Posts Tagged 'fabian seiche'


Uniația în Maramureș și răscoala Sf. Sofronie de la Cioara


visarion, sofronie si opreaFabian Seiche: Biserica Greco-Catolică din Maramureş, înfiinţată în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, a lăsat amprenta distrugătoare pe vecie, dezbinându-i pe românii din Ardeal

Uniaţia în Maramureş de la ultimul episcop ortodox încoace

Românii maramureşeni rămaşi încă statornici în credinţa lor ortodoxă au reuşit să-şi mai aleagă episcopi până în anul 1739. O însemnare din acest an pomeneşte pe „episcopul Gavriil din Bârsana”. El şi-a avut reşedinţa la mănăstirea Bârsana, pe valea Izei. S-a opus cu acelaşi curaj propagandei şi silniciilor catolice, în acele condiţii vitrege şi este ultimul episcop ortodox al Maramureşului, până la reînfiinţarea din secolul XX. În anul 1740 episcopia  a fost definitiv desfiinţată, apoi majoritatea românilor maramureşeni au fost trecuţi cu forţa la Uniaţie de către stăpânirea habsburgică[1].

Cei care au rămas ortodocşi au păstrat legătura cu marile centre ortodoxe din Muntenia şi Moldova, de unde primeau încurajări, cărţi de cult, dar şi preoţi.

Episcopii ruteni de aici (după 1740) vor menţine în Maramureş doar reprezentanţi vicari pentru mai bine de 100 de ani. Abia pe la 1853 românii de aici au fost afiliaţi diecezei unite de Gherla, iar rutenii celei de Muncaci.

În vara anului 1740 era vicar protopopul unit Vasile din Giuleşti. Toate parohiile româneşti din Maramureş şi Sătmar au fost puse sub oblăduirea episcopiei de Muncaci. Aceasta păstorea românii şi rutenii din Maramureş, Bereg, Sătmar, Ugocea, Ung, Sabolci şi Zemplen, cu 44 protopopiate, 376 parohii, 1065 filii şi 742 preoţi. Din clerul superior, opt aveau titlurile vechilor biserici şi mănăstiri maramureşene, titluri luate, bineînţeles, abuziv şi ilegal: Sf. Fecioară Maria din Uglea, Sf. Mihail din Peri, Sf. Nicolae din Bocicoiu, Sf. Dimitrie şi Mihail din Bedeu, Sf. Mihail din Horneţ, Sf. Maria din Crişăneşti, Sf. Petru şi Pavel din Ariniş şi Sf. Ştefan din Remeţi. Limba oficială în administraţia eparhiei şi în seminarul teologic era maghiara. Limba latină a fost înlocuită din registrele parohiale cu cea maghiară, iar vicarul Petru Anderco se intitula începând cu anul 1835, „Anderko Péter”. Preoţii români, apoi sate întregi s-au rutenizat. După rutenizare a început maghiarizarea lentă a românilor, în special a celor din judeţele Sabolci şi Hajdu, care au ajuns în 1837 sub păstorirea episcopiei maghiare din Hajdudorog. Viaţa mănăstirească a fost sistată în aceste ţinuturi în anul 1787, de împăratul Iosif al II-lea. Mănăstirile formau o arhimandrie sub conducerea celui de la Uglea[2].

Datorită acestor episcopi, unii dintre ei maghiarizaţi, ca Andrei Bacinski – parohiile româneşti au fost declarate unite, iar în unele parohii rutene şi în câteva româneşti din Sătmar, s-a ajuns la oficierea unor slujbe în limba maghiară. Se urmărea astfel maghiarizarea românilor şi a rutenilor. Parohiile din Sătmar, cu un grad mare de maghiarizare, au fost ataşate abia în 1824 episcopiei Oradiei (unite). Se urmărea întărirea puterii habsburgice prin curmarea legăturii sufleteşti dintre românii de aici şi cei de peste munţi, de aceeaşi credinţă.

Unirea cu catolicii le-a paralizat instinctul de viaţă proprie, pregătindu-i pentru asimilarea lor de către unguri, astfel că viaţa românească a ajuns într-o stare de letargie şi somnolenţă, întreruptă o singură dată, când românii de aici s-au solidarizat cu fraţii lor din Ardeal: în anii 1760-1761, „când flăcările revoluţiei lui Sofronie treziră şi aici instinctul de viaţă românească[3].

martirajulRăscoala antiunionistă a Sf. Sofronie de la Cioara

În anii 1759-1761 s-a desfăşurat o adevărată răscoală religioasă antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara. Mişcarea s-a extins până în Sătmar şi Maramureş unde circulau scrisori de la Sofronie. S-au ţinut mai multe adunări (soboare) în care preoţii şi credincioşii declarau că revin la Ortodoxie (Santău, Dorolţ, Corni, Gherdani, Dengheleg – Satu Mare, Budeşti – Maramureş). Dar comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mişcării de revenire. A ordonat să fie închisă graniţa spre Transilvania, aducând unităţi militare de-a lungul ei. Numeroşi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, iar preoţii uniţi alungaţi din parohiile lor de credincioşii reveniţi, au fost chemaţi înapoi, dându-li-se iarăşi bisericile.

În mai 1761 a venit în Satu Mare episcopul de la Muncaci, Manuil Olszavski, pentru a face o vizită canonică şi pentru a impune din nou îmbrăţişarea uniaţiei, ajutat de autorităţile de stat. La 21 mai 1761 a convocat la Carei pe toţi preoţii, primarii şi curatorii satelor româneşti din Sătmar şi Maramureş, apoi, însoţit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioşi să semneze o declaraţie de respectare a unirii cu Roma.

În Satu Mare propaganda catolică a înregistrat succese după ce legăturile cu vlădicii ortodocşi din Maramureş au fost desfăcute. Sătmărenii au fost declaraţi „convertiţi în bloc”, dar propaganda iezuită nu a reuşit aceasta decât după moartea ultimului episcop ortodox şi desfiinţarea eparhiei Maramureşului (1740).

Victoria catolicismului coincide cu suprimarea revoluţiei racoţiene antihabsburgice şi anticatolice (prin pacea de la Satu Mare), în care românii de aici au dat cel mai mare număr de recruţi. Lipsiţi de conducători bisericeşti şi naţionali, răscoala sau revoluţia lui Sofronie a fost „o reînviere a vechii conştiinţe religioase”, „un gest de solidarizare cu sufletul întregului popor românesc de dincoace de Carpaţi” (S. Dragomir)[4].

Dintre preoţii ortodocşi care s-au distins, cunoaştem pe popa Gavrilă din Csoge şi viceprotopopul  Buteanu din Bixad.  Continue Reading »