Posts Tagged 'IN MEMORIAM Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa'


Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc!


IN MEMORIAM Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

 

Exilat în America. „Socot că Dumnezeu a rânduit așa!”

Eu nu am cerut să plec din țară. În perioada imediat următoare după ce am ieșit din închisoare în ’84, eram păzit cu toată familia. Timp de 24 de ore, cred că se perindau pentru paza noastră, aproape 60 de ofițeri de securitate, civili, jandarmi cu arme, polițiști cu câini și așa mai departe. Într-o bună zi, era pe la începutul lui august 1985, a pătruns în casa noastră un funcționar de la Ambasada americană, însoțit de șoferul lui și care ne-a spus să mergem cu ei la Ambasadă să depunem jurământul pentru că plecăm în America. Am fost foarte surprins și tulburat. Nu cerusem să plec, în cele din urmă am plecat cu ei. Am spus: „Domnule, nu ne vor lăsa polițiștii să plecăm”. Jos la parter era plin de polițiști. „Noi am aranjat cu autoritățile”. Și într-adevăr nu ne-a oprit nimeni. Am plecat, am depus jurământul la Ambasadă, după aceea ne-au dus ei până la biroul de pașapoarte și am primit pașaportul constatând că el fusese eliberat cu un an înainte, în momentul în care am fost eliberat. Deci, cu un an înainte, pașaportul fusese eliberat pentru noi, dar Ceaușescu mă ținea încă drept un ostatic de târguială, de câștig al clauzei. Și la câteva zile, a trebuit să plecăm. Eu am spus: „Vreau să mai stau câteva zile să-mi pregătesc bagajele”. Îmi era frică să plec în necunoscut. Dar mi s-a spus: „Dacă mai întârziați, Ceaușescu își poate schimba gândul”. Și atunci m-am lăsat dus așa. Socot că Dumnezeu a rânduit așa. E un destin pe care l-am urmat. Adeseori în viața mea am făcut trei tentații să scap dintr-o situație. Dacă a treia tentație dădea greș, renunțam. De data aceasta am făcut prima tentație și am plecat.

 

Cum au fost scrise Cele 7 Cuvinte către tineri

Cele șapte predici: Șapte cuvinte către tineri cum le-am intitulat eu, au fost de inspirație divină. Mărturisesc că indiferent de cât foc am avut ulterior, niciodată nu am ajuns la nivelul de exprimare teologică la care am ajuns atunci și pot să vă spun acum, că cu două zile înainte de predică – predica o țineam în fiecare miercuri din săptămânile Postului Mare, deci șapte săptămâni, șapte predici – adică luni nu știam ce trebuie să spun. Marți seara, Dumnezeu îmi trimitea duhul inspirației și miercuri, mă prezentam cu predica. Am ținut predicile la Biserica Radu Vodă, la capela Seminarului Teologic și am avut audiență nu numai studenții de la Teologie, ci și intelectuali și alți studenții – interesant care erau cei mai mulți și cei mai devotați, erau cei de la Politehnică. Ei stăteau cu mine, pentru că predicam noaptea și pe la orele 11 sau chiar 12 se terminau predica și discuțiile. Iar ei mă însoțeau până acasă, pentru că de fiecare dată aproape, eram agresat de diverși tipi beți care voiau să mă agreseze când eram singur, amenințându-mă, numai pentru că eram preot – chipurile nu știau că sunt preotul Calciu, dar mă amenințau pentru că sunt preot și sunt escroc, înșelător de oameni ș.a.m.d. Acești studenți de la Politehnică au fost cei curajoși care m-au însoțit de fiecare dată acasă.

Colegii mei de la Seminar, forțați de ierarhi, la rândul lor forțați de Departamentul Cultelor, au încercat să mă determine să renunț. Argumentele lor nu erau de amenințare, ci de implorare, ca să spun așa: „Gândiți-vă, părinte, ăștia or să ne închidă Seminarul. Știți că ăștia nu au niciun fel de cruțare. Rămânem fără Seminarul Teologic din București. Ce ne facem? Nu o să mai avem preoți tineri”. Eu știam că lucrurile acestea nu se vor întâmpla. Convingerea mea este că ei credeau când afirmau lucrul acesta. Eu însă știam că nu se va întâmpla. Era și un calcul inteligent pe care îl făceam, că ei nu vor avea niciodată curajul să suspende un Seminar. Puteau să alunge profesorii, dar Seminarul nu îl suspendau. Pe de altă parte, cred că era și o încredere în puterea lui Dumnezeu. Continue Reading »