Posts Tagged 'interviu atitudini'


„Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?” Interviu cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu


Doamna Aspazia, în anii de închisoare în afara ajutorului neprecupețit al lui Dumnezeu, ați simțit și sprijinul efectiv al oamenilor?[1]

Da, am avut în viața noastră oameni vizionari care ne-au îndrumat așa încât am putut să rezistăm la o asceză impusă care a fost cumplită, dar care a fost totuși blândă față de ceea ce se pregătește acum pentru cei care nu vor accepta Noua Eră, pentru că cei care o vor accepta, timp de trei ani și jumătate o vor duce foarte bine. Dar numai atât. Cei care nu vor accepta vor fi supuși la grele încercări, dar nu vor fi lipsiți de ajutor. Iisus are grijă de ai Lui, iar Maica Domnului este de o înțelegere pentru neputințele oamenilor atât de mare, cum nu vă puteți închipui! Ea știe că omul este slab și neputincios și face tot ce stă în putere ca să-l ajute pe omul necăjit. Și să nu uităm că atacul cel mai virulent pe care îl dă „nenumitul” este împotriva oastei lui Iisus, a oastei ortodoxe. Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu pentru că nicio iubire nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu! Deci avem cea mai puternică motivare. Să nu vă fie frică! Dar mie îmi este frică, vă spun cu sinceritate. Pentru că știu că noi am plecat, vorba lui Radu Gyr: „Toți cu spadele înfrânte și cu biruința pe frunte/ Jertfind pentru patrie și cruce”, dar când am ajuns la torturi, la bătăi, la asceza impusă ani și ani de zile, am văzut ca nu e așa de simplu. Noi n-am intrat pregătiți, deși știam că suntem grozavi. Când am intrat să fim măcinați în „moara dracilor”, cum a numit-o unul dintre noi, am văzut că omul nu poate nimic dacă nu are ajutorul de Sus.

Cum ați reușit să depășiți momentele grele din închisoare?

De multe ori, alergai la subterfugii. De pildă, alergai la amintiri. Alegeai din viața ta amintirile plăcute și ziceai: „Bine, eu acum sunt în mizerie. Dar, uite am trăit cutare lucru. Ce frumos era! Te întorceai la el, îl retrăiai, te pomeneai dintr-odată mai întărit, mai mângâiat prin propriile tale trăiri frumoase din trecut. Alții recurgeau la cărți. „Hai să meditez ce s-a întâmplat cu personajele din cutare carte. Hai să spun ce s-ar fi întâmplat cu aceste personaje dacă ar fi fost puse în locul meu și să aibă experiența mea”. Îți ocupai gândurile cu așa ceva. Dar nu era ceea ce trebuia. Spuneai o rugăciune. Era cumva seacă pentru că tot timpul paralel cu rugăciunea era dârdâiala ta de frig. Îți trebuie o foarte mare putere de concentrare ca să fii total în rugăciune, ignorând faptul că tu dârdâi de frig. Deci, era greu. Și atunci mi-am dat seama că lucrul cel mai mângâietor, ca să zic așa, este ca să scoți tu problema zilei tale – de pildă, era o zi în care îți era mai frig decât în celelalte zile, deși frigul era același – și să o discuți cu cel de aproape. Am ajuns la asemenea performanțe că nici nu era nevoie să discuți, ci trebuia să te pui pe aceeași linie, să ai aceeași trăire ca omul să se simtă reconfortat prin tine. Îmi amintesc de cea mai bună prietenă a mea din închisoare care se numește Eugenia Indreica, care era și Radu Gyr al nostru, poeta închisorilor, că m-am nimerit în celulă cu ea odată – că pe noi ne pitroceau așa prin diverse celule ca să nu avem prietenii de felul acesta – și eu eram la parter și ea deasupra mea. Și, într-o seară, eu eram într-o pasă proastă. Nu știu din ce cauză plângeam. Mi-am pus pătura în cap ca să nu mă audă celelalte și să creez o atmosferă depresivă. Și dintr-odată ea s-a coborât, s-a întins frumușel lângă mine și în șoaptă la ureche mi-a zis: „Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?”. Vă dați seama? Ajungeai la asemenea trăiri. Sau când ne era în cale afară de frig, ne îmbrățișam unele pe altele și ne cedam căldura puțină care era în fiecare din noi și o transmiteam de la una la alta. Era tot un miracol pentru că deși eram zgribulite de frig, dintr-odată ne încălzeam. Sentimentul care se crea între noi pentru că ne întrajutoram așa, era spiritul hristic care ne încălzea. Descopereai lucrurile acestea și îți dădeai seama că suferința dintr-odată devine o lucrare transcendentală. Deci în surghiunul nostru, noi L-am trăit pe Iisus într-o plinătate pe care n-am mai cunoscut-o afară. Continue Reading »