Părintele Boris (Babcenco) Răduleanu, tatăl doamnei Galina Răduleanu (medic psihiatru și fost deținut politic) s-a născut la 22 iulie 1905, în satul Izbeşti, jud. Orhei din Basarabia, fiind al 11-lea copil al preotului Grigore Babcenco şi al prezbiterei Ana, născută Căţărău. A făcut şcoala primară la Mănăstirea Curchi, jud. Orhei, apoi Seminarul inferior și pe cel superior la Chişinău. În anul 1926 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la cea de Litere şi Filosofie de la Cernăuţi pe care le-a absolvit în anul 1931. În același an s-a căsătorit, iar la 7 februarie 1932 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Chişinău, pentru parohia Răduleni, jud. Soroca. Implicarea cu trup și suflet în viața duhovnicească a comunității și legătura vie cu sătenii din Răduleni îl vor face să-și schimbe mai târziu numele de la denumirea satului. În 1936 va fi trimis ca preot slujitor la Catedrala veche Sf. Nicolae din Bălți. Mitropolitul Tit Simedrea, care îl preţuia mult pentru înzestrarea lui intelectuală şi râvna sa duhovnicească, îi va înlesni o bursă de studii în Franţa şi Anglia, între anii 1937-1938. Astfel, timp de un an de zile va studia la Paris la Institutul Saint-Serge alături de cei mai vestiți teologi ai diasporei ruse, stabiliţi în acea vreme în Occident.

Reîntors la Bălţi, îşi va relua activitatea de preot slujitor, dar concomitent se va implica și în publicistică, fiind redactor sau colaborator al mai multor reviste: Credinţa noastră, Foaie duminicală, Însemnări creştine. Totodată se va dedica şi activității didactice, ca profesor la Seminariul teologic şi la liceele din localitate. După ocuparea Basarabiei, din 1940, se refugiază, fiind numit preot la biserica Hagi Enus, din Craiova, unde rămâne doar un an, reîntorcându-se la Bălţi, odată cu trupele române. Aici, va reface biserica Sfântul Nicolae, distrusă de bombardament, clopotniţa şi casele parohiale. Deşi nu era preot militar, nu va fi scutit de front, fiind trimis ca preot în linia întâi pe Nipru, cu divizia a IV-a Munte, batalionul 14. După ocuparea Basarabiei, din 1944, se va refugia a doua oară, de data aceasta la Lugoj, unde va sluji ca preot la Catedrala Ortodoxă, fiind totodată profesor de religie la liceele din localitate.

În 1948 se va muta la Bucureşti la parohia Chitila. Catehezele însuflețite și activitatea sa publicistică împotriva regimului vor atrage atenția Securității care îi va întocmi cu mult zel capetele de acuzare pentru trimiterea în instanță. Preotul Boris Răduleanu va fi arestat în 14 martie 1960, după o anchetă dură de un an şi jumătate în cursul căreia a fost avertizat că nu va mai ieşi viu din închisoare. Va fi condamnat la 10 ani de temniţă pentru catehizare şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva comunismului între anii 1932-1944. După o trecere scurtă prin Jilava, va fi încarcerat la Aiud unde va respinge cu hotărâre aşa-zisa reeducare. Dr. Galina Răduleanu, fiica părintelui Boris, ne mărturisește: „Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii în catacombe, pentru că atitudinea definitorie a lui era lupta. O luptă dusă pentru adevărul în Hristos, pentru dreptatea Lui şi binele acestui neam. O luptă dusă până la sfârşit, chiar cu preţul sacrificării atât a propriei libertăţi, cât şi a copiilor săi, după cuvântul Mântuitorului Hristos: «Cine iubeşte pe fiu sau pe fiica lui mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine»”. Adeverind cuvântul evanghelic, cei doi copii ai părintelui Răduleanu vor deveni și ei victime ale regimului totalitarist. Tânăra absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, Galina și Mihai, student la Politehnică, vor fi arestați și vor fi puși în libertate odată cu Decretul de amnistie din 1964.

După eliberarea din închisoare, părintele Boris va fi nevoit să plece din Bucureşti, slujind ca preot în satul Roşiori, jud. Ialomiţa, cu aceeași dăruire ca înainte de a trece prin ciurul temniței, până în anul 1975 când va fi pensionat. Va mărturisi cu dârzenie și cu demnitate, până la sfârșitul vieții (19 decembrie 1990), credința sa fierbinte în Dumnezeu și crezul lăuntric pentru care s-a jertfit cu atâta lepădare de sine, pe altarul țării în gulagul comunist.

Din pronia lui Dumnezeu și prin grija familiei s-au păstrat până astăzi în manuscris caietele în care părintele Boris Răduleanu obișnuia să-și însemneze „gândurile de ocazie”, în perioada de după eliberare. Rândurile de mai jos sunt frânturile de gând ale părintelui și lumină din lumina sufletului său mărturisitor și iubitor de Dumnezeu. Continue Reading »

Cu ocazia Zilei Deținuților Politici Anticomunisti, Fundația ”Profesor George Manu”, Grupul „Camarazii” și Grupul de Acțiune „Rădăcina”  organizează conferința: ”Amintiri din detenția comunistă – cu Dr. Galina Răduleanu”.

Evenimentul va avea loc pe data de 9 martie 2020, de la ora 18:30 la Sala Ion Mușlea a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca.

Invitatul special al acestei seri, doamna Galina Răduleanu, a petrecut 4 ani în temnițele comuniste din România, experiență despre care va scrie mai târziu în volumul de mărturii intitulat ”Repetiție la moarte… din spatele gratiilor”, una dintre cărțile importante de memorialistică din detenția comunistă feminină.

Vă așteptăm cu drag!

„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. Continue Reading »