Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN ANII TINEREȚII

„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui!”.

În inima „Perlei Moldovei”, la poalele culmilor domoale ale dealurilor Cozla și Pietricica, care străjuiesc orașul Piatra-Neamț, un turn zvelt, octogonal apără ca o suliță înfiptă în ancora timpului, mica fortăreață a Curții Domnești, ctitorită în anul 1499 de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. La începutul secolului trecut, vreme de 20 de ani zidurile reci de piatră ale turnului-clopotință s-au încălzit la șoapta fierbinte a rugăciunilor unui pelerin isihast, Moș Gheorghe Lazăr, așezat de curând în ceata sfinților români, sub numele de Sf. Gheorghe Pelerinul. Un sfânt greu de surprins în cuvinte și de țintuit în tipare! Cu chipul luminat de harul rugăciunii, cu ochii albaștri, pătrunzători și limpezi ca două picături de rouă, părea un cuvios coborât din vechile icoane. Adeseori, în liniștea lină a înserării, pășea desculț pe stradă, strângând la piept cu pioșenie o carte sfântă, Psaltirea lui dragă. Privindu-l, o pace adâncă îți topea sufletul înghețat de păcat și fără să vrei te trezeai cu mintea agățată de gândul la iubirea lui Dumnezeu.

Înfiat cu evlavie de credincioșii moldoveni, Sf. Gheorghe Pelerinul sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a văzut lumina zilei în anul 1846, în Ardeal, în comuna Șugag, vestită prin îndeletnicirea de căpătâi a locuitorilor ei, păstoritul vitelor. Traiul sărăcăcios al familiei lui Gheorghe care mai avea doi frați, pe Andrei și Nicolae, îi va netezi calea către adâncul inimii, acolo unde întotdeauna Hristos așteaptă smerit și tăcut să i se deschidă ușile ferecate adeseori de nepăsare și de uitare. Sătenii își amintesc că încă din anii copilăriei, lui Gheorghe îi plăcea să se piardă în desișul pădurilor Munților Șureanu ca să-și plece genunchii la rugăciune și să poată face tihnit metanii fără număr. Avea să deprindă de mic cum să asculte glasul tânguitor al codrilor și cum să-i așeze fiecare suspin în lira inimii sale, acolo unde vibrau fără oprire stihurile Psaltirii. Din corola de minuni deslușite în tainele naturii, avea să împletească podoabă nestricăcioasă duhului său blând și doritor de isihie. Biserica satului, în care noapte de noapte se adâncea în fiorul rugăciunii cu mâinile înălțate către cer asemenea unei torțe de lumină, îi era mai dragă sufletului decât casa părintească. Deși avea inima aprinsă după Hristos și sufletul înmiresmat de mirul rugăciunii, tânărul Gheorghe nu va lua drumul călugăriei. Viața monahală din Ardeal își pierduse seva de duh după atacurile virulente ale stăpânirii austro-ungare asupra mănăstirilor transilvănene, distruse în mare parte de tunurile imperiale. Puținii călugări rămași pe baricadele locașurilor sfinte se zbăteau să păstreze nestinsă candela adevăratei credințe pe meleagurile românești, sfârtecate de tăișul Uniației. Astfel, Gheorghe va lua jugul căsniciei la 24 ani, alături de Pelaghia Todescu, o tânără la fel de evlavioasă și de râvnitoare ca și el. Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe dispare fără urmă. Marta, una din fiicele sale, își amintește de istorisirea mamei sale, uluită de incidentul din acea zi: „Mama și rudele l-au căutat peste tot. Tata lipsea de câteva ore. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii, l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat în genunchi cu fața și mâinile întinse către cer. Toți erau uimiți. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă”[1]. Rodul acestei căsnicii binecuvântate care a durat mai bine de 13 ani, au fost cei cinci copii: doi băieți, Ioan, Vasile (a murit de mic) și trei fete: Maria, Ana și Marta, care au fost crescuți departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la 4 km. de sat, aproape de tihna pădurii unde își avea pășunea. Ziua, Gheorghe se îndeletnicea cu păstoritul vitelor și cu treburile gospodărești, muncind din greu ca să-și întrețină familia săracă, iar noaptea era răgazul sfânt în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune. În singurătatea codrilor, cânta încetișor ca într-un soi de litanie cuvintele pline de duh ale Psaltirii, repetându-le mereu până când psalmii au început să se rostească singuri în tainițele lămurite de har ale inimii. Postul și sutele de metanii erau aripile care îi înălțau sufletul către cer în zbor lin de heruvim. Când lipsurile și grijile îi presărau în bătătura casei, mărăcinii amărăciunii și ai nemulțumirii, Gheorghe își îmbărbăta soția și copiii cu povățuiri pline de neșovăielnică credință: „Nu vă tulburați! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui”. Primea necazul și strâmtorarea cu aceeași seninătate cu care se desfăta în bucuria tainică a rugăciunii. Continue Reading »