Posts Tagged 'epidemie'


DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ


Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”. Continue Reading »



DL. MARIN RĂDUCĂ DESPRE MODUL ÎN CARE A TRATAT EPIDEMIILE ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE


Pr. Mihai Iordăchescu: D-le Marin Răducă, dați-ne un cuvânt de încurajare că toți tremură și le e frică că vine moartea cu pandemia, cu coronavirusul. În plus, în ciuda faptului că doctorii și conducătorii Statului spun ca bătrânii să stea acasă că sunt cei mai vizați de virus, dumneavoastră la 97 de ani ați avenit astăzi aici să ne bucurați prin prezență și să ne arătați ce înseamnă puterea credinței.

Situația în care am fost diferă de starea acestui virus.

Ați trecut și prin tifos.

Tocmai. Eram în celulă cu un camarad și bântuia tifosul nu numai în închisoare, chiar și în afară. Însă, care era deosebirea între noi și ceilalți? De exemplu, camaradul meu se simțea foarte rău, avea temperatură mare și atunci eu am bătut în ușă ca să vină milițianul și să-l ducă la infirmerie, să facă ceva cu el, că moare acolo în celulă. Am bătut, mi-a deschis ușa și îi zic: „Camaradul meu e bolnav, are temperatură, să-l duceți la infirmerie”. „Banditule, dacă mai bați o dată în ușa celulei, știi unde te duc!”. Adică, unde eram noi ținuți, deținuții celulei, existau la subsol amenajate carcere, cu camere speciale, cu paturi și cu ciment pe jos. Mi-a închis ușa și a plecat. După trei zile, camaradul meu a murit și am bătut din nou în ușă. A venit înfuriat că nu știa de ce îl chem iar. Și el era întotdeauna acompaniat de către un deținut de drept comun și când i-am spus că a murit, i s-a zis deținutului de drept comun: „Scoate-l afară!”. Mi-am dat seama că va veni o vreme ca să descopăr că e persoana cu care am stat în celulă și aveam o iconiță cu Sf. Arh. Mihail și am pus-o înăuntru. Sigur că din 1946 până în 1964 când ne-au pus în libertate, a trecut timp foarte mult. Cine murea acolo, era îngropat în cimitirul acela.

Și n-ați luat tifosul.

L-am luat. Am avut și eu vreo 3, 4 zile temperatură și bineînțeles că îmi așteptam și eu sfârșitul. Dar să vedeți cum lucrează Dumnezeu! Pe el l-a luat, pe mine m-a lăsat. Deci, am trecut peste temperatura asta, a scăzut și am supraviețuit. Credeți că depinde de om longevitatea lui? Într-o măsură foarte mică. Astăzi lumea se sperie. E adevărat că e bine să te speli pe mâini, să-ți iei măsuri de igienă, dar nu e asta totul.

V-au dat tratament?

Nu. De aceea diferența între situația în care eram noi și cei de astăzi este că omul de azi poate totuși să împărtășească un gând. Are cui să se plângă. Poate să vină la biserică, poate să ia cine știe ce medicamente. Acolo, nu! Deci, acolo ca apărător nu-L aveai decât pe Dumnezeu, pe nimeni altul. Noi am fost puși într-o situație de genul acesta când Dumnezeu a arătat că intervenția din afara omului este categoric interzisă. Numai Dumnezeu, prin rugăciune, poate să scape omul de orice nenorocire, dacă crede cu adevărat și are această părtășie cu Dumnezeu. E foarte greu de descris atmosfera de temniță. Lucrurile erau de așa manieră că dacă îți lăsai mintea să plece la familie, la cunoscuți, se creau anumite sentimente în om care deveneau un dușman. Asta am constatat. Iată că sentimentele cele mai nevinovate ale omului sunt un dușman de neînfrânt dacă nu ești atent la ce se întâmplă cu tine. De aceea, trebuie să ne păzim mintea, inima, simțurile la orice gând, la orice ispită care vine asupra omului.

Deci, sentimentele de dragoste și de credință în Dumnezeu v-au ajutat să treceți peste încercări.

Da. Legătura noastră și care te tulbura, cu părinții, cu frații, cu surorile era atacată de cei care făceau în închisoare propagandă de reeducare și care spuneau: „Aveți familii, aveți copii. Sunteți vinovați. Am încercat în toate chipurile cu voi. Voi nu sunteți oameni! Voi nu aveți suflet și sentimente față de familie”. Bineînțeles că prin aceste încercări căutau ca să treci de partea lor, să accepți reeducarea, care îți punea alt Dumnezeu, pe Marx, pe Lenin, pe Engels, să le cânți cântecele, să le citești cărțile, să te transforme: prin toate chinurile, prin izolare, prin ruperea de familie, că nu mai aveai niciun fel de contact, nu aveai voie să scrii, nu aveai voie să primești un semn de viață de la cei din afară. Încercarea a fost pe viață și pe moarte. Ceea ce ei nu au putut să intuiască a fost puterea credinței.

(Fragment dintr-un Dialog catehetic în biserica de la EZĂRENI, 15 MARTIE)