Posts Tagged 'INTERVIU'


Ioan Ianolide – chipul luminos al bunătății în iadul comunist. De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide


familiaArestat pentru Biblie

Doamna Constanța, ne mai puteți împărtăși câte ceva din povestirile lui Ioan Ianolide din experiența din temnițele comuniste?

Nu prea ne povestea el. Tot timpul vorbea de Valeriu, despre el foarte puține spunea. Ulterior am aflat eu de una de alta, cât a suferit, cât s-a chinuit, ce probleme a avut acolo. Foarte puțin ne spunea. Ne-a povestit însă cum a fost arestat.

Era student la Drept și vorbise cu mai mulți colegi să se întâlnească în pădure la Băneasa și el avea pregătită Biblia cu însemnări, ca să le citească din Biblie studenților. Și unii au trădat și au anunțat Siguranța Statului care a venit și i-au arestat. Și pentru asta a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.

Pentru Biblie?

Da. Au arestat vreo 60 de persoane, și de atunci a rămas în închisoare. Asta s-a întâmplat în toamna lui ’41, avea 22 de ani.

Ne-a mai povestit când era deja la Pitești și începuseră reeducarea, a venit o comisie și l-a găsit bolnav de TBC osos și l-a trimis la Târgu-Ocna. Și așa a reușit să scape de iadul de la Pitești. Se încerca chiar la sanatoriul spital să se facă și acolo reeducarea, dar a avut o șansă că era o manifestație, pentru 23 august, unde era adunată foarte multă lume în centru acolo, la Târgu-Ocna și toți deținuții au început să țipe. Și atunci au scăpat de reeducare. Dar l-au găsit tot pe el vinovat, că tot el a organizat asta și l-au mai condamnat la încă 25 de ani de muncă silnică. Sigur a mai venit amnistia și după 23 de ani a ieșit din închisoare foarte bolnav. Nu mai știa nimic de familie. Și-a adus aminte de adresa unei mătuși, s-a dus la mătușa respectivă, mătușa l-a dus la fratele, pe urmă la familie.

Atunci când a venit, a avut două mari decepții. Mama lui murise cu trei ani înainte, n-a mai găsit-o în viață, numai tatăl lui trăia și frații. Și a doua decepție – logodnica sa se căsătorise. Și el și Valeriu, când erau la Aiud, au avut o perioadă când au mers la Galda la muncă, unde aveau mai multă libertate. Unii au reușit de au fugit, alții au rămas. El și cu Valeriu nu s-au gândit să fugă. Și acolo venea mama, veneau surorile, primea pachete, primeau corespondență. Și fiind acolo, el s-a îndrăgostit de Valentina, de sora cea mare a lui Valeriu. Și s-au logodit la preot. Iar ea a promis că îl așteaptă. Mai urma să mai stea încă 18 ani după cât fusese condamnat. Și când a venit, a găsit-o pe ea căsătorită. Ea l-a așteptat mulți ani, dar familia a insistat foarte mult să nu-l mai aștepte că nu mai știa nimic de el. El nu mai știa nimic de ea, nu mai era corespondență, nu mai erau știri. Sigur că a fost o mare decepție pentru el. Ea a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Și atunci am rămas așa prieteni, cu toții, cu mine și cu surorile; mamei lui Valeriu îi spunea tot mamă: „mama Elena”. Soțul Valentinei a fost și el prizonier 20 de ani în Rusia. Și el era un bărbat foarte bun și foarte cumsecade. Am fost în relații bune și cu toate surorile și cu toată familia, ne vizitam. Continue Reading »



Părintele Proclu: „Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei”


nicauEu sunt numai călugăr, dar nu-s complet călugăr. A venit cineva, un părinte, de la o mănăstire și a zis să-i trimit două cuvinte. Cum să-i trimit două cuvinte? Că eu nu am pocăință, că celor care au pocăință, Duhul Sfânt le dă cuvânt. Și i-am spus așa, după felul meu, că atunci când îmi păzesc mintea, mă cheamă monahul Proclu și când nu-mi păzesc mintea, mă cheamă porc fără șoric de porc. Știi de ce? Pentru că am observat că are mare însemnătate a birui gândurile. M-am dus la un părinte foarte sporit care a plecat la veșnicie. Și a spus așa: că dacă vreau să mă fac călugăr – că eram tânăr pe timpul acela, când a plecat la veșnicie – să trăiesc nebăgat în seamă și de cei mari și de cei mici, și că nu am voie să mă supăr nici pe cei mari, dar nici pe cei mici, ca să pot căpăta smerenia.

Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.

Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.

Unele persoane vin la mine și mă fericesc. Eu le spun așa: nu are valoare lauda lor, când conștiința mea mă mustră. Când vine cineva la mine, eu le spun așa: „Îi fericesc pe cei care doresc să adoarmă din rugăciune”, că dacă eu adorm cu mintea în altă parte nu mai are valoare. Au venit la mine mai multe persoane și au spus că-s foarte slabe în credință. Și ca să nu mai fim slabi în credință, mult ajută dacă lăsăm lucrurile veacului acestuia și căutăm pocăința. Pe măsură ce mă smeresc și caut să adorm din rugăciune, atunci ne ajută Duhul Sfânt și Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei. Pe măsura smereniei vom reuși, dar pentru a căpăta rugăciunea lui Iisus, trebuie să luptăm contra plăcerilor care ne despart de Dumnezeu. Se poate să aibă cineva mângâieri duhovnicești cât de multe, dar nu trebuie să ne rezemăm pe bucurii duhovnicești, nici pe acestea trupești. Îi totul, cum m-a prins moartea, că diavolul, spunea chiar și Părintele Cleopa, nu se sperie de început, se teme de sfârșit. Am observat că Sfinții Părinți așa au putut lupta contra duhurilor. Ei se păzeau de cele mici. Și dacă mă păzesc de cele mici, scap de celelalte mari. Asta e treaba.

Când mă duceam pe la Părintele Paisie Olaru și îi spuneam – eram tânăr pe timpul acela – îi spuneam ispitele și el îmi spunea așa: „Apoi, așa cap, așa căciulă”. Așa și eu. Amu așa sunt și aceștia care conduc Biserica. Că trebuiau să ajute mai mult pe călugări și pe toți care duc viață de pocăință și atunci, pe măsură ce biruiau firea puteau să fie ajutați de Duhul Sfânt. Dar amu, fiindcă au făcut atâtea mănăstiri, mai mult sunt niște ingineri, contabili. Și până la urmă, cam așa trebuia ca să-i binecuvinteze pe părinți ca pe duhovnici buni. Și i-a binecuvântat Preasfințitul, ca niște buni gospodari. Dar poate de acum vor pune început bun, că au gătit bisericile de făcut.

Dar eu trebuie să-mi plâng păcatele mele și să mă rog ca Duhul Sfânt să-i trezească pentru pocăință. Și eu ce am făcut? M-am dus anii ăștia din urmă la niște părinți care făceau biserici și le-am spus așa: „Am să mă duc la o mănăstire să dau un pomelnic ca să se roage pentru mine și pentru neamurile noastre, dar unde nu este construcție”. Unde nu-i construcție, să dau un pomelnic, că acolo știu că se roagă. Că uite cum e, dacă ai de construit, mintea nu mai este la Iisus. Asta este.

A spus un sfânt părinte, cine nu poate birui plăcerile, îi primejdie mare și Duhul Sfânt așa mă ajută dacă am smerenie. Și cât pot, să doresc mântuirea tuturora și să mă văd mai mic și mai nevrednic, să mă simt dator în fața tuturor și în fața lui Dumnezeu că nu am făcut ce trebuie. Continue Reading »



Profesorul Academician Radu Ciuceanu: AM GĂSIT O ROMÂNIE PREFĂCUTĂ


Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.

Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați[1] acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim. Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost.

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Bălănuț, Dumnezeu să-l odihnească,  care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani. 

radu ciuceanu interviu„PRIN CREDINȚĂ TREBUIE SĂ TE PURIFICI, SĂ FACI FAȚĂ VIEȚII”

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.

Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.

Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

[1] Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 67)



Tache Rodas: „N-am nimic pe suflet. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”. Interviu realizat de m. Fotini


inmormantareInterviu emblematic cu Constantin (Tache) Rodas

Interviu realizat de Monahia Fotini, mănăstirea Paltin, anul 2011

„Nu renunț la credința mea! Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj”.

Domnule Rodas, spuneți-ne ceva esențial ce v-a marcat în temnițele comuniste.

Maica Domnului. Mâncam în genunchi cu mâinile la spate și gamela în față. Seara, două ore, doi țineau, doi dădeau. Și într-un ciubăr cu apă, doi inși udau frânghii și te băteau peste cap și te rugai să nu mai dea că înnebunești. N-am înnebunit. Sunt sănătos. Maica Domnului m-a salvat totdeauna. Adică am ieșit teafăr. În ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, primul strigăt: Voinea, al doilea: Rodas. Dacă ați auzit de Voinea, l-au adus bătut măr ca să mă convingă. Întreabă Țurcanu: „Ia, zii, bă Voinea, lui Rodas ăsta, rezistă cineva la torturile mele?”. „Nu, domnule, nu!”. „Ai auzit, bă?”. „Am auzit”. Până la urmă zice: „Am vorbit cu directorul să-ți aducă un preot să te dezlege de jurământ”. Aici iar nu am mințit.

A venit colonelul Zeller ca să facă reeducarea acolo la Pitești. L-a adus Țurcanu lângă el și lângă mine și zice: „Ăsta (arată către mine) ne-a dus pe toți”. „Nu, Maica Domnului”.

La Gherla, mulți zic că am ieșit în fabrică la bine, dar nu. Eram în camera de „distracție” acolo. Și într-o zi, zice: „Tu, tu, tu în curte, la curățat de zarzavat!”. Și tăiam niște dovlecei pentru mâncare, ca pentru ciorbă și am spus cuiva: „Fii atent cu cei de la Pitești, că e foc cu ei. Nu cunoști pe nimeni, să te abții să spui ceva!”. În ziua aceea, când m-au scos acolo, am văzut un cetățean de la Sinaia care era cu mine și i-am spus și lui: „Nu mă cunoști. Să te ferești să vorbești cu cei de la Pitești!”. Și ăsta m-a spus lui Țurcanu. Și zice: „Fugi, măi, că ăsta este informatorul Securității. Te-a păcălit pe tine, banditul!”. Și am luat o bătaie!… Cu bastoane, cu pumni, cu de toate. Asta a fost sâmbătă seara. Duminică dimineața, după bătaie m-au plimbat prin vreo 5-6 camere cu deținuții care veneau din schimbul de noapte ca să le spun ce am făcut. „Ia, spune, mă!”. „Am pus în gardă pe unii să se ferească de cei de la Pitești că sunt criminali”. Erau speriați toți că le vine rândul și lor. Dar Țurcanu zice: „Le vine rândul și lor”. Pe urmă, cu șuturi în fund m-au dus într-o celulă.

tache rodasA doua sâmbătă m-a luat din nou. La fabrică, erau două schimburi și acum schimbul care fusese de noapte, era de dimineață în camere. Iar m-a „botezat” Țurcanu. Aoleu, mamă! M-a plimbat apoi prin cinci camere, dar ieșirea din camere era cu șutul în fund, „ca să merg mai repede”. Și pe urmă toată lumea a aflat că am murit. Și ca să liniștească spiritele, m-au scos în fabrică. M-au dat la tâmplărie, dar n-am putut. Mi-au dat un robanc, o rindea din aia mare, dar n-am putut să o ridic. Pe urmă, m-au dat la scaune. Dar ce să faci cu o rindea din aceea mare? M-au dat la vopsitorie. Acolo era bine. Era un student la Medicină. Ăla bătea la ficat. Și s-a așezat lângă mine: „Rodas?”. „Da!”, zic. „Aveți un frate. Ăla sunt eu”.

Și ultima întâmplarea pe care vreau să v-o spun: eliberarea. La Aiud, ca la Pitești și Gherla era: ori mori, ori zici ca ei și devii turnător. La Aiud era colonelul Crăciun. M-a apărat și aici Dumnezeu. Dacă mă băga la ateliere, mă nenorocea. La atelierul de fierărie era foarte greu. M-au luat la depozitul de materiale (separat de fabrică). Ce-i păcăleam! M-au prins pe urmă. Îmi cereau 100 kg. de benzină, dar benzina e la litru și eu le dădeam 100 de litri în loc de 100 kg., să fie mai ușoară la litru. Șoferul directorului făcea: „Hai, domnule ministru, îmi mai dai?”. „Îți mai dau”. După câteva zile mă cheamă ofițerul politic: „Ce faci?”. Și am stat în cameră până seara, la dormitor. Și acolo, doi: Lungu Dumitru, învățător, unul dintre șefii mei și încă unul student la Drept, terminase Teologia care mi-a zis: „Tache, aici e reeducare”. „Nu fac!”, am țipat. Șeful comitetului a fost în proces cu mine. Mă duc la el acolo și îi zic: „Băi, cât stau aici, nu scoți o vorbă!”. Și a fost liniște seara. A doua seară, mă întreabă Lungu: „Ce i-ai făcut?”. „I-am zis să nu vorbească”.  A patra zi a început nebunul. A plecat. Și mi-a luat bagajul, că aveam bagaj: niște pantaloni și niște ciorapi.

tache rodasDupă câteva zile, văzând că-s încăpățânat, ofițerul politic și doi gardieni m-au scos în curtea mare a fabricii. Ieșeau toți din fabrică și ziceau: „Hai că te omoară!”. „Nu”, zic. „Am trecut pe aici la biroul lui Crăciun, colonelul, comandantul închisorii”. A fost băiat de treabă. Eu, unde mă duc fac câte o Cruce la ușă. Intru singur, până vine să-mi deschidă cineva. Și acolo i-am zis: „Eu nu renunț la credința mea”. Dar tare. Eu, care nu vorbesc așa. El: „Care credință?”. Eu: „A mea”. N-am spus: „religioasă sau legionară. Domnule, noi, frații de cruce, doar dacă eram creștini intram în Frăție”. Și am repetat de vreo 2-3 ori. Crăciun a luat șapca de pe cap, o mușca și o rotea așa și zicea: „Rodas! Rodas! Rodas!”. Eu: „Nu vă enervați, că asta e hotărârea mea”. Pe urmă m-au băgat la zarcă. Părintele Justin știe. La zarcă era mai bine: nu te supăra nimeni. Ce făceai, acolo? Eram patru inși pe trei paturi. Nu aveai voie să stai rezemat de perete. Aveam și program de rugăciune, la ora 5 după-masă: Paraclisul, acatiste. Stând aici un timp, ăștia tatonau. Mă scoate în curte: trei inși. Nu știam cine sunt ăia. Și cine crezi că era? Părintele Ioan Iovan. Mi-a spus numele, fără să ne fi văzut și acolo, în curte la Aiud, mi-a zis: „Te pomenesc în rugăciunile mele toată ziua”. Știa „distracția”, probabil.

Altădată, ședință. Era Crăciun. Zice: „Băi, voi sunteți tâmpiți. S-a dus rusul acela, Gagarin în cer și n-a găsit niciun Arhanghel, niciun Dumnezeu, nimic”. Noi râdeam. Altădată vine Crăciun cu o scrisoare. Nu puteai vorbi unul cu altul, căci aveam polițiști, unul în față, unul în spate. N-aveai voie să te uiți. Crăciun avea o scrisoare de la soția prințului Ghica. Și ne-a arătat scrisoarea care era de la „doamna…”, dar la ei nu exista doamnă, numai „tovarășă” și citea: „Dragă Alecule, băiatul e medic la Filantropia, fata e la Facultate…”. Și zice Crăciun: „Vedeți, băi? Noi suntem oameni. Avem grijă de voi. Ia citește!”. O citește prințul și zice: „Da. Scrisul e al soției mele, dar scrisoarea e dictată de Securitate”. Mamă, a sărit Crăciun ca ars și a plecat. Apoi ne-a băgat la cameră.

Și alta acum… Noi am fost ultima serie[1], adică în lume vom fi primii pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Ne-au scos în curte, bagaj n-aveam. Și mă căutau mulți: „Tache Rodas unde e? Îl cheamă cineva la celular”. Erau trei preoți călugări de la Patriarhie paralizați: „Tache, să ne bărbierești tu, că ne ducem acasă!”. Gardianul la ușă: „Ce faci?”. Eu: „Șșt. Pleacă de aici. Acum eu dictez”. Da’ obraznic, știți? Mi-au mulțumit părinții.

Dar pe drum, au început să vorbească prin tren de mine. Și s-a urcat în tren pe la Brașov o cetățeancă și, ascultând ce se vorbește despre mine, zice: „Dacă domnul ăla e așa, mă mărit cu el”. Zic: „Norocul meu”. M-au adus la ea și-mi zice: „Doamne ajută! Eu sunt din Predeal. Am vilă aici, nu-ți trebuie serviciu, nimic. Am cu ce trăi. Am auzit de dumneavoastră”. Mi-a dat adresa. În gară, un cetățean din Câmpina a urcat în tren și m-a căutat. Zice: „Domnule, cobori cu mine în gara de vest pentru că e o singură mașină care merge în oraș”. Și a venit maică-mea și cu toții se întrebau: „A venit?”. „N-a venit”. A stat ore în gară: „N-a venit”. Dar eu eram acasă, îi așteptam la ușă. Și i-am zis mamei să fie sănătoasă și cu voie bună.

interviuAuzi? Să râzi mereu. Chiar dacă ești supărată, să nu arăți treaba asta. Să râzi! E arma. Auzi? Și când intri undeva ca să nu ai probleme, faci la ușă o cruce.

Cum ați reușit să rezistați așa după atâția ani de închisoare?

Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj. Dar nu știam de ce. Într-o duminică, comitetul ăsta al nostru începe să țipe la noi în cameră: „Fața în jos să nu vezi pe nimeni!”. Și într-o zi vine Țurcanu și zice: „Relaxați-vă! Să cânte fiecare câte un cântec!”. Ăla a cântat, ăla a cântat. Apoi vine la mine: „Nu cânt că nu am voce. Nu am voce de cântat. Eu nu cânt”. Zice: „Cântă!”. Am cântat ceva (cu substrat pentru el), dar n-am gândit. Așa mi-a venit: „Te-aștept pe-același drum de altădat’!/ Ca să-nțelegi că n-am uitat/ Calea visului pierdut”. Atât mi-a trebuit. Dă-i! Pe el! M-a „botezat”[2] Țurcanu. Dar nu m-a durut niciodată. Nu am țipat niciodată. Aș minți, nu fac pe grozavul! Nu m-a durut, n-am simțit durerea niciodată. E de neînțeles. Sau când jucau pe tine câte o sârbă de asta moldovenească, nu țipam niciodată. Și odată mi-a întors capul ca să vadă de ce nu țip. Câte unul sărea pe pat ca o minge, să râdă ăia. Aveam paturi din astea de spital, să zic așa. Odată ca să mă agațe cu ceva, mi-au zis: „Ștergi cimentul pe sub paturi!”. În spatele meu, unul: „Tache, să nu spui nimic!”. „Nu spun, să mor”, zic eu. Și a venit gardianul: „Aveți ceva de spus?”. Și ăla a ridicat mâna. Gata m-a turnat. Ăsta zice: „Tache a spus că nu spune”. Eu: „Minte, domnule. N-a auzit bine. Am spus că am zis tot. Ce să mai spun?”.

Dar cu Crăciun? La zarcă, la frigider, aoleu mamă, vara înghețai acolo. Te pedepsea aiurea. M-a băgat acolo, trei zile și nopți. La zarcă, gardianul mă întreba: „Ți-e frig?”. „Puțin”, zic eu. Dar era cald. Ei erau înfrigurați. Ăia din cameră în fiecare zi îmi tăiau din pâinea lor câte o parte ca să mănânc, când o să ies după trei zile. Dar eu: „Mâncați voi, că eu am mâncat”. Cum era dormitorul? Ca un cavou de beton de la cimitir. Ai văzut cavou la cimitir, cavou de beton? Așa era și patul tot de beton. La cavou n-ai pat. Acolo aveam pat de beton, scaun nu exista și nu aveai voie să stai în timpul zilei nici rezemat, nici pe pat. Am mâncat odată o bătaie!… Aoleu!

La Brașov, aveam o secție și lucram acolo și făceam pulovere pentru ei. Era un gardian tânăr. Făceam și cruciulițe din os. Îmi dădeau săpun cam cât o cutie de chibrituri, dar nu-l consumam și băgam în el, dacă erau, medalioane, ceva. La Jilava, l-a prins pe altul și ăsta m-a turnat. Și intră în cameră: „Bă, ia adu săpunul încoace”. Nu s-a găsit nimic. Nimic. Dar m-au bătut, mamă, mamă! La cameră: „Mă, ia vino-ncoace, ăla, care te-am bătut”. M-a băgat în biroul lui acolo și zice: „Ia și mănâncă!”. Am mâncat. „Băi, te duci în cameră, nu spui că ai mâncat. Spui că te-am înjurat”. „Mulțumesc”. Deci, „m-a plătit”. Am venit acasă. Asta e! Auzi? „Bătaia e soră cu moartea”.

La subsol, acolo la Securitate, acolo eram singur. Era bine. Cum să spun? Aveam duș. Ziua făceam duș și pe urmă mergeam întruna ca leul în cușcă și urmam instrucțiunile: „Să nu vorbești tare, să nu te uiți pe geam, să nu stai aproape de ușă!”, tot din astea. Și după vreo 7-8 luni de zile, deschide unul ușa. Eu stăteam așa în fața lui. „Întoarce-te cu fața la perete!”. Eu: „Cum să mă întorc?”. El: „Păi, uite ce scrie acolo!”. Eu: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!”. Aicea l-am jignit. I-am zis: „Am și eu patru clase primare ca dumneata. Știu să citesc”. Aoleu, mamă! Și mi-a pus cătușe din acelea cu dinți. Trebuia să aibă aprobarea doctorului să mă consulte, dacă sunt sănătos. A găsit că-s vinovat. M-a băgat la carceră. În a treia noapte am căzut. Picioarele nu mă mai țineau. Deschide ușa, vine doctorul. Aveam tensiunea 26 în loc de 14. „Cine l-a băgat aici?”. A dispărut ăla. Avizul medicului mi-a prins bine pe urmă. Am avut o celulă frumoasă. Aveai voie să stai în pat. Îmi dădeau medicamente. Boier, o lună de zile. Domnule, eu spun drept, eu nu-mi dau seama că n-am fost acasă în temniță. Am fost în concediu de odihnă.

cu m-rea paltinAuzi? Eram acasă. Ziceam că nu mă însor că mi-era frică de femei. Și eram la serviciu. Aveam de lucru și seara am dat drumul la radio: vorbeau despre mine (Rodas a făcut, a dres). Am lăsat lucrările. M-am dus la unchiu-meu pe Bobâlna. Au pus ei păturile în geam și au ascultat la Europa Liberă povestea cu „distracția” când m-au plimbat pe la Gherla și cum m-au bătut pe mine acolo. Dar eu sunt sănătos. Alții stau acasă și abia se mișcă. Nu sunt învățați. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată.

Faceți rugăciune la miezul nopții? Eu, chiar dacă mă culc seara la ora 10, mă scol la 12 fără un minut, fără ceas. Cineva mă scoală. Nu știu cine. Hai, că am vorbit pentru doi ani de zile.

[1] Adică ultimii eliberați.

[2] Se referă la bătăi crunte până la sânge.

(Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 64)



Pr. Mihail Lungeanu: Despre treptele rugăciunii harice și rugăciunea în temnițele comuniste


mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta. Continue Reading »



Părintele Arsenie Papacioc: Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă!


pr. arsenie papaciocCând vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri”! Te lupţi cu el şi poate să cadă el; eşti în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem nişte inşi fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim nişte vremuri ca acestea de cruce. Vorbim mereu de cruce, dar crucea înseamnă să iei ce nu-ţi convine. Deci trebuie apărat adevărul. Cuvântul aceasta al Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii…” De ce a ales jivina asta ca înţeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Şarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar dacă îl loveşti în cap, moare. Şi capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip să nu fie lovit. Că noi numai datorită capului trăim. El e calea, adevărul şi viaţa.

Important e să stai cu tine în orice clipă. Nu e permis să nu ştii ce ai de făcut. Poate sunt situaţii să rabzi, mergând pe linia unei credinţe trăite. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea şi Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Biserica nici porţile iadului nu o vor birui. Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă! Nu-s cuvintele mele. Şi aşa este. Acestea nu sunt nişte poveşti, dragii mei. Repet, moartea nu poţi să o păcăleşti cu o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul e o mare realitate, confirmat de Mântuitorul: Mergeţi în focul cel de veci! Şi a trecut de la moarte la viaţă. Va să zică viaţa trebuie să fie niţel pipăită şi întrebat cine sunt eu? Dar numai în funcţie de marele Adevăr în contingenţă cu veşnicia, că altfel… eşti un politician prost.

Vă recomand o stare de veselie din inimă. Aş putea spune, cu nădejdea că înţelegeţi, că asta înseamnă rugăciune neîncetată. O dispoziţie continuă. Nu nevoinţa, ca o dorinţă de împlinire, neapărat. Prezenţa, starea de viaţă continuă, nu nevoinţa. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută… Starea de prezenţă e nejignitoare şi-ţi dă identitate.

Rugăciunea nu e o raţiune, rugăciunea e o fiinţă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom pune la încleştare cu puterile întunericului pe viaţă şi pe moarte.

(Fragmente dintr-un interviu realizat pentru Revista Atitudini, Nr. 5)