Posts Tagged 'Ilarion Felea'


Pr. Ilarion V. Felea: Binecuvântarea căsătoriei. „Căsătoriile, aşa zis libere, fără lege şi fără binecuvântare nu sunt o întoarcere la natură, ci o decădere de la natura cea bună, o lucrare împotriva naturii”


Ilarion FeleaBinecuvântarea căsătoriei

«Taina aceasta mare este, … în Hristos şi în Biserică»(Ef. 5:32)

Iisus Hristos a înmulţit pâinile şi peştii în pustie, prin semnul sfintei cruci, prin binecuvântare, «… căutând la cer, le-a binecuvântat …» (Mt. 14:19).

Prin rugăciune şi binecuvântare se săvârşesc toate Tainele Bisericii şi se primesc toate darurile lui Dumnezeu. Prin binecuvântare se săvârşeşte sfântul Botez şi se face pecetluirea cu darurile sfântului Mir; prin binecuvântare se dezleagă păcatele în Taina Pocăinţei şi se împlineşte prefacerea darurilor în Sfânta Cuminecătură; prin binecuvântare se sfinţesc preoţii şi se ung bolnavii în Taina sfântului Maslu; prin binecuvântare se consfinţeşte unirea mirilor în Taina Cununiei; prin binecuvântare se încep şi se încheie toate Liturghiile, toate slujbele şi toate rugăciunile noastre.

Tot ce se ia cu binecuvântare e mai bun, mai curat, mai rodnic, mai dulce. Prescura e mai dulce decât orice pâine, pentru că se ia cu binecuvântare; agheasma e mai bună decât orice apă, deoarece se ia cu binecuvântare. Munca făcută cu binecuvântare e mai plăcută, mai rodnică şi mai uşoară; odihna după muncă şi după rugăciune e mai recreatoare, mai dulce.

Nu-i totuna o viaţă cu sau fără binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa după cum nu-i totuna o mâncare cu sau fără sare, holdă cu sau fără de ploaie, pământ cu sau fără de soare. Sarea dă gust mâncărurilor, ploaia dă rodnicie şi creştere holdelor, soarele dă viaţă pământului; binecuvântarea harului dă gust, frumuseţe, putere şi dulceaţă morală tuturor faptelor creştinului.

De aceea, e neînţeles de ce unii se feresc de binecuvântare. Se feresc pentru că nu o înţeleg sau pentru că faptele lor sunt rele, precum e scris: «Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. Căci tot cel ce face rele, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească faptele lui, pentru că sunt rele. Iar cel ce face adevărul, vine la lumină, ca să se vădească faptele sale, pentru că în Dumnezeu sunt lucrate» (In. 3:19-21).

Iată, de pildă, căsătoria. Pe temeiul Evangheliei, Biserica pretinde de la credincioşii ei să-şi întemeieze căminul după rânduială, prin binecuvântare, prin Taina Cununiei; la lumină, în văzul tuturor; nu de dragul ceremoniilor şi al obiceiurilor, care încă sunt frumoase, ci pe temeiul poruncilor Evangheliei Domnului, care obligă pe bărbatul care vrea să aibă soţie la cununie, tot aşa cum obligă la Sfântul Botez pe cel ce vrea să fie creştin, la pocăinţă pe cel ce vrea să se dezlege de păcate şi la Împărtăşanie pe cel ce vrea să trăiască în sfinţenie şi în unire de viaţă cu Hristos Dumnezeu. «Ca pază împotriva desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi fiecare soţie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:1-2). Aceasta e legea şi pe temeiul legii taina cununiei religioase. Continue Reading »



Pr. Ilarion V. Felea: Sinaxar 21 Mai – Sf. Împărați Constantin și Elena


Sf. Împărați Constantin și ElenaSfinții împărați Constantin și Elena

Ca să poată conduce marea împărăție a Romanilor, crudul împărat prigonitor al creștinilor, Dioclețian, a împărțit în două împărăția și domnia. El, împreună cu ginerele său, Galeriu, șia păstrat partea de răsărit, iar în partea de apus, peste Galia (Franța de astăzi), Spania și Britania, a ajuns împărat blândul și bunul Constanțiu Clor. La îndemnul soției sale, Elena, care pe ascuns se creștinase, Constanțiu a oprit în țările lui prigoanele împotriva creștinilor.

După moartea bătrânului Clor, sa ridicat la conducere fiul său Constantin care, primind de la buna sa mamă o creștere cum se cuvine să aibă fiul unei mame creștine, privea spre creștini cu dragoste. Generalul Maxențiu la anul 312 ridicânduse cu o armată puternică împotriva lui, Constantin se gândea cum să se apere și se ruga lui Dumnezeu săl ajute. Atunci sa întâmplat acea minunată vedenie, despre care ne istorisește episcopul Eusebiu, mai târziu prietenul și duhovnicul împăratului: ziua în amiaza mare sa arătat pe cer o cruce luminoasă pe care era scris cu slove din stele: „Prin aceasta vei învinge”. În noaptea următoare Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i Sa arătat în vis și la îndemnat săși facă steaguri pentru armată cu semnul Sfintei Cruci. „Nu te teme! Pune și fă semnul acesta și poartăl în fruntea cetelor tale. Nu numai pe Maxențiu vei învinge, ci pe toți vrăjmașii tăi!”…

În urma semnelor de pe cer și din vis, Constantin a îndepărtat vechile steaguri și le-a înlocuit cu steaguri noi, cu semnul Sfintei Cruci. De asemenea, semnul Sfintei Cruci a fost pus și pe coifurile și pavezele soldaților săi. Când au văzut ostașii lui Maxențiu, dintre care mulți în taină erau creștini, semnul patimilor Domnului pe steagurile și pe coifurile armatei lui Constantin, nu au mai putut lupta împotriva lui și astfel creștinii au ieșit biruitori. Atunci Constantin a intrat în Roma și sa încununat împărat al romanilor de peste tot Apusul. În puțină vreme, prin câteva războaie norocoase, a reușit să supună și părțile din Răsărit ale împărăției. Ajungând împărat al tuturor romanilor și al țărilor cuprinse în împărăția lor, Constantin aduce legi noi și face schimbări mari, ținând seama și de sfaturile mamei lui dreptcredincioase. Este de însemnat că împăratul Constantin nu sa creștinat nici după biruința câștigată asupra lui Maxențiu. De la 312 când era păgân și până la 337, adică timp de 25 de ani, el a fost pătruns tot mai mult de lumina și de puterea creștinismului. În acest timp el a ocrotit și a sprijinit creștinismul pentru valoare lui morală și socială.

În anul 312 a dat creștinilor primul decret de libertate. Apoi, la 313 a dat Edictul de la Milan, prin care sa statornicit din nou și pentru totdeauna libertatea de conștiință religioasă pentru creștini. După aproape trei sute de ani de persecuții sângeroase și împotriviri dârze, creștinii primesc libertatea religiei și a cultului lor. Prigoanele încetează, închisorile se deschid, creștinismul învinge. Edictul de la Milan a adus pentru creștini o mare bucurie, o mare ușurare, cea mai mare biruință, prin care se începe veacul de aur al Bisericii. Continue Reading »



SINAXAR 18 SEPTEMBRIE. MOARTEA MUCENICEASCĂ A PĂRINTELUI ILARION FELEA


Părintele Ilarion Felea

Ilarion Felea

O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui! 

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

(preluat din Opera Spre Tabor de Părintele Ilarion Fealea, vol III)