „botezat”[2] Țurcanu. Dar nu m-a durut niciodată. Nu am țipat niciodată. Aș minți, nu fac pe grozavul! Nu m-a durut, n-am simțit durerea niciodată. E de neînțeles. Sau când jucau pe tine câte o sârbă de asta moldovenească, nu țipam niciodată. Și odată mi-a întors capul ca să vadă de ce nu țip. Câte unul sărea pe pat ca o minge, să râdă ăia. Aveam paturi din astea de spital, să zic așa. Odată ca să mă agațe cu ceva, mi-au zis: „Ștergi cimentul pe sub paturi!”. În spatele meu, unul: „Tache, să nu spui nimic!”. „Nu spun, să mor”, zic eu. Și a venit gardianul: „Aveți ceva de spus?”. Și ăla a ridicat mâna. Gata m-a turnat. Ăsta zice: „Tache a spus că nu spune”. Eu: „Minte, domnule. N-a auzit bine. Am spus că am zis tot. Ce să mai spun?”.

Dar cu Crăciun? La zarcă, la frigider, aoleu mamă, vara înghețai acolo. Te pedepsea aiurea. M-a băgat acolo, trei zile și nopți. La zarcă, gardianul mă întreba: „Ți-e frig?”. „Puțin”, zic eu. Dar era cald. Ei erau înfrigurați. Ăia din cameră în fiecare zi îmi tăiau din pâinea lor câte o parte ca să mănânc, când o să ies după trei zile. Dar eu: „Mâncați voi, că eu am mâncat”. Cum era dormitorul? Ca un cavou de beton de la cimitir. Ai văzut cavou la cimitir, cavou de beton? Așa era și patul tot de beton. La cavou n-ai pat. Acolo aveam pat de beton, scaun nu exista și nu aveai voie să stai în timpul zilei nici rezemat, nici pe pat. Am mâncat odată o bătaie!… Aoleu!

La Brașov, aveam o secție și lucram acolo și făceam pulovere pentru ei. Era un gardian tânăr. Făceam și cruciulițe din os. Îmi dădeau săpun cam cât o cutie de chibrituri, dar nu-l consumam și băgam în el, dacă erau, medalioane, ceva. La Jilava, l-a prins pe altul și ăsta m-a turnat. Și intră în cameră: „Bă, ia adu săpunul încoace”. Nu s-a găsit nimic. Nimic. Dar m-au bătut, mamă, mamă! La cameră: „Mă, ia vino-ncoace, ăla, care te-am bătut”. M-a băgat în biroul lui acolo și zice: „Ia și mănâncă!”. Am mâncat. „Băi, te duci în cameră, nu spui că ai mâncat. Spui că te-am înjurat”. „Mulțumesc”. Deci, „m-a plătit”. Am venit acasă. Asta e! Auzi? „Bătaia e soră cu moartea”.

La subsol, acolo la Securitate, acolo eram singur. Era bine. Cum să spun? Aveam duș. Ziua făceam duș și pe urmă mergeam întruna ca leul în cușcă și urmam instrucțiunile: „Să nu vorbești tare, să nu te uiți pe geam, să nu stai aproape de ușă!”, tot din astea. Și după vreo 7-8 luni de zile, deschide unul ușa. Eu stăteam așa în fața lui. „Întoarce-te cu fața la perete!”. Eu: „Cum să mă întorc?”. El: „Păi, uite ce scrie acolo!”. Eu: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!”. Aicea l-am jignit. I-am zis: „Am și eu patru clase primare ca dumneata. Știu să citesc”. Aoleu, mamă! Și mi-a pus cătușe din acelea cu dinți. Trebuia să aibă aprobarea doctorului să mă consulte, dacă sunt sănătos. A găsit că-s vinovat. M-a băgat la carceră. În a treia noapte am căzut. Picioarele nu mă mai țineau. Deschide ușa, vine doctorul. Aveam tensiunea 26 în loc de 14. „Cine l-a băgat aici?”. A dispărut ăla. Avizul medicului mi-a prins bine pe urmă. Am avut o celulă frumoasă. Aveai voie să stai în pat. Îmi dădeau medicamente. Boier, o lună de zile. Domnule, eu spun drept, eu nu-mi dau seama că n-am fost acasă în temniță. Am fost în concediu de odihnă.

cu m-rea paltinAuzi? Eram acasă. Ziceam că nu mă însor că mi-era frică de femei. Și eram la serviciu. Aveam de lucru și seara am dat drumul la radio: vorbeau despre mine (Rodas a făcut, a dres). Am lăsat lucrările. M-am dus la unchiu-meu pe Bobâlna. Au pus ei păturile în geam și au ascultat la Europa Liberă povestea cu „distracția” când m-au plimbat pe la Gherla și cum m-au bătut pe mine acolo. Dar eu sunt sănătos. Alții stau acasă și abia se mișcă. Nu sunt învățați. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată.

Faceți rugăciune la miezul nopții? Eu, chiar dacă mă culc seara la ora 10, mă scol la 12 fără un minut, fără ceas. Cineva mă scoală. Nu știu cine. Hai, că am vorbit pentru doi ani de zile.

[1] Adică ultimii eliberați.

[2] Se referă la bătăi crunte până la sânge.

(Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 64)



Pr. Mihail Lungeanu: Despre treptele rugăciunii harice și rugăciunea în temnițele comuniste


mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta. Continue Reading »



Părintele Arsenie Papacioc: Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă!


pr. arsenie papaciocCând vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri”! Te lupţi cu el şi poate să cadă el; eşti în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem nişte inşi fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim nişte vremuri ca acestea de cruce. Vorbim mereu de cruce, dar crucea înseamnă să iei ce nu-ţi convine. Deci trebuie apărat adevărul. Cuvântul aceasta al Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii…” De ce a ales jivina asta ca înţeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Şarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar dacă îl loveşti în cap, moare. Şi capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip să nu fie lovit. Că noi numai datorită capului trăim. El e calea, adevărul şi viaţa.

Important e să stai cu tine în orice clipă. Nu e permis să nu ştii ce ai de făcut. Poate sunt situaţii să rabzi, mergând pe linia unei credinţe trăite. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea şi Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Biserica nici porţile iadului nu o vor birui. Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă! Nu-s cuvintele mele. Şi aşa este. Acestea nu sunt nişte poveşti, dragii mei. Repet, moartea nu poţi să o păcăleşti cu o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul e o mare realitate, confirmat de Mântuitorul: Mergeţi în focul cel de veci! Şi a trecut de la moarte la viaţă. Va să zică viaţa trebuie să fie niţel pipăită şi întrebat cine sunt eu? Dar numai în funcţie de marele Adevăr în contingenţă cu veşnicia, că altfel… eşti un politician prost.

Vă recomand o stare de veselie din inimă. Aş putea spune, cu nădejdea că înţelegeţi, că asta înseamnă rugăciune neîncetată. O dispoziţie continuă. Nu nevoinţa, ca o dorinţă de împlinire, neapărat. Prezenţa, starea de viaţă continuă, nu nevoinţa. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută… Starea de prezenţă e nejignitoare şi-ţi dă identitate.

Rugăciunea nu e o raţiune, rugăciunea e o fiinţă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom pune la încleştare cu puterile întunericului pe viaţă şi pe moarte.

(Fragmente dintr-un interviu realizat pentru Revista Atitudini, Nr. 5)



GALINA RĂDULEANU: „După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”


„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. Continue Reading »



I.P.S. Iustinian Chira a trecut la Domnul! Veșnică sa-i fie pomenirea! Mitropolitul care cerea canonizarea Sfinților din închisorile comuniste.Interviu


Iustinian Chira IPSSfintii inchisorilor, Articol publicat in Ziarul Ziua

— Parintele Iustinian Chira, duhovnicul care l-a uns in monahism pe Nicolae Steinhard, ne vorbeste despre jertfa poporului roman

1989 nu ne-a gasit nepregatiti

Prea Sfintitul Iustinian Chira, Episcop al Maramuresului si Satmarului, s-a nascut la 28 mai 1921 in localitatea maramureseana Plopis. In 1941 a intrat in Manastirea “Sfanta Ana” din Rohia, unde in anul urmator a fost tuns in monahism, sub numele de calugarie Iustinian. A devenit staret al manastirii in 1944 si pana in 1973 a desfasurat la Rohia o apreciabila activitate pastorala fiind numit protosinghel, in 1948, si arhimandrit in 1967. In 1973, Sfantul Sinod l-a ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, cu titlul “Maramuresanul”. In 1990 a fost ales episcop de Maramures si Satmar, fiind inscaunat la 11 noiembrie 1990, remarcandu-se in aceasta calitatea in renasterea ortodoxiei romanesti. P.S. Iustinian este cel care l-a primit la manastirea Rohia si l-a tuns in monahism pe parintele Nicolae Steinhardt. Prea Sfintitul Iustinian ne vorbeste de jertfa martirilor din perioada comunista – Sfintii Inchisorilor – si rolul Bisericii la momentul 1989. (Victor RONCEA)

Prea Sfintia Voastra, Iustinian Chira, sunteti cunoscut ca unul dintre ierarhii marcati de jertfa din inchisorile comuniste. Spuneti-ne cum priviti aceasta jertfa…

E greu sa te exprimi in legatura cu ceea ce s-a intamplat in timpul acestui regim. E aproape incredibil. si de aceea nici nu stiu anume ce-as putea sa spun. Lucrurile acestea nu se pot vorbi, nu se pot spune. Se traiesc si se gandesc. Le-am trait si le-am gandit. si eu, si tot poporul. Asa a fost. Asa ca, prin aceasta, poate ca a fost ingaduit de Dumnezeu, asa cum a fost la poporul lui Israel, care a fost eliberat din Egipt si 40 de ani a fost purtat prin pustie – drum pe care puteau sa-l faca intr-o luna, de la Marea Rosie la Iordan, si totusi a fost randuit de Dumnezeu, patruzeci de ani a fost purtat prin pustie, incat generatia veche sa dispara, sa apara o generatie noua.

Probabil ca si pentru noi, pentru Romania, o tara profund crestina – pentru ca crestinismul nostru nu l-am imbracat tarziu, adica peste trupul unui popor pagan sa imbracam o haina crestina, asa cum s-a intamplat la celelalte popoare: la unguri, la germani, la rusi – erau popoare pagane, si apoi s-au increstinat.

Asta e una. Protoparintii nostri, adica stramosii nostri n-au fost niciodata pagani, ci paralel, in acelasi timp cu aparitia luminii lui Hristos in aceasta lume, noi ne-am format ca neam. De aceea, avem un caracter profund crestin. Firea noastra e fire de crestin. De aceea, e un popor bland, e un popor care nu a asuprit si nu asupreste pe nimeni, un popor curat, un popor de asceti. Cand ii vad pe toti, pe barbati, pe femei, mi se pare ca vad niste sfinti in fata ochilor. Asa arata chipul romanilor.

Si atunci, poate ca a ingaduit Dumnezeu – nu cu vrerea lui Dumnezeu a fost, dar a ingaduit sa vina acest val de intuneric peste populatie, peste Europa, pentru ca au fost si multe pacate. si in Rusia, si in Franta, si in Spania, unde au avut loc revolutiile din epoca noastra, a avut crestinismul multe greseli. Slujitorii lui Dumnezeu au avut multe greseli, si de aceea Dumnezeu ne-a lasat sa ne incercam, sa ne maturizam, ca sa trecem prin acest foc, prin acest cuptor teribil, prin care am trecut. Continue Reading »



Pr. Prof. Teodor Zisis: Din punct de vedere canonic nu este schisma sa intrerupi pomenirea ierarhului, dar din punct de vedere pastoral nu este bine sa intrerupem pomenirea ierarhilor inca.


Un interviu exceptional, cu argumente bine intemeiate canonic si patristic, realizat de pr. dr. Ciprian Staicu.

Pr. Prof. Teodor Zisis atrage atenția că: Din punct de vedere canonic nu este schisma sa intrerupi pomenirea ierarhului (atunci cand episcopul predica erezia cu capul descoperit, adica pe față), dar din punct de vedere pastoral nu este bine sa intrerupem pomenirea ierarhilor inca.

Este o probelma insa: in Grecia cei care au rupt pomenirea nu considera ca nu mai lucreaza harul in bisericile in care se pomeneste ierarhul. Asa cum spunea si vrednicul de pomenire Gheorghios Kapsanis, este schisma in fapta sa consideri ca nu mai este har in bisericile in care se pomeneste, din motive pastorale, ierarhul. Vom reveni cu transcrierea interviului, pentru ca este nevoie de mult discernamant in aceste momente. Da, Sinodul din Creta are multe probleme de ordin eclesial si dogmatic, dar sa vedem cum trebuie luptat, urmand celor pregatiti in domeniu si luminati de Dumnezeu cu harul cunostintei, cum ar fi: IPS Ierotheos Vlachos (care nu a intrerupt pomenirea), IPS Serafim de Pireu (care a oprit de multi ani pomenirea Patriarhului Bartolomeu, dar nu si a Arhiep. Ieronim, participand la slujbe unde se pomeneste Arhiepiscopul Atenei), PS Ieremia de Gortina (care nu a oprit pomenirea) si altii… Este imperios necesar sa luptam uniti si cu arme duhovnicesti, nearuncand cuvinte defaimatoare la adresa celor ce pomenesc sau la adresa celor ce nu pomenesc. Este nevoie de mult discernamant si rugaciune. (Nota Redacției)