Posts Tagged 'Eminescu'


Victor Roncea: Eminescu, Ziaristul – ucis de 132 de ani


Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulându-se continuu, de 132 de ani încoace. La 33 de ani, uciderea publică, moartea civilă, când a fost interzis, arestat, eliminat din presa şi, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, când a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Şi, de la înmormântarea sa – când pentru prima oara s-a inoculat ideea că Eminescu trebuie să rămână generaţiilor viitoare doar ca poet, şi nu ca ziarist, luptător şi gânditor naţional – şi până astăzi. Emblematic, Eminescu a fost ucis în strada Plantelor, loc unde acum se află Colegiul Noua Europă, al lui Andrei Pleşu, care din 1989 încoace se ocupă cu re-uciderea publică a lui Eminescu. Sfidându-i pe toţi ucigaşii săi, Eminescu renaşte an cu an în fiecare conştiinţă şi suflet românesc.

În apărarea sa s-au ridicat, de la bun început, prietenii şi apropiaţii. Însă de abia după 20 de ani s-a reuşit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalităţii şi vieţii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia  se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care vă prezentăm în „Atitudini”, în premieră, câteva pagini în facsimil.

mihai eminescuEminescu interzis la Muzeul Literaturii

Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintr-o dată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriu zise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare – într-un cuvânt se creează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti  –  şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.

Din păcate, acelaşi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotrivă: o manifestare pentru omagierea „Românului absolut” a fost interzisă chiar la Muzeul Literaturii, una dintre instituţiile culturale naţionale pe care au pus mâna noii ocupanţi ai României, de fapt aceiaşi de la momentul uciderii lui Eminescu până astăzi. 

Ziaristul şi apoi poetul

Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 –  este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final, la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C. Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.

 Procurorul Botez, pentru România Mare

Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s-a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca  înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa în conspiraţia austro-ungară anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a  României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul  de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928. Continue Reading »



Pr. Stavrofor Constantin Catană: Vreți să știți cine a fost Eminescu?


Mihai Eminescu

Lăsați-ne să vorbim despre Mihai Eminescu, nu numai la 15 Ianuarie, când se trâmbițează zgomotos înăuntru României și cumva, și în afară, de către unii români, ca reprezentanți diplomatici ai țării noastre! Despre Mihai Eminescu ar trebui să se vorbească în fiecare zi, de către cei tineri și mai puțini tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, căci destul a fost portretizat în chip de cadavru, de către cei care și l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa.

Așa că, oricare dintre noi să vorbim despre Eminescu, ca poet național, și că a rămas expresia integrală a sufletului românesc, a cărui mit este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate, până la dispariția neamului românesc. Căci, niciunul dintre marii poeți cred că nu s-au gândit că-l pot înlocui pe marele Eminescu și de a „jindui să-i demoleze soclu și să se așeze în locul lui”.

Noi, toți, trebuie să vorbim de Eminescu, pentru că avem trebuință mai mult decât altădată, de o redeșteptare de sub orbitoarea putere demonică, ce dă năvală peste noi. Avem nevoie de viziunea lui Eminescu, ca să ne luminăm în fiecare zi, și să ne privim unul pe altul, ca niște frați. Avem nevoie de mitul viu al lui Eminescu și de profunditatea și frumusețea poeziilor lui, în fiecare zi, ca să știm a ne jertfi pentru cei drepți și buni, și ca cei cu sufletul înrăutățit să intre în sublimul adevăr.

Astăzi, în veacul nostru, „primează valorile politic-economice, pofta inimii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, iar în spatele aparentei „fapte bune” stă afaceristul”. De aceea spun că avem nevoie să vorbim despre Mihai Eminescu, în fiecare zi, fiindcă ne este un model de suferință, de demnitate, care și-a mângâiat sufletul și mintea, în casa de la Ipotești, sub candela icoanei Sfintei Fecioare, trăind încă de mic condiția suferinței.

Deși a fost atent supravegheat mai toată viața lui, băgat în malaxorul aparatului represiv (fiind închis de opt ori), el a avut o statură publică impresionantă, și era perceput drept un cap al conservatorismului, dar și al luptei pentru unitatea națională și „și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România și a scris vibrant, a scris cu patos, dar și cu rigoare, a scris cu o forță devastatoare în chestiuni arzătoare ale timpului”.

Mihai EminescuIar Maiorescu, notează: „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție (la Timpul),  prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verb”. „Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Poetul gânditor român Eminescu a dus campanii de presă, ca redactor al ziarului Timpul, dedicate chestiunii Basarabiei, și-a criticat Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, fiind intransigent atât față de politica de opresiune țaristă, cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar.

Dar situația de la ziar devine critică în 1880, după ce atacă proiectul de program al partidului conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austro-ungar.

Așadar, nu astăzi, ci demult, Mihai Eminescu este văzut ca „erou eponim al culturii românești, întemeietor de limbă literară modernă, de doctrină națională modernă”, deci Eminescu are statura unui mit național. Continue Reading »



Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari


Moto:„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai
Eminescu

PROBLEMA RENAŞTERII NAŢIONALE

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.

Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2] Continue Reading »