Acasă » ierotheos vlachos

Posts Tagged 'ierotheos vlachos'


Vizita Î.P.S Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, la Mănăstirea Paltin Petru Vodă


Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, la Mănăstirea Paltin Petru Vodă

 

În ziua de sâmbătă, 29 aprilie, Mănăstirea noastră a avut cinstea și binecuvântarea de a primi vizita mult îndrăgitului Părinte Duhovnicesc, Î.P.S. Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sf. Vlasie. Înalt Preasfinția Sa a revenit în ținuturile moldave cu prilejul lansării a două din ultimele sale opere teologice, apărute la Editura Doxologia, sub egida Mitropoliei Moldovei și Bucovinei: cel de al doilea volum al cărții „Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis”, precum și „Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului”.

Cu binecuvântarea Părintelui nostru Mitropolit Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, am avut bucuria de a primi, de data aceasta și în mănăstirea noastră, sfătuirea duhovnicească a Părintelui Ierotheos, atât în probleme ce țin de lucrarea monahală a rugăciunii isihaste, cât și în probleme ce privesc viața filantropică a mănăstirii noastre dar și viețuirea în societatea secularizată de azi. Vizita Înalt Preasfinției Sale ne-a umplut inimile de bucurie și dor după dobândirea lăuntrică a Domnului nostru Iisus Hristos. Tâlcuindu-ne din Sfintele Scripturi, Înalt preasfinția Sa ne-a povățuit cum să ne curățim inimile în acest spital duhovnicesc care este Biserica, îmbărbătându-ne spre săvârșirea chirurgiei duhovnicești a inimii, unde să-L putem învia pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin chemarea Sfântului său Nume în inimile noastre.

Părintele Mitropolit a binecuvântat bolnavii din azilul de bătrâne al mănăstiri noastre, mângâind și cu cuvântul sufletele încercate ale celor suferinzi, amintind totodată maicilor care se ocupă cu îngrijirea bolnavilor, cum ne putem sfinți mai ușor sufletele prin jertfa în slujirea bolnavilor, prin milă și rugăciune îndurerată pentru cei în suferință, și pentru întreaga omenire, după modelul viețuirii și rugăciunii Sf. Siluan Athonitul.

De asemenea Înalt Preasfinția Sa a vizitat și căminul de copii, unde a fost întâmpinat cu multă dragoste și bucurie de către cei mici, în cântările vesele ale Învierii, îndemnându-i și pe aceștia să spună în fiecare zi rugăciunea: Doamne Iisuse, atât pentru ei înșiși, cât și pentru obștea mănăstirii care îi îngrijește.

Amintind adeseori în cuvântarea sfinției sale de pilda viețuirii Părintelui nostru duhovnicesc, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, cât și a martirilor din temnițele comuniste, față de care are o mare cinste și evlavie, Înalt preasfinția Sa a săvârșit un mic trisaghion în chilia memorială a martirilor din temnițele comuniste, închinându-se totodată și în chilia Părintelui Justin, din mănăstirea Paltin, acolo unde marele duhovnic și-a săvârșit alergarea vieții acesteia pământești.

Zburând împreună cu sfinția sa pe aripile rugăciunii și îmbătați de harul cuvântării evlavioase de Dumnezeu, ne-am despărțit cu greu de calda sa binecuvântare, dar cu nădejdea ca ne vom revedea curând și vom putea primi in continuare frumoasele sale învățături și povățuiri duhovnicești, spre învierea omului lăuntric prin lucrarea cea duhovnicească a dobândirii harului în inimile noastre.

Aceasta este adevărata mărturisire vie pe care trebuie sa o aducem Dumnezeului nostru, odată cu păzirea neștirbită a sfintelor predanii ale Bisericii Sale, ca mărturisind cu inimă curată sa-L slăvim pe Dumnezeul cel viu, închinat în Sfânta Treime.

Mulțumim Înalt Preasfințitului Teofan pentru binecuvântarea și mijlocirea vizitei Mitropolitului Ierotheos în mănăstirea noastră, precum și Înalt Preasfințitului Ierotheos pentru bunăvoința, osteneala, răbdarea și dragostea cu care ne-a înconjurat, știindu-ne orfani de povățuirea duhovnicească a Duhovnicului nostru, Părintele Justin Pârvu, întemeietorul acestei mănăstiri.

De altfel Mitropolitul Ierotheos Vlachos și-a încheiat vizita, închinând o rugăciune și la mormântul vrednicului de pomenire Duhovnic, în mănăstirea Petru Vodă, unde a fost întâmpinat și acolo cu căldură sufletească, de către Părinții mănăstirii. Continue Reading »



Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta (III) de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos


Ierotheos VlachosBiserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta
(III)
de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare
a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

a) Teoria neortodoxă despre ”Bisericile eterodoxe”
Merită remarcat că după depunerea noii propuneri de către Delegația Bisericii Greciei, fără însă ca delegația să aibă vreo împuternicire din partea Sinodului Bisericii Greciei de a face modificări în deciziile acestuia, și după acceptarea hotărârii de către celelalte Biserici Ortodoxe, în esență nu au mai fost susținute următoarele hotărâri eclesiologice ale Sinodului nostru, cu excepția câtorva detalii, așa cum am prezentat acest lucru în alt text.
Propunerea finală a Bisericii Greciei la paragraful 6 a fost următoarea:
”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele…”.
Pentru început, menționez că nu cunosc încă exact cui aparține noua propunere, făcută în timpul nopții de vineri spre sâmbătă, dar îmi pot da seama că autorul acestei idei nu cunoaște învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești-Universale (Katholiki), așa cum se va vădi mai jos.
Apoi, nu s-a acordat suficient timp pentru a fi studiată și evaluată nouă propunere de către Delegația noastră. Hotărârea a fost luată în câteva minute, într-o stare de tensiune și fără o discuție esențială pe subiect. S-a văzut că unii dintre arhierei cunoșteau conținutul noii propuneri înainte de a fi comunicată de către Arhiepiscop membrilor delegației, în ce mă privește, însă, o auzeam pentru prima oară în acel moment. Mai mult, s-a prezentat în presă că noua propunere este în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei și, în cele din urmă, a fost înfățișată ca o victorie a Bisericii noastre.
Justificarea hotărârii este următoarea:
”Prin această modificare reușim să impunem o hotărâre sinodală care pentru prima oară în istorie limitează cadrul istoric al relațiilor față de eterodocși, nu în ființă, ci DOAR în denumirea istorică a acestora ca Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe. Urmările eclesiologice ale acestei modificări sunt de la sine înțelese. Nu doar că nu influențează negativ într-un mod oarecare tradiția ortodoxă de veacuri, ci, dimpotrivă, eclesiologia ortodoxă este păzită în mod foarte clar”.
În Buletinul de Presă al Bisericii Greciei din ziua respectivă (25-6-2016) a fost formulată opinia că Delegația Bisericii noastre a făcut o nouă propunere ”în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei”.

i) O proastă formulare a propunerii
Noua propunere formulată de către reprezentanții Bisericii Greciei, cu excepția mea, este problematică în următoarele puncte:
Mai întâi, noua propunere a alterat și alt cuvânt din hotărârea Sinodului Bisericii noastre. În hotărârea inițială, verbul ”recunoaște existența” fusese înlocuit cu verbul ”cunoaște”, în timp ce noua propunere a înlocuit pe ”cunoaște” cu ”acceptă”. Firește, după cum se poate vedea, altă greutate are verbul ”cunoaște” și alta verbul ”acceptă”. Așadar, există o diferențiere foarte clară față de hotărârea Sinodului și în acest punct.
Apoi, a fost înlocuit cuvântul ”ființă” prin cuvântul ”denumire”, ca și cum numele nu ar face trimitere la ”ființă”. Nu există nume fără ființă, pentru că, în acest caz, este exprimat un nominalism eclesial. Acest lucru nu poate fi acceptat nici în subiectele naționale și, din acest motiv, de pildă, Grecia refuză să recunoască denumirea de ”Macedonia” pentru ”Skopje”, cu toate că această denumire este folosită de Statul Skopje de mulți ani. După cum, de asemenea, Ciprul refuză să recunoască ”Republica Turcă a Nordului Ciprului”, cu toate că a trecut un interval de timp de când a fost cucerită de Turcia această regiune a Ciprului.
Mai mult, s-a afirmat că denumirea istorică este ”Biserici eterodoxe creștine”, deși acest lucru nu este menționat în mod constant în textele istorice. Grupările celor din afara Bisericii, în diferite texte, sunt denumite prin iconomie ”Biserici apusene”, dar nu ”Biserici eterodoxe”. Cuvântul ”eterodox” înseamnă ”eretic” și de aceea nici romano-catolicii, nici protestanții nu se autocaracterizează drept ”eterodocși”. Dimpotrivă, chiar, vedem contrariul în textele lor oficiale. Astfel, avem aici o expresie diplomatică, nu teologică, prin care sunt luați în derâdere deopotrivă și ortodocșii, și eterodocșii. Continue Reading »



Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta (II) de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos


sinod 6Biserica Greciei la ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta

(II)

de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

 Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare

a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

  1. Noua propunere a Bisericii noastre pentru textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

Când, la Sinodul din Creta, în după-amiaza zilei de vineri, pe 24 iunie, a fost citită propunerea Bisericii noastre pentru paragraful al 6-lea al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” – referitor la definirea lumii creștine din afara Bisericii – a avut loc o amplă dezbatere asupra termenului ”comunități și confesiuni creștine”, propus de noi.

Pentru început, trebuie să fac o observație: expresia ”comunități și confesiuni creștine”, pe care a propus-o Biserica Greciei, nu este nici conservatoare, nici inedită. A fost folosită deja de reprezentanții Bisericilor în dezbaterea asupra acestui text la a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), așa cum se vede din Actele Conferinței, unde se vorbește de „familii creștine”, ”comunitățile creștine din afara Bisericii”. Mai mult, atunci s-a spus că noi, ortodocșii, trebuie să dobândim conștiința de sine cuvenită și că trebuie să se facă un studiu privitor la ce anume trebuie să spună Biserica despre eterodocși și cum trebuie să îi primească[1].

De asemenea, și Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre ”comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană”.

Cu toate acestea, pe parcursul discuției, Arhiepiscopul Ciprului a vorbit la adresa Bisericii Greciei în mod provocator. Și, cu toate că Arhiepiscopul nostru a răspuns cu seriozitate și așa cum se cuvenea, în cele din urmă, însă, acest lucru, coroborat cu îndemnul Patriarhului Ecumenic ca Biserica Greciei să depună o nouă propunere, a determinat Biserica noastră să cedeze.

Consider că Biserica noastră ar fi putut să insiste asupra hotărârii Sinodului Bisericii Greciei, ar fi putut să-și depună propunerea, ca să fie consemnat în Actele Sinodului dezacordul acesteia, iar celelalte Biserici să fi hotărât ce voiau ele – așa că Biserica Greciei nu ar fi avut nici o vină. Acum reiese că propunerea aceasta a venit de la Biserica Greciei și a fost adoptată de toate Bisericile.

Asupra acestui subiect voi sublinia trei aspecte.

  1. Argumente defectuoase pentru termenul ”Biserică” referitor la grupările eterodocșilor

Consider că a avut loc o ”inducere în eroare” a membrilor Sinodului din Creta de către cei care au afirmat că în perioada celui de-al doilea mileniu ortodocșii caracterizau grupările eretice drept ”Biserici”, fără să se facă referire la acest subiect în ansamblul lui. Adevărul este că referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de ”Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920.

Trebuie observat, așa cum am semnalat acest lucru și pe durata lucrărilor Sinodului din Creta, că poate fi întâlnit în câteva texte din al doilea mileniu cuvântul ”Biserică” pentru a denumi ”confesiunile”, ca termen tehnic. Dar în aceste texte nu era folosită formularea exactă, mai mult chiar, Părinții noștri foloseau și diferite alte expresii dure la adresa apusenilor. Sfântul Grigorie Palama a lămurit acest lucru, așa cum vedem din Tomosul Sinodal al Sinodului IX Ecumenic din 1351[2]. Scrie: ”una este polemica pentru buna credință, și alta este mărturisirea credinței”. Cu alte cuvinte, într-o discuție polemică poate fi folosită orice argumentare, în timp ce mărturisirea trebuie să fie succintă și exactă din punct de vedere dogmatic”.

De asemenea, pe durata celui de-al doilea mileniu creștin, îi numeau ”latini”, ”eretici”, ”papistași”, ”eterodocși” etc. pe cei care s-au rupt de Biserică. Mai mult, Sfântul Grigorie Palama, marele teolog nu doar al celui de-al doilea mileniu, ci al tuturor timpurilor, îi caracterizează pe eretici drept atei, pentru că ei cred într-un Dumnezeu care nu există, potrivit credinței și propovăduirii lor[3].

Din păcate, unii au susținut la Sinodul din Creta că în textele Sfântului Marcu Evghenicul, ale Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, și în Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848 s-a folosit cuvântul ”Biserică” pentru a-i numi pe creștinii apuseni. Acest lucru este inexact și de aceea se va face o scurtă prezentare în continuare.

  1. Sfântul Marcu Evghenicul

Sfântul Marcu Evghenicul i-a scris o scrisoare Papei înainte de începerea dialogului, exprimându-și dispoziția sinceră pentru dialog, lucru care arată buna sa intenție, exprimând în același timp și dorința întregii delegații a Constantinopolului. Nu te poți duce la un dialog contestând sau insultând partenerul de dialog. Însă, când a constatat care este mentalitatea reprezentanților latinilor, atunci s-a exprimat ca atare. Astfel, Sfântul Marcu a fost politicos (evghenis) și în același timp mărturisitor.

S-au scris lucrări importante care înfățișează viața și teologia Sfântului Marcu Evghenicul. Menționez în acest sens două teze de doctorat, una a lui Irineu Bulovici (acum Episcop al Bacicăi), cu titlul: ”Taina distincției dintre esența și energia dumnezeiască în Sfânta Treime, potrivit Sfântului Marcu al Efesului, Evghenicul”, și una a Părintelui Dimitrios Keskinis, cu titlul: ”Pnevmatologia Sfântului Marcu, Episcopul Efesului, Evghenicul, și actualitatea acesteia”. Există, de asemenea, și teza lui Iraklis Rerakis despre fratele Sfântului Marcu, Ioannis Evghenicul, cu titlul: ”Dialogul dintre Răsărit și Apus pentru unirea Bisericilor în veacul al XV-lea, potrivit lui Ioannis Evghenicul”.

Dacă citește cineva cu atenție aceste trei teze de doctorat, constată care era întreaga atmosferă predominantă în acea epocă, dar și teologia patristică teologică a Sfântului Marcu Evghenicul. Subliniez în special câteva puncte.

În primul rând, Sfântul Marcu Evghenicul era un mare teolog, purtător al teologiei Sfântului Grigorie Palama, pe care îl exprimă în chip minunat.

În al doilea rând, încă de când era mirean, înainte să devină cleric, era insuflat de dorul unirii Răsăritului și Apusului și se pregătea cu dor și râvnă pentru această lucrare. Și cu toate că pornit la drum cu acest dor pentru unire, treptat a ajuns să fie stăpânit de ”dezamăgirea impasului teologic”.

În al treilea rând, scrisoarea respectivă care a fost scrisă de Sfântul Marcu pentru a fi trimisă Papei Eugen al IV-lea, în care există unele expresii despre Trupul divizat al Bisericii etc., a fost scrisă la îndemnul Cardinalului Iulian și cu mari ezitări din partea Sfântului, având ca  scop însă bunul rezultat al dialogului. Dar Iulian nu a fost entuziasmat de conținutul scrisorii, pentru că Marcu îl socotea pe Papă drept cauză a schismei prin adaosul Filioque și în loc să i-o înmâneze Papei, a predat-o Împăratului, care s-a înfuriat și ulterior le-a interzis arhiereilor să mai poarte dialog cu latinii, în timp ce numai prin intervenția Mitropolitului de Niceea a scăpat nepedepsit Sfântul Marcu. În nici un caz scrisoarea aceasta nu a fost citită în fața Sinodului Ferrara-Florența.

În al patrulea rând, Sfântul Marcu exprima întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice, ale căror hotărâri le cunoștea bine, și pe baza acestor hotărâri a pus niște limite discuțiilor încă de la început, și i-a pus într-o mare dificultate pe latini, cu urmarea că dialogul teologic început la Ferrara să ajungă la un impas, iar Sinodul să fie nevoit să se mute la Florența.

În al cincilea rând, reprezentații ortodocși, inclusiv Sfântul Marcu Evghenicul, au fost supuși la presiuni și amenințări și s-au confruntat cu viclenii și înșelăciuni. Ioan Evghenicul scrie chiar: ”sufeream mult, nu doar pentru necazurile din prezent, dar și pentru cele ce aveau să vină”, ”dar și pentru privarea de libertate, căci fuseserăm închiși ca niște robi”. De asemenea, vorbește de privarea de cele necesare vreme îndelungată, de ”sărăcie” și ”foamete”.

În al șaselea rând, pe durata Sinodului, Sfântul Marcu Evghenicul s-a luptat pentru unire cu dragoste, a făcut propuneri, care însă nu au fost acceptate, a fost luptător și în același timp pașnic. Avea o dispoziție sinceră de căutare a adevărului. După Sinod, ”polemica” sa ”se concentrează mai ales asupra compatrioților săi care aveau cuget latin, mai degrabă decât asupra latinilor papistași”.

Profesorul Ioannis Karmiris, folosind opiniile istoricilor Sinodului care au fost prezenți la Sinodul Ferrara-Florența, scrie că Sfântul Marcu și pe durata Sinodului îi considera pe latini eretici.

”Și Sfântul Marcu Evghenicul spunea delegației ortodoxe «că latinii nu doar că sunt schismatici, ci și eretici, și acest lucru l-a trecut sub tăcere Biserica noastră, ca să fie neamul acelora dintre noi mult și mai puternic» (J. Harduin, Acta Consiliorum, Paris, 1715 și urm.) și «nu au vrut ai noștri să triumfe asupra latinilor, ca asupra unor eretici, prin acceptarea întoarcerii acestora și prin legarea prieteniei» (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5, p. 256)[4].

Sfântul Marcu Evghenicul, potrivit Actelor și memoriilor Sinodului de la Ferrara-Florența, i-a considerat totdeauna pe latini niște eretici și spunea acest lucru în delegația ortodoxă, însă delegația Bisericii Ortodoxe nu dorea să formuleze public acest lucru, date fiind condițiile dificile din epocă și în semn de prietenie, nădăjduind la întoarcerea lor.

Însă, desigur, după Sinod, după ce a văzut adevărata atitudine a latinilor, atunci s-a exprimat foarte dur. Este cunoscută scrisoarea pe care a trimis-o ”tuturor creștinilor ortodocși aflați pretutindeni, pe continent și pe insule”.

Această scrisoare începe cu următoarea expresie: ”Cei ce ne-au robit în reaua noastră robie și au vrut să ne tragă către Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești, n-au putut s-o facă…”[5]. Sfântul Marcu socotește că s-a dus în Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești și că pe durata Sinodului au fost ținuți prizonieri. În alt punct al epistolei sale scrie: ”Deci, ne-am îndepărtat de ei ca de niște eretici și pentru aceasta ne-am despărțit de ei… deci, eretici sunt și ca pe niște eretici i-am tăiat de la noi”[6]. Latinii sunt eretici.

Iar pe cei care doresc să se afle undeva la mijloc între Biserica Ortodoxă și cea a latinilor, adică cei care ”se preocupă de linia de mijloc”, care  laudă unele din obiceiurile și dogmele latinești, dar nu le primesc (”dar nu le-ar prefera”), iar altele nu le laudă deloc și care se comportau cam ca ecumeniștii de azi, îi numește ”greco-latini” și recomandă: ”Trebuie să fugiți de aceștia așa cum fuge cineva de șarpe, așa cum fuge de latinii înșiși sau, poate, ca de unii care sunt mai rău decât latinii – ca de unii care s-au făcut negustori și vânzători de Hristos”. Și mai jos scrie despre ei: ”Deci, fugiți de aceștia, fraților, și de prieteșugul cu ei, căci aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, purtând doar înfățișarea apostolilor lui Hristos”[7].

Profesorul Ioannis Karmiris observă:

”Datorită diferențelor dogmatice de mai sus și a abaterilor latinilor «de la dreapta credință… și de la cele despre teologia Sfântului Duh», Marcu Evghenicul îi caracterizează drept eretici, fiind încredințat că Biserica Ortodoxă, în acea epocă, și asta probabil de la cruciade îi consideră cu adevărat pe latini nu doar schismatici, ci și eretici, primindu-i pe cei ce veneau la Ortodoxie dintre aceștia prin ungerea cu sfântul mir, identificându-i cu arienii, macedonienii, savvatienii, novațienii și ceilalți eretici ai veacului al IV-lea, potrivit Canonului al 7-lea al Sinodului II Ecumenic, pe care îl invocă, dimpreună cu cea de-a 16-a întrebare-răspuns a lui Theodor Balsamon”[8].

Sfântul Marcu Evghenicul, după Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439 și după toate câte a văzut acolo, nu pomenește de vreo ”Biserică Apuseană” sau ”Biserică eterodoxă”, ci vorbește de ”latini” și ”eretici”. Și este foarte ciudat cum de unii îl amestecă pe Sfântul Marcu într-o mentalitate ecumenistă și nu înțeleg corect, pe de o parte, atitudinea sa plină de noblețe față de Sinod, pentru binele Bisericii și dorita unire, exprimând astfel poziția întregii delegații, iar pe de altă parte, combaterea ortodoxă a latinilor eretici de după acest Sinod mincinos.

Prin urmare, mentalitatea selectivă și tendința de a răstălmăci atitudinea ortodoxă pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul la Ferrara-Florența a unora dintre teologii și clericii contemporani, este inadmisibilă din orice punct de vedere, iar când este folosită de oameni din lumea academică este anti-științifică. Scrie în acest sens părintele Dimitrios Keskinis: ”Abordarea fragmentară, care din păcate a fost cultivată fie intenționat de către «savanții» apuseni, fie din naivitate de către semidocții ortodocși, îl nedreptățește pe acest eminent teolog al Bisericii și, în esență, scandalizează conștiința noastră ortodoxă”[9].

  1. Sinodul din 1484

Sinodul din 1484 a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439, după ce între timp fusese respins de conștiința pliromei bisericești.

Sinodul acesta, care s-a numit pe sine ”ecumenic”, a fost convocat în două faze de către Patriarhul Simeon al Constantinopolului și s-a întrunit în Sfânta Biserică a ”Celei Atotfericite”.  În prima fază, adică între 1472-1475, a emis o hotărâre prin care a dezaprobat Sinodul de la Ferrara-Florența, iar în a doua fază, adică în 1484, a emis o slujbă pentru latinii care doreau să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. La acest Sinod au participat și reprezentanți ai celorlalte Patriarhii ale Răsăritului[10].

Slujba a fost elaborată de Patriarhul Ecumenic Simeon. În titlul slujbe este scris: ”Slujbă tipărită de acest Sfânt și Mare Sinod pentru cei care se întorc de la ereziile latinești la Biserica Ortodoxă și Universală (Katholiki) a Constantinopolului, dar și la cele trei preasfințite Patriarhii ale Răsăritului, anume a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului.” În această formulare se vede clar că face o distincție între Biserica Ortodoxă și ereziile latinești.

În această slujbă se vorbește despre ”erezia latinească”, iar latinul care se pregătește să devină ortodox este îndemnat ”să se lepede de toate dogmele prea nerușinate și străine ale latinilor” și de ”toate cele care nu sunt în acord cu Biserica Răsăriteană Universală (Katholiki) și Ortodoxă”, dar și să îi anatematizeze pe cei care adaugă Filioque la Simbolul de Credință. De asemenea, în slujba aceasta, sub forma întrebării adresate latinului care vine la Biserica Ortodoxă, în esență, este prezentată hotărârea acestui Sinod Ecumenic de la 1472-1475: ”Se leapădă și nu ia întru nimic în considerare Sinodul întrunit la Florența, în Italia, și toate cele pe care în chip rău Sinodul le-a primit și sunt potrivnice Bisericii Universale și sunt false”.

În altă întrebare, latinul este îndemnat să se îndepărteze ”cu desăvârșire de adunările latinilor din Bisericile acestora, dar și de adunările celor de cuget latin”. Aici, în expresia ”adunările latinilor din Bisericile acestora”, de bună seamă se face referire la adunările din clădirile bisericilor, fără să se acorde acestora caracter eclesial. Latinii sunt eretici, iar prin formularea ”adunări din Biserici” sunt denumite ”adunările din clădirile bisericilor” și nu se înțelege prin aceasta ”Biserica Latinilor”, așa cum s-a afirmat de către unii.

În toată slujba se vorbește despre Biserica Ortodoxă Universală și de erezia latină. În singura ocurență a cuvântului ”Biserică” cu referire la papistași este înțeles locul unde se adună ei, adică clădirea, fără să aibă semnificație eclesiologică[11].

Consider că este neștiințific și, în definitiv, o inducere în eroare ca unii să afirme că până și la Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, se face referire la ”Biserici apusene”.

  • Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848

În Enciclica Patriarhilor Răsăritului din anul 1848, care a fost semnată de către următorii Patriarhi: al Constantinopolului, Antim al VI-lea, al Alexandriei, Ierotei al II-lea, al Antiohiei, Metodie, și al Ierusalimului, Chiril al II-lea, și de ierarhii, membri ai Sinoadelor acestora, Biserica Ortodoxă este caracterizată ca ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, cea care merge pe urmele Sfinților  Părinți, răsăriteni și apuseni”; în altă parte este caracterizată ca ”Biserică Universală (Katholiki)”, ”ca dumnezeiască stână a Bisericii Ortodoxe Universale (Katholiki)”, ca ”Biserica Sfântă Universală (Katholiki)”, ca ”Ortodoxia”, adică ”Ortodoxia Bisericii Universale (Katholiki) și Apostolice”. În altă parte scrie că ”Ortodoxia a păstrat la noi Biserica Universală mireasă neprihănită pentru Mirele ei, deși nu are nici o poliție lumească” pentru această lucrare.

Dimpotrivă, creștinismul apusean al Vechii Rome este denumit ”papism”, care tulbură ”liniștita Biserică a lui Dumnezeu”, și toți cei care se află sub puterea Papei și ”după obiceiul lor” atacă Ortodoxia, sunt ”papistași”. În Apus, prin erezii a pătruns ”virusul modernismului”. Biserica Vechii Rome, înainte de a se rupe de Biserica Ortodoxă Universală se numește ”Biserica Romeică”, câtă vreme în locul ei se află acum ”papismul”, de bună seamă numit astfel datorită teoriilor despre primatul și infailibilitatea Papei, o dată este denumită ”Biserica Romană”, în opoziție cu vechea ”Biserica Romeică”. De puține ori papismul este menționat ca ”Biserica Romei” și ”Biserica Apuseană”, însă fără sens eclesiologic.

Apusenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, dar ”înainte de îndepărtarea lor de Ortodoxia înspre erezii, aceeași credință aveau și ei”. În fapt, deci, îi numește eretici.

De asemenea, se vorbește despre faptul că peste această stână a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, au năvălit ”lupi grei”. În această sfântă stână a Ortodoxiei, în care ”cei ce sunt păstori în ea, şi cinstita preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii”, ”au năvălit și năvălesc «lupi grei», cum și în vremea noastră vedem”. În continuare, Patriarhii Răsăritului îi cheamă pe creștini să simtă ”unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s-o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor”.

Sunt foarte dure expresiile pe care le folosesc Patriarhii Răsăritului pentru a-i caracteriza pe latini. De asemenea, este important faptul că în această Enciclică se face referire la faptul că Sfinții Părinți ne învață ”să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Tron, ci Tronul însuşi şi pe cel de pe Tron să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna”. Asta înseamnă că Ortodoxia nu provine din Sfântul Tron, ci judecăm Tronul și pe cel ce șade pe el pe baza întregii tradiții bisericești.

De asemenea, este importantă și o remarcă a Patriarhilor Răsăritului, anume că rămân vacante toate Tronurile Episcopilor Apusului, pentru că se așteaptă întoarcerea păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Scrie în acest sens: ”… și Tronul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Tronuri ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea preoţia”.

Acesta este un argument important că, desi sunt numite ”Biserici ale Apusului”, se face referire la Tronuri, care mai înainte erau ortodoxe, iar acum sunt vacante, adică nu sunt recunoscuți de Biserica Ortodoxă cei ce se află pe aceste Tronuri și este așteptată întoarcerea la Biserică a păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Asta înseamnă că nu se confer caracter ecclesial ereticilor, care ca niște impostori dețin Tronurile vechilor Biserici Ortodoxe[12].

Repet, folosirea termenului de ”Biserică” pentru creștinii care se află în afara Bisericii s-a făcut mai ales în secolul al XX-lea, odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din anul 1920.

De aceea este neștiințific și constituie o inducere în eroare să se spună că până și în acest text important al Patriarhilor Răsăritului și al Sinodelor acestora, se scrie că ”romano-catolicii” sunt ”Biserică”. Legat de acest subiect, am depus la Actele Sinodului din Creta un text în care îmi prezint poziția.

(va urma)

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26

Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.

[1] A III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), Acte, p. 103 și urm.

[2] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 378.

[3] Vezi Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 4, ΕΠΕ, p. 404 și urm.

[4] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 419.

[5] Ibidem, p. 421.

[6] Ibidem, p. 425.

[7] Ibidem, pp. 427-428.

[8] Ibidem, p. 419.

[9] Π. Δημήτριος Κεσκίνης, Πνευματολογία τοῦ Ἁγίου Μάρκου Ἐπισκόπου Ἐφέσου τοῦ Εὐγενικοῦ καί ἐπικαιρότητά της, Tesalonic, 2011, p. 66.

[10] Father George Dragas, The Manner of Reception of Roman-Catholic Converts into the Orthodox Church with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinople) and 1667 (Moscow). http: //www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html, (18.09.2016).

[11] Ράλλη-Ποτλή, vol. 5, ed. Βας. Ρηγοπούλου, Tesalonic 2002, pp. 143-147.

[12] Ἰωάννου Καρμίρη, Idem, vol. II, Atena, 1953, p. 902 și urm.



CATEHEZĂ. Mitropolitul Ierótheos Vlachos: Temelia hristologică a Bisericii. Biserica nu este chipul Sfintei Treimi, ci Trupul lui Hristos (partea a III-a)


3. Iisus HristosBiserica nu este chipul Sfintei Treimi, ci Trupul lui Hristos

Mai înainte s-a menționat că Biserica este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii. Ca să nu se creadă însă că în Biserică predomină un anume hristonomism, trebuie să se spună că Logosul lui Dumnezeu este ”unul din Treime” și toate în Dumnezeul Treimic sunt comune, în afară de însușirile ipostatice. Sfântul Ioan Damaschin scrie: ”Căci cunoaștem un singur Dumnezeu, iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, filialității și purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență” .
Însă a Doua Persoană a Sfintei Treimi S-a întrupat prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Sfântului Duh. Hristos este Capul Bisericii, dar, întrucât este întotdeauna unit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de aceea prin Hristos Îl slăvim pe Dumnezeul Treimic.
Prin urmare, una este că prin Hristos ne împărtășim de energia-lucrarea necreată a Dumnezeului Treimic, care este [o] învățătură ortodoxă, și alta este să se spună că Biserica este imagine a Dumnezeului Treimic, care este o opinie eretică. Sfântul Ioan Damaschin semnalează: ”Căci este cu neputinţă să se găsească în creație o imagine care să exemplifice în ea însăşi în mod exact modul de existenţă al Sfintei Treimi” . Nu poate cineva să cunoască cele mai dinlăuntru ale Sfintei Treimi și să le socotească drept imagine a lucrurilor create, nici chiar imaginea Bisericii.
În textele teologilor contemporani, care au trecut și în hotărârile Sinodului din Creta, dar și în alte texte aflate în pregătire, în afară de faptul că se scrie că Biserica este Trupul lui Hristos, în același timp se adaugă că Biserica este imaginea Sfintei Treimi. Acest lucru îl susțin pe baza învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, și anume pe scrierea sa cu titlul ”Mistagogia”, însă cred că îl răstălmăcesc astfel pe acest mare Părinte al Bisericii din motive pe care le voi arăta în continuare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în ”Mistagogia” sa:
”Spunea, deci, acel fericit bătrân (în mod evident, se referă la Sfântul Dionisie Areopagitul), că după un prim înțeles al vederii lui dumnezeiești, Sfânta Biserica este tip și icoană a lui Dumnezeu, pentru că imită aceeași energie-lucrare a Aceluia și [împrumută] chipul acestei [lucrări]” .
Folosirea acestui pasaj al Sfântului Maxim Mărturisitorul de către teologii moderni pentru a caracteriza Biserica [drept] imagine a Sfintei Treimi constituie o răstălmăcire a acestui mare Părinte. În această scriere a sa, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vorbește despre cele mai lăuntrice relații dintre Persoanele Sfintei Treimi, adică despre modul de existență al Persoanelor Sfintei Treimi ca ”icoană” a celor relațiilor omenești în Biserică, ci despre energia-lucrarea lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu a creat, menține și unește întreaga lume prin energia¬-lucrarea Sa necreată, la fel și Biserica lucrează în mijlocul nostru, îi unește pe oamenii din orice seminție și neam. Arhetip este Dumnezeu și Biserica este imaginea Lui.
Punctul crucial [în acest text] este [precizarea] că Biserica este tip și icoană a lui Dumnezeu ”ca una ce are aceeași lucrare ca El, prin imitare și închipuire”. Punctul care interesează aici este cuvântul ”energie-lucrare”. Aceasta înseamnă că Biserica nu este icoană a celor mai lăuntrice relații dintre Persoanele Sfintei Treimi, ci că Însuși Dumnezeul Treimi, prin energia-lucrarea Sa necreată a adus la existență ființele și, în continuare, ”le susține, le adună, le cuprinde și le strânge întreolaltă si la Sine prin purtarea de grijă, atât pe cele înțelegătoare (noetice), cât și pe cele supuse simțurilor”.
Dumnezeu le păstrează pe toate într-o unitate, fără să existe confuzie, poartă de grijă ființelor și, mai mult chiar, după cum spune Sfântul Maxim, Biserica este cea care îi conduce pe toți la Hristos cu scopul îndumnezeirii lor. Acest lucru este tâlcuit în chip minunat de Sfântul Maxim în continuarea textului său [unde vorbește] despre felul cum Biserica le susține și le adună pe toate într-o unitate. Sfântul Maxim nu vorbește despre relațiile dintre oameni ca icoană a relațiilor Persoanelor Sfintei Treimi. Nu există nici [o cale de] acces la relațiile [dintre Persoanele] Sfintei Treimi.
Recapitulând Sfântul Maxim întreaga învățătură despre Biserică, scrie că Sfânta Biserică este ”tip și icoană a lui Dumnezeu. Căci unirea neamestecată, pe care o întreține Acela prin puterea și înțelepciunea Lui infinită între diferitele ființe ale celor ce sunt, legându-le ca un Făcător în chip suprem cu Sine, o realizează, legând în chip unitar pe credincioși întreolaltă, prin harul și chemarea unică a credinței, pe cei activi și virtuoși prin identitatea voirii celei una, iar pe cei văzători și cunoscători de Dumnezeu prin acordul nesfâșiat și nedivizat al cugetului” .
Desigur, Sfântul Maxim nu rămâne la acest tip, ci merge mi departe, pentru a sublinia că Biserica este ”tip deopotrivă al lumii înțelegătoare și sensibile; simbol al lumii înțelegătoare (noetice) are sfântul altar, iar al celei înțelegătoare naosul” . Mai mult încă, Biserica ”este icoană a omului, deoarece prin sfântul altar este imitat sufletul, iar prin naos pune înainte trupul. Dar este tip și icoană și a sufletului, când este înțeles în sine, pentru că prin sfântul altar prezintă strălucirea vederii lui Dumnezeu, iar prin naos cuviința făptuirii” .
Astfel, pentru Biserică folosește multe tipuri și imagini, între care și pe cea a lui Dumnezeu, în sensul că Biserica îi cuprinde pe toți, precum Dumnezeu cuprinde și se îngrijește de toate ființele prin energia-lucrarea Sa. Continue Reading »



Mitropolitul Ierotheos Vlachos vorbeste despre Sinodul din Creta la simpozionul organizat la Iasi, in memoria Părintelui Sofronie Saharov


„Nu pot să înțeleg trei lucruri: credința fără dogmă, creștinismul în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”

Incepand de la minutul 2.28



Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre jocul incorect al Ecumenismului. Un text mai vechi dar actual și azi.


ierotheos vlachosDialogul ecumenist – un joc incorect

de Mitroplitul Ierotheos Vlachos [1]

Tema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi „cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă, este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

  1. Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele condiţii teologice, eclesiologice şi canonice. Adică: Biserica nu trebuie ca în numele dialogului să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.
  2. Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei şi alte teme teologice de bază, cum ar fi învăţătura despreactus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie („Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de către Patriarhiile Răsăritului a început cu primatul papei în Biserică, iar mai târziu cu introducerea „Filioque-lui” de către franci în teologia Romei celei Vechi. Adică: Papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.
  3. Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi că prin prisma acestuia se consideră că se va înainta şi la alte chestiuni, cu toate acestea există câteva probleme care trebuie semnalate.
  4. Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în „întuneric”.
  5. Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune „unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care – dacă va trebui – pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a „bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic ortodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul „Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei „Filioque”. Continue Reading »



Mitropolitul Ierotheos Vlachos: Hotărârile Sinodului plenar al Bisericii Greciei pentru ”Sfântul și Marele Sinod” și rezultatul final al acestora


mhtropoliths-naupaktou-ierotheosHotărârile Sinodului plenar al Bisericii Greciei pentru ”Sfântul și Marele Sinod”

și rezultatul final al acestora

de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

 

Sinodul Bisericii Greciei, în ședințele sale plenare din 24-25 mai a.c., în virtutea dreptului și competenței pe care le deține, a studiat textele aprobate de Conferințele Panortodoxe Presinodale și de Sinaxele Întâistătătorilor, ca urmare a hotărârii și propunerii Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Pe baza articolului 11 al Regulamentului de Organizare și de Funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, a hotărât depunerea propunerilor, amendamentelor, corecturilor și adaosurilor, care au și fost depuse competent și în intervalul de timp prevăzut la Secretariatul Panortodox al ”Sfântului și Marelui Sinod”.

După cum se afirmă la articolul 11 (2) al Regulamentului de Organizare și Funcționare a Sfântului și Marelui Sinod, ”aprobarea acestor amendamente, după finalizarea dezbaterilor asupra lor, se face, potrivit practicii stabilite la nivel panortodox, pe baza principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Aceasta înseamnă că amendamentele care nu au fost acceptate în unanimitate nu sunt aprobate”.

Important este că cele mai multe propuneri ale acestora au fost aprobate prin unanimitate de către Sinodul Plenar al Bisericii Greciei, unele dintre ele au fost aprobate cu o majoritate de 76 la 2, iar o propunere a fost aprobată prin vot nominal. Din aceste date rezultă că această hotărâre a Sinodului Bisericii Greciei s-a bucurat de o mare susținere și exprimă conștiința Bisericii Ortodoxe a Greciei, care dispune de un înalt nivel teologic, pastoral, monahal și eclesial.

  1. Punctele principale ale hotărârilor Sinodului Bisericii Greciei

 Patru sunt punctele principale ale hotărârilor luate de Sinodul elen, anume problematica persoanei, acordarea autonomiei unei eparhii bisericești, Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine și unitatea Bisericii ca o realitate dată.

 

  1. a) Termenul de persoană potrivit Părinților Bisericii a fost atribuit Dumnezeului Treimic, în timp ce referitor la om, în toată literatura patristică, este folosit termenul biblic de om, cu sensul teologic de om plăsmuit după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu. Însă atunci când la Părinți este folosit termenul de ipostas pentru om, folosirea acestuia se face pe o bază scripturistică, nu filosofică.

Întrucât însă în filosofia contemporană s-a dezvoltat mult personalismul existențialist care deviază de la tradiția patristică, în cadrul căruia firea este identificată cu necesitatea și păcatul, iar dorința-voința cu persoana, de aceea expresia ”persoană umană” trebuie înlocuită cu termenul biblic de om, care este înțeles în toate limbile.

 

  1. b) Modul de acordare a autonomiei într-o eparhie bisericească. Întrucât acordarea autonomiei unei eparhii de către Biserica Mamă a acesteia poate să conducă la schisme, dezbinări, deviații separatiste, de aceea se propune menținerea neschimbată a actualei situații bisericești, care a fost stabilită prin Tomosurile sau Actele Sinodale-Patriarhale. Acest lucru a fost propus având în vedere unitatea Bisericii și evitarea schismelor.
  2. c) În textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” se scrie că Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”, prin urmare nu este posibil ca termenul de Biserică să fie atribuit altor confesiuni creștine, pentru a nu fi subminat adevărul suprem că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Prin urmare, celelalte grupări creștine trebuie numite ”confesiuni și comunități creștine”.
  3. d) Unitatea Bisericii este un dat, pentru că Biserica este Trupul lui Hristos și nu se desparte de Capul ei, adică de Hristos. Prin urmare, toți cei care se îndepărtează în diferite epoci de credința și cultul Bisericii sunt în afara Bisericii și trebuie să se întoarcă la aceasta. Acesta este scopul dialogului teologic, pentru că noi mărturisim: ”așa cum au văzut Prorocii, așa cum au învățat Apostolii, așa cum a primit Biserica, așa cum au dogmatizat învățătorii [Bisericii]… astfel cugetăm, astfel grăim, astfel Îl propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”, dar ne și călăuzim ”după cele teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinți și cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii” (Sinodikonul Ortodoxiei). Principiul exclusivității nu poate fi redus la principiul inclusivității, care subminează adevărul că unitatea de nezdruncinat a Bisericii celei Una este un dat.

Continue Reading »



IPS Ierotheos Vlachos – Cateva concluzii dupa Sinodul din Creta: acest Sinod este foarte problematic din punct de vedere al teologiei și eclesiologiei ortodoxe.


article_23215La scurt timp DUPĂ ”Sfântul și Marele Sinod”

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului și Agios Vlasios, Ierotheos.

Cu puține zile înainte de convocarea ”Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, așa cum a fost acesta caracterizat în ultimii ani, am scris un articol în care mi-am prezentat opiniile despre acest Sinod. La fel, după convocarea Sinodului, voi consemna primele mele observații care nu sunt rezultatul unor speculații, ci al propriei mele percepții, fără să epuizez acest subiect vast.

  1. Felul cum este evaluată lucrarea Sinoadelor

”Sfântul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a intrat în viața Bisericii și în istoria ei, de care va fi și judecat. Istoria este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii.

Îndeobște, Sinoadele sunt judecate de cei care au minte luminată și experiența vederii lui Dumnezeu, pentru că aceștia constituie conștiința Bisericii care priveghează, ca unii ce au ”mintea lui Hristos” (I Corinteni 2: 16).

Poate unii ironizează cele despre luminare și îndumnezeire, dar în fapt aceasta este baza vieții ortodoxe, așa cum tâlcuiește cu dumnezeiască insuflare Sfântul Dionisie Areopagitul în textul ”Despre Ierarhia bisericească” și așa cum evidențiază toți Părinții Bisericii.

Este un fapt constatat de întreaga tradiție ortodoxă scripturistică și a Părinților că premisele autentice ale unui Sinod sunt tradiția isihastă și niptică a membrilor acestuia și autentica viață empirică a acestora. La primul Sinod apostolic de la Ierusalim, Apostolii au avut încredințarea să spună: ”căci părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15: 28). Înțelegeau lucrarea Duhului Sfânt nu în rațiune, ci în inimă, după cum exprimă această experiență Apostolul Petru, când scrie: ”omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3: 4). Apostolul Pavel, în epistolele sale scrie despre acei oameni care sunt călăuziți de Duhul Sfânt și simt în inimă strigătul înfierii, psalmii și laudele și cântările duhovnicești, împreună-mărturia Duhului Sfânt (Romani 9: 15-16, Galateni 4: 6, Efeseni 3: 16-19, Efeseni 5: 18-19, Coloseni 3: 16). Această experiență apostolică a Duhului Sfânt au avut-o Sfinții Părinți, sau cel puțin majoritatea celor care au participat la Sinoadele Ecumenice, așa cum este consemnat în Canonul I al Sinodului V-VI Ecumenic.

În acest canon, după ce sunt menționați ”sfinții și fericiții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice de până atunci, în continuare este scris: ”credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu și care au fost luminători în lume, având într-înșii cuvântul vieții, să fie ținută cu tărie”. Când canonul scrie că Sfinții Părinți erau ”luminători în lume”, care au avut ”cuvântul vieții”, se înțelege că au avut experiența luminătoare și de Dumnezeu văzătoare, și aceasta este credința sigură, pe care trebuie să o păstrăm și să o punem în aplicare.

Acest lucru îl avea în vedere părintele Ioannis Romanidis și scria: ”Premisa de bază nu doar a Sinoadelor Ecumenice, dar și a Sinoadelor Locale este că aceia care se întrunesc în Sinod Local sau în Sinod Ecumenic sunt oameni care se află cel puțin în stare de luminare. Însă starea de luminare nu începe când spun rugăciunea de inaugurare a unui Sinod Ecumenic. Nu atunci începe luminarea. Așa că unii ortodocși fundamentaliști, nu știu cum să descriu acest lucru, și-i imaginează pe episcopii din istorie ca pe episcopii de azi, care habar n-au de dogme, dar au dogmatiști pe lângă ei, adică consilieri care îi consiliază cu privire la dogme”.

În acest sens nici un Sinod nu se suprapune Bisericii, ci exprimă viața și cugetul Bisericii, adică experiența și teologia Sfinților și este judecată de către aceștia. De altfel, este cunoscut cuvântul Apostolului Pavel: ”Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6: 2).

Citind Actele Sinoadelor Ecumenice observăm peste tot că este folosită expresia ”următori Sfinților Părinți”. Patriarhii Răsăritului în 1848 au subliniat că păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi”. Și, desigur, prin cuvântul ”popor” nu se înțelege orice om care încearcă să judece lucrurile după rațiunea și perspectiva sa ideologică, ci aceia care au mintea lui Hristos, pentru că, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, poporul ortodox este ”ceata de Dumnezeu văzătoare” din Biserică, adică cei îndumnezeiți, sfinții.

Prin urmare, după cum este scris în ”Sinodiconul Ortodoxiei”, umblăm ”după învățăturile Sfinților de Dumnezeu insuflați și după cugetul cel binecredincios al Bisericii”, cu alte cuvinte, învățăturile de Dumnezeu insuflate ale Sfinților sunt strâns legate de cugetul Bisericii. Continue Reading »



EDITORIAL: Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți, de Monahia Fotini


ceb1ceb303De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].

Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.

Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.

De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.

Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi. Continue Reading »



Mitropolitul Ierotheos Vlachos ridică probleme canonice cu privire la asa-zisul Sfant si Mare Sinod din Creta


Sindos Mare si Sfant CretaIPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos. Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

(Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016)

Sfântul și Marele Sinod care urmează să aibă loc în luna iunie 2016 în Creta era o așteptare a multora cu o anumită viziune despre el, care l-au pregătit, care s-au ostenit și acum au ajuns la convocarea lui.

Întrebarea care se pune este dacă Sfântul și Marele Sinod este chiar acela pe care îl așteptau cei ce au avut viziuni despre el. Se scriu și se spun multe despre această temă, unii își exprimă bucuria lor, fiindcă în sfârșit a venit clipa dorită, alții exprimă îngrijorarea, o îndoială intensă iar alții simt o deplină dezamăgire. În această mică luare de poziție mă voi limita numai la câteva observații.

1. Sinod al Întâistătătorilor Bisericilor

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Acest punct de vedere îl susțin pentru faptul că toate deciziile de criză au fost luate numai de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.

Pe data de 6-9 martie 2014 în Constantinopol, tot ei au luat hotărârea să convoace Sfântul și Marele Sinod în iunie 2016 și au stabilit tematica lui.

Pe 27-28 ianuarie 2016, Întâistătătorii la Chambesy în Geneva, au votat Regulamentul de organizare (în afară de Patriarhia Antiohiei) și textele pregătite de Comisii, afară de o temă pe care nu au semnat-o două Patriarhii, a Antiohiei și a Georgiei.

Mai înainte de începerea Sfântului și Marelui Sinod, Întâistătătorii vor semna mesajul Sfântului Sinod care va fi întocmit de grup format din câte un reprezentant din toate Bisericile Ortodoxe.

Programul lucrărilor sfântului și Marelui Sinod va fi întocmit de Întâistătători.

Sindos Mare si Sfant Creta2. Abaterile de la Marile Sinoade

Sinodul acesta a fost plănuit și pregătit ca un Sinod ecumenic și desigur primul gând asupra lui a apărut în 1923, la cea de-a 1600 aniversare a Primului Sinod Ecumenic. S-au pus în discuție aproximativ 100 de posibile teme, care priveau întregul interval de timp al celui de-al doilea mileniu, ce cuprinde ruperea părții de Apus a Imperiului roman (sec. VIII-XI), schisma din creștinismul apusean (sec. XV), dezvoltarea diverselor curente ideologice, precum iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, dar și secularizarea creștinismului însuși.

În final, această viziune a „Părinților” acestei idei a sfârșit prin a fi nu un Sinod Ecumenic, ci un Sfânt și Mare Sinod  care încă nu-și poate afla identitatea, numai cu șase teme irelevante, inoportune, fără stabilirea vreunei ținte speciale și cu câteva dintre ele total desprinse de Tradiția Părinților.

Am auzit și am citit, și este susținut de mulți, că trebuia convocat Sfântul și Marele Sinod de aproximativ 1200 de ani și aceasta se întâmplă abia acum, pentru prima dată, după o atât de mare perioadă de timp. Aceasta creează o puternică problemă tuturor celor care se ocupă cu teologia și Tradiția Bisericii. Prin aceasta se prezintă situația ca și cum ar fi un gol bisericesc după Sinodul al VII-lea Ecumenic, care trebuie să fie acoperit, deși s-au mai adunat mari și importante Sinoade precum cel din vremea Sfântului Fotie cel Mare (879-880), sau a Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351), după cum de asemenea, sinoade importante au avut loc între secolele XV – XVIII cu hotărâri determinante. Se dă impresia astfel că toate aceste sinoade importante sunt ocolite și marginalizate.

Iar lucrul acesta eu îl consider un afront din partea noastră adus sfinților noștri, Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, sfinților Calist și Filotei Kokkinos, Patriarhi ai Constantinopolului, Sfântului Marcu Evghenicul și Patriarhilor ortodocși ai Răsăritului din secolele XV – XVIII.

Firește, acești sfinți nu sunt vătămați cu nimic de vreme ce învățăturile lor au dobândit o autoritate ecumenică, hotărârile celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic (1351) au fost cuprinse în Synodikonul Ortodoxiei, care se citește în prima duminică din Postul Mare, dar este afrontul și căderea noastră din Tradiția ortodoxă.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.

Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.

ecume 43. Lipsa pregătirii mai dinainte a Sinodului

Dacă revenim la problemă, constatăm că Biserica noastră [e o referire la Biserica Greciei, n.ed.] nu s-a pregătit corespunzător pentru acest Sinod. Și este o Biserică cu un potețial teologic înalt, cu un monahism viu și viață bisericească bine organizată. Prin toate acestea Biserica noastră educă, prin școlile teologice, teologi și clerici ale altor biserici locale, are iradiere internațională prin textele teologice și pastorale și multe altele. Totuși pentru prelucrarea textelor care urmează a fi semnate la Sfântul și Marele Sinod nu a existat o suficientă pregătire și hotărâri sinodale.

În martie 2014 la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, în Constantinopol, s-a hotărât convocarea Sfântului și Marelui Sinod în luna iunie 2016, precum de asemenea s-a hotărât de către Comisie să se aducă la zi textele deja pregătite. De atunci și până astăzi trebuiau să fie discutate în ședințele ierarhiei, să se dea sarcini reprezentanților noștri care să ducă spre stabilirea unor texte definitive, să se organizeze dezbateri pe marginea lor în școlile teologice, la sinaxele clericilor și laicilor, astfel încât să se expună propunerile Bisericii noastre ca mai apoi să se ajungă la textele finale.

Însă, dimpotrivă, noi ierarhii am petrecut în necunoștință și am primit texte socotite definitive, de vreme ce au fost semnate de Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în ianuarie la Chambesy, în Geneva, și au fost trimise la Sfântul și Marele Sinod. Ajungem acum să discutăm despre textele acestea, când mai există foarte puține șanse ca ele să fie îndreptate.

Am în mână expunerile reprezentanților Bisericii noastre din Comisia Specială ortodoxă pentru reevaluarea textelor, care au fost depuse la Sfântul Sinod Permanent în perioada 2014-2015, precum am de asemenea și fragmente din Practicalele Ședințelor Sinodului Permanent. Reprezentanții noștri ne-au asigurat prin expunerile lor că textele nu au probleme. De asemenea Sfântul Sinod Permanent a împărțit expunerile și textele Arhiereilor pentru informarea lor fără să pară din Practicale că au avut loc discuții sau că s-au dat linii directoare pentru eventuale modificări sau adăugiri afară numai de o singură dată când s-a luat hotărârea pentru unele corecturi de exprimare.

La Ședința Sinodului din 2009 pentru evaluarea dialogului cu romano-catolicii s-a hotărât : 1. „S-a constatat nevoia unei mai bune informări a ierarhiei în aceste chestiuni importante. S-a arătat că pe viitor ierarhia va lua cunoștință de toate fazele dialogurilor, altminteri nici un text nu leagă Biserica. De altminteri, aceasta o recomandă Statutul Sinodal al Bisericii. […] 4. Textul de la Ravenna și textul care urmează să se discute în Cipru sunt sub limita referirii și aprobării lor de către Bisericile locale autocefale […]. Aceasta înseamnă în mod practic că nu vor fi evenimente încheiate, fără hotărârea sinodală a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Tradiției ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcopi” (Comunicatul Sfântului Sinod, 16. 10. 2009).

Dacă acest lucru s-a spus pentru textul de la Ravenna, cu atât mai mult ar trebui să se spună și în cazul acesta, de vreme ce urmează să fie semnate texte obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

Trebuia așadar, și anul trecut să fie convocată Ierarhia Bisericii noastre ca textele să fie parcurse de către toți arhiereii, să fie explicații concrete și să se ia hotărâri. Acest lucru a fost semnalat și de alte Biserici Ortodoxe din câte știu. Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi trebuia să se întâmple mai înainte de semnarea textelor de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Chambesy din Geneva, în luna ianuarie a anului 2016.

Dar trebuia să auzim și punctele de vedere ale Școlilor teologice și ale academiilor bisericești precum și ale preoților, monahilor și laicilor. Seriozitatea fiecărui Sinod are legătură cu seriozitatea cu care întâmpinăm temele propuse. Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii.

Cel puțin în acest ultim ceas, al doisprezecelea, să arătăm și noi un înalt simț de răspundere în ceea ce privește cugetul bisericesc și terminologia teologică, să lepădăm sentimentalismele și alte diferite interese bisericești. Nu are importanță cine va reprezenta Biserica noastră în acest Sinod, ci ce va susține Biserica noastră în pozițiile care se vor prezenta. Astfel, convocarea de astăzi a ierarhiei este foarte importantă pentru că trebuie să acceptăm hotărârea Sfântului Sinod Permanent și în realitate să hotărâm dacă vom urma pozițiile care decurg din Tradiția noastră sau dacă ne vom lăsa inspirați de concepțiile contemporane care se distanțează de limba și duhul tuturor Sinoadelor ecumenice panortodoxe. Aceasta este problema.

Va trebui să conștientizăm că nu este vorba doar de textele celor șase teme, ci o importanță majoră are mesajul care se va fi întocmit și va fi citit la începutul Ședinței Sfântului și Marelui Sinod. S-a spus că chiar dacă la Sfântul și Marele Sinod nu vor fi discutate și nu vor fi hotărâte diferite teme, fundamental este mesajul care se va transmite întregii lumi.

Astfel am ales un Mitropolit care ne va reprezenta în alcătuirea mesajului. Va trebui astăzi să cunoaștem conținutul lui sau punctele lui de bază și centrale pe care le va cuprinde și să hotărâm în raport cu aceasta. Din câte știu deja se pregătește acest text, va fi definitivat de Comisia Specială care se va întruni în ședință în Creta cu o săptămână mai înainte de convocarea Sfântului și Marelui Sinod, va fi semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale și va fi mesajul fundamental al acestui Sinod.

Întrebarea care se pune este: ierarhia Bisericii Greciei va ignora textul acesta, nu va lua cunoștință de conținutul lui de vreme ce este atât de important? Eu, cel puțin, și sper că și alți frați, nu încurajez pe nimeni să semneze un astfel de text, dacă nu îl citesc mai întâi. Propun să se adauge la acest mesaj paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului.

Acestea sunt temele potrivite și importante și nu cine va fi prezent la acest Sinod și cine va refuza să participe la el chipurile pentru motive de conștiință.

Vasile Cel Mare Sinod Creta4. Duplicitatea limbajului ecleziastic.

Citind cineva câteva din aceste texte observă că sunt inspirate dintr-un duh de diglosie (limbaj dublu). Cuvântul diglosie s-ar putea să mire dar el exprimă o realitate atunci când cunoaștem duhul care există în jurul temelor respective.

Într-un alt text al meu am notat diferitele teme care există în unele texte, precum au făcut-o și alții, episcopi, clerici, monahi, teologi, laici și din acest motiv nu poate cineva să se tulbure.

Semnalarea aceasta este necesară dacă ne gândim că este vorba de texte sinodale panortodoxe care trebuie să fie lucrate cu atenție. Se poate ca în comunicarea noastră zilnică sau uneori în textele noastre să fi trecut unele cuvinte care provoacă probleme, precum de pildă putem să scriem sau să spunem „Biserica” romano-catolică sau „Biserica”[1] protestantă etc., dar când se alcătuiesc texte de mărturisire care vor rămâne ca hotărâri ale Sfântului și Marelui Sinod, atunci trebuie să fim atenți.

Sfântul Grigorie Palama în timpul luptelor teologice și isihaste a consacrat un principiu fundamental: „altceva este a ne contrazice pentru dreapta credință și altceva este mărturisirea credinței”. Aceasta înseamnă că în contrazicere poate cineva să folosească orice fel de argumente, dar când scrie texte de mărturisire a credinței atunci cuvântul trebuie să fie concis și exact din punct de vedere dogmatic, așa cum au făcut Sfinții Părinți care au dogmatisit printr-un cuvânt scurt și cu multă înțelepciune. Astfel, textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.

Citind cineva cu atenție cuvintele care se folosesc, înțelege că se urmărește să se ascundă unele teme, cum din păcate se întâmplă de multe ori cu legile care se votează în Parlament. Există o neclaritate și o practică concretă în multe teme ecleziastice care se ascund în dosul cuvintelor textelor care vorbesc despre alte „Biserici”.

Mă voi referi la trei exemple din această practică de până acum.

            Primul exemplu este tema lucrărilor din 1965 care au avut loc în Constantinopol și Vatican, ceea ce a dus la concluzia că a avut loc ridicarea anatemelor. Să amintesc că Patriarhul Constantinopolului Serghie al II-lea, nepot al lui Fotie cel Mare, prin hotărâre sinodală a șters numele Papei Romei Serghie al IV-lea din dipticele Bisericii încă din 1009 fiindcă în epistola de întronizare a inclus Simbolul Credinței cu Filioque și de atunci numele nici unui Papă nu a mai fost pus în diptice, prin urmare aceasta a fost deja neîmpărtășire (necomuniune de credință).

Mai târziu, în 1054,  Cardinalul Humbert a anathemizat pe Patriarhul Mihail Cerularie și alți doi și acela la rândul său l-a anathemizat. Aceasta înseamnă că neîmpărtășirea/lipsa comnuniunii exista și mai înainte de anateme și firește ridicarea anatemelor nu desființează practica neîmpărtășirii/necomuniunii de credință.

Întrebarea care se pune este: În 1965 a avut loc ridicarea anatemelor sau ridicarea neîmpărtășirii/necomuniunii? Este o întrebare potrivită, fiindcă în enciclica Patriarhiei ecumenice din 7 decembrie 1965 se scrie că a avut loc ridicarea anatemelor și prin urmare există încă necomuniune, în timp ce în declarația care s-a semnat în franceză între Patriarhul Ecumenic și Papa și pe care a citit-o Papa în ultima zi (7 decembrie) și la lucrările Conciliului Vatican II, se scrie că a avut loc ridicarea necomuniunii/neîmpărtășirii. Am la îndemână textul acesta în franceză și în engleză.

Al doilea exemplu este continuarea celui precedent, căci din păcate în practica ecleziastică nu numai că sunt recunoscuți heterodocșii ca Biserici, ci că este comuniune ecleziastică și euharistică! Prin urmare se constată o diglosie/duplicitate de termeni ecleziastici, neclaritate și confuzie. Mă refer la un text al Unei Biserici care este caracterizat drept Mărturisire de credință care a fost aprobat oficial și în care predomină într-un mare grad duplicitatea limbajului și confuzia. În timp ce este vorba despre Biserica Una, în același timp sunt caracterizate ca Biserici și celelalte confesiuni care ar constitui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. De asemenea, se vorbește încă despre dumnezeiasca Împărtășire din același Sfânt Potir de către toți creștinii „din necesitatea ospitalității creștine prin Sfintele Taine”, precum și de faptul că „toți creștinii prin același botez am devenit mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica”.

Al treilea exemplu: Recent am citit cartea profesorului Antonie Papadopulos cu titlul Dialogul Teologic al Ortodocșilor și Romano-catolicilor (istorie-texte-probleme) și am constatat încă odată că în dialogul acesta și în declarațiile acestea și textele comune dintre Patriarhul ecumenic și Papa, precum și al reprezentanților lor predomină un limbaj și un duh „de frățietate care rezultă din botezul unic și din participarea la sfintele Taine”și că „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună în păzirea credinței Bisericii Una a lui Hristos în planul dumnezeiesc, dar cu totul distincte, în vederea unității”.

Acest fenomen al diglosiei (duplicității limbajului) în documentele ecleziastice oficiale este o realitate dureroasă care arată îndepărtarea de textele oficiale bisericești de două mii de ani. Acest lucru nu trebuie să se întâmple în textele Sfântului și Marelui Sinod.

Sfanta Liturghie Sinod abateri5. Expresia Biserici surori

În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în timp ce se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în același timp se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă „recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine”, prin urmare se face o confuzie legată de conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, și pentru acest motiv se impune corectarea acestui text.

Această problemă este foarte serioasă, pentru că în diferite dialoguri teologice între ortodocși și romano-catolici, precum de asemenea și în textele oficiale dintre ortodocși și romano-catolici se vorbește despre Bisericile surori și din nefericire acest termen de Biserici surori, a dezvoltat o teologie și o eclesiologie speciale. Nu este un termen tehnic, ci o teologie ecleziologică contemporană, care predomină în mișcarea ecumenistă.

Despre termenul Biserici surori și mai ales cum a început să fie folosit, face referire un text pe care l-a editat Biroul Congregației pentru doctrina credinței, a Vaticanului (30 iunie 2000) pe care o prezida la acea vreme cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea. Acest termen, conform acestui text, a apărut în secolul al XII-lea și al XIII-lea, a fost folosit în vremurile mai noi de Patriarhul Constantinopolului Athenagora, a fost adoptat de Conciliul Vatican II și de atunci a fost folosit în documentele papale în declarații oficiale și epistole, în enciclice etc.

De asemenea, în textul pe care l-a editat Congregația pentru doctrina credinței, a Vaticanului se face o analiză teologică a acestei expresii și se prezintă cum înțeleg romano-catolicii că Una, Sfânta, sobornicească și apostolică Biserică universală, care este cea Papistașă nu este Biserică soră, ci maică a tuturor celorlalte Biserici. Acesta este motivul pentru care „va trebui ca cineva să evite, ca pricină de răstălmăcire și confuzie teologică, folosirea expresiilor precum cele două Biserici ale noastre care sunt folosite când este vorba de Biserica Catolică și ansamblul Bisericilor Ortodoxe (sau Una dintre Bisericile Ortodoxe)”. Desigur acest termen de Biserici surori, potrivit textului, poate să fie folosit numai pentru acele comunități ecleziastice care au păstrat succesiunea apostolică validă și euharistia”.

Este evident că termenul de Biserici surori este folosit de papistași într-un sens teologic și eclesiologic de validare a tainelor și a succesiunii episcopale și nu este doar un termen tehnic, cu adăugirea că maica tuturor Bisericilor este Biserica Catolică.

Este interesant că Papa Ioan Paul al II-lea în cuvântul pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 în Bialystok în Polonia a zis despre această temă: „Astăzi vedem mai limpede și înțelegem mai bine că Bisericile noastre sunt biserici surori, nu în sensul simplu al unei expresii politicoase, ci în sensul unei categorii fundamentale al unei eclesiologii ecumenice”.

Acest lucru rezultă nu numai din decretele Conciliului Vatican II dar și din textele care au fost semnate în dialogurile teologice dintre ortodocși și romano-catolici în Monaco (1982) și la Bari (1987), la Noul Valaam în Finlanda (1988) și mai târziu la Ravenna (2007).

Amintesc că la Monaco s-a întocmit un text cu tema „Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”. La Bari s-a întocmit textul cu tema „Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, la Noul Valaam s-a întocmit textul cu tema „Taina Preoției în structura tainică a Bisericii și în special însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”. Și la Ravenna, „Consecințele eclesiologice și canonice ale ființei tainice a Bisericii. Comuniune ecleziastică, sinodalitate și autoritate”. Aceste patru texte s-au întocmit și au fost aprobate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe cu perspectiva că atunci când se va încheia dialogul teologic, vor fi aprobate și de unele Biserici autocefale locale.

Din toate acestea rezultă fără îndoială două concluzii importante.

Prima concluzie este că termenul de Biserici surori și termenul de Biserică pentru romano-catolici nu este un simplu termen tehnic, ci expresia eclesiologiei în aceste comunități creștine.

A doua concluzie este că texte precum cele de mai sus au fost semnate și de reprezentanți ai Bisericii Greciei cu premisa obligatorie că vor ajunge în final spre aprobare la ierarhia Bisericii Greciei, adică vor sfârși sub termenul obligatoriu de ad referendum. Dacă totuși în textul care urmează să fie votat în Sfântul și Marele Sinod din Creta va rămâne expresia că „Biserica ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine” și alte asemenea expresii, atunci se recunosc indirect și textele care au fost semnate de reprezentanți, deși sunt problematice, fără să ajungă pentru aprobare la ierarhia noastră. Acesta este motivul pentru care trebuie să preceadă aprobarea sau nu a celor patru texte de către ierarhia Bisericii Greciei.

Prin urmare trebuie neapărat ca în textul care urmează să fie discutat și votat la Sfântul și Marele Sinod să nu fie caracterizate drept Biserici alte comunități creștine și alte confesiuni.

6. Validitatea și realitatea Botezului

Consecința celor precedente este faptul că mulți susțin că Botezul eterodocșilor este valid și real adică nu se identifică limitele canonice cu cele harismatice ale Bisericii.

Arhiereii mai vechi ai Patriarhiei Ecumenice utilizau rânduiala canonică cu privire la modul primirii heterodocșilor prin iconomie sau cu acrivie în Biserica Ortodoxă. Făceau distincția că altceva este dacă sunt Taine în afara Bisericii – care nu există – și altceva este modul în care primim un heterodox în Biserică. Judecând după acrivie, nu există Taine în afara Bisericii, dar prin iconomie acceptăm pe cineva cu Mirungere sau libel (mărturisire de credință) atunci când botezul a avut loc în numele Dumnezeului Treimic, cum este gândit în mod ortodox, și prin întreita afundare în apă. Acest lucru ne odihnește. Insistența unora de a schimba iconomia de la o temporară suspendare a acriviei, la o stare permanentă este inadmisibilă.

Astfel, mulți susțin că botezul heterodocșilor/ereticilor este valid și real, lucru pe care nu-l susțin Canoanele al 7-lea al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și al 95-lea din al V-lea Sinod Ecumenic. Dar dincolo de aceste două Sinoade ecumenice nu trebuie trecut cu vederea faptul că în tradiția latină s-a introdus erezia lui Filioque, erezia lui actus purus, alte abateri eretice, precum de asemenea și botezul prin stropire sau turnare, evitându-se afundarea celui botezat în apă.

Apoi, se poate întreba cineva de ce să nu fie valide, în acest caz și reale Mirungerea sau Euharistia heterodocșilor în aceeași logică? Și pentru ce este socotit valid și real botezul heterodocșilor când, în același timp, sunt opriți de la Preacuratele Taine, și atunci, care este scopul cel mai adânc al botezului? Adică potrivit unor teologi, botezul heterodocșilor este valid și real, dar nu atrage după sine rezultate bisericești, de vreme ce este nelucrător, cum susține Augustin? Opinia cum că botezul heterodox este valid și real este legată de succesiunea apostolică, adică de preoția validă și reală. Această poziție este stranie, fiindcă succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică. Este caracteristic cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care s-au depărtat de Biserică nu mai au harul Duhului Sfânt în ei înșiși, căci a încetat transmiterea Lui prin faptul că s-a întrerupt rânduiala (Canonul 1)”. Cum este de asemenea cunoscută  fraza din Canonul Sinodului de la Calcedon: „De la eretici, unde nu este Biserică, este cu neputință să se primească iertare de păcate”.

Dincolo de această temă dogmatică, se pune o puternică problemă și din punct de vedere istoric a șirului neîntrerupt al hirotonirilor, de vreme ce s-a transmis istoric faptul că Carol cel Mare și urmașii lui au pus laici ca episcopi, fără hirotonie, și i-au socotit drept funcționari administrativi în sistemul feudal pe care l-au impus, astfel încât a protestat chiar și Papa Romei în fața conducătorilor germani. Istoric s-a dovedit că mai înainte de schisma Vechii Rome de cea Nouă a existat schisma eparhiilor unde domnea Carol cel Mare de Vechea Romă. În anul 794 la Frankfurt a fost condamnat Sinodul al VII-lea ecumenic și în anul 809 la Aachen a fost introdus Filioque și toate acestea au trecut și în Biserica Vechii Rome când a fost ocupată de franci.

Citind Dialogurile Papei Romei Grigorie, numit și Dialogul, se poate vedea Biserica ortodoxă a Romei mai înainte de secolul al VII-lea după Hristos, teologia ei, isihasmul ei, punctele comune cu teologia Părinților Bisericii, lupta papilor ortodocși, a episcopilor și a monahilor cu ereticii goți, vizigoți, vandali, longobarzi și încă și cu francii, precum și muceniciile, uciderile pe care le-au suferit ortodocșii Vechii Rome de la neamurile germanice. Și toate acestea se petreceau la începuturile secolului al VII-lea. Însă acum, despre ce Tradiție și succesiune apostolică vorbim, când toate sunt problematice, și cele teologice, și cele ecleziastice, și cele istorice?

7. Credința greșită privind ontologia persoanei[2].

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.

Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.

Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.

Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.

Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic , introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.

Astfel în textul[3] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox al după chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.

Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nici o legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

Concluzii

Textele care au fost asumate și semnate de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe și care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod sunt provocatoare în anumite puncte, deoarece până zilele noastre se observă, chiar și în Biserică, o confuzie între învățăturile Sfântului Grigorie Palama, de exemplu și învățătura adversarilor lui umaniști. Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate.

Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”. Se întorc însă împotriva sinaxei bătrânilor luminați și îndumnezeiți și a părinților duhovnicești și scriu: „Este deja timpul pentru conducătorii bisericești responsabili să terminăm cu această caricatură a așa zisei credincioșii în Tradiție, cu acești ayatollahi ortodocși care consideră că au responsabilitatea ortodoxiei în lume…”

Problema este că se încearcă o emancipare din Tradiția Bisericii de după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic și care ajunge până astăzi, o pierdere a autorității și o îndepărtare de învățătura sfinților noștri îndumnezeiți, în primul rând de Fotie cel Mare, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Grigorie Palama, de Marcu Evghenicul și de ceilalți Părinți filocalici.

Dacă nu este astfel, atunci să mărturisească oficial în mesajul pe care îl vor trimite, credința lor în Marile Sinoade de după Sinodul al VII-lea, adică Sinodul din timpul lui Fotie cel Mare, din timpul Sfântului Grigorie Palama și în continuare în sinoadele Patriarhiilor de Răsărit din perioada Turcocrației. Este atât de simplu!

Traducere din neogreacă de Laura Enache pentru www.parohiacopou.ro

Sursa: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

[1]Adică în mod curent putem vorbi de Biserica protestantă, dar de facto nu există Biserică protestantă.

[2] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534 (n. ed.).

[3] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).