Posts Tagged 'Elementele de elită ale neamului de mâine'


Părintele Justin Pârvu: Elementele de elită ale neamului de mâine


„Noi trebuie să ne facem tuturor toate”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să-l dobândim (pe aproapele). Nu putem sta indiferenți față de țara noastră care este atât de mult atacată de forțele străine și păgâne, de forțele acestea ale ateismului, ale păcatelor, ale fărădelegilor, până îți este și jenă să mai pomenești despre vocabularul acestei decăderi a vieții noastre creștine. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le corectăm câtuși de puțin, să aducem pe creștini la conștiința păcatului. A greși, așa după cum se știe, este omenește. Dar a persista în greșeală este satanicește, este diabolic. Pe noi ne interesează, pe fiecare dintre noi, alături de preot, să observăm scăderile la fiecare dintre credincioșii noștri, (să vedem) de vecinul nostru, de satul nostru, de comuna noastră, de județul nostru, de țara noastră. Pentru că, așa trăind, ne mai apropiem cumva de principul acesta al Evangheliei. Așa mai aplicăm și noi puțin să fim sarea pământului și lumina în lume, ca văzând faptele noastre să se lumineze calea pe care trebuie să meargă creștinul. Nu-i atâta vorbăria, nu-i atâta scrierea, cât este modelul de viață! Un copil care intră în biserică sau este în familie, ați văzut cu câtă nevinovăție sărută el icoana când o primește în mână?! El, imediat, o duce să o sărute. De ce? Pentru că acest copil a văzut întâi pe mama sărutând Evanghelia în biserică, sărutând icoana, sărutând Sfânta Cruce, sărutând tot ceea ce este sacru și legat de taina și lucrarea aceasta a harului lui Dumnezeu. Îl vezi pe copilaș cum se coboară el așa încetișor să facă o mătănuță. De ce face copilașul acestea? Pentru că el vede pe mama lui, pe tatăl lui, fratele lui, pe sora lui când intră duminica în biserică. El, ca cel mai mic, se uită la ceilalți cum se închină de frumos și atunci, sigur, copilul vrând-nevrând va căuta să imite și el. Și în felul acesta se sădește în sufletul lui, se înfiripează adevărul acesta al creștinătății noastre. Vorba nu rămâne: pe o ureche a intrat și pe alta a ieșit. Dar copilul dacă vede, ea va rămâne. Iată cum spunea o mamă, cum îi reproșează copilul ei. Ajuns copilul la 17 ani, mama încearcă după Revoluție să-i explice ceva din tainele creștinătății, din viața practică a creștinului: cum trebuie să se spovedească, cum trebuie să se împărtășească, cum trebuie să asculte, cum trebuie să meargă la biserică, cum trebuie să respecte bătrânii, cum trebuie să respecte părinții, cum trebuie să respecte după vârsta fiecăruia, că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare, și copilul îi spune: „Mamă, dacă nu m-ai învățat până acum, de acum înainte o să fie greu pentru mine”. Mama era învățătoare pe timpul lui Ceaușescu și așa după cum era programul școlar, era și programul familiei…

Și în timpul lui Ceaușescu și pe timpul lui antihrist, acolo între patru pereți (românii) au făcut rugăciune, au dat un sfat copiilor, au ținut icoana în casă, au aprins o lumânare și copilul le-a văzut pe toate acestea. Și așa, în familie, copiilor li s-a făcut educația aceasta în adevăr, pe dinăuntru. Și s-au comportat frumos în cei 12 ani de școală, s-au comportat frumos în cei șase ani de Medicină și astăzi sunt medicii cei mai buni și au excelat. Știu un băiat care avea atâta blândețe, făcea atâtea lucruri frumoase, că nici măcar cele opt luni de zile de armată nu l-au schimbat cu nimic. El era mereu copilul acela bun, educat în viața de familie. Vedeți puterea exemplului din familie? Copiii, săracii, merg pe dâra pe care le-au deschis-o părinții, bunicul, vecinul. Toate colaborează.

Am mai spus cum mergeam noi cu toții la școală. Făceam rugăciunea, cântam la sfârșitul orelor Cuvine-se cu adevărat, învățam cântări patriotice, niște marșuri de zguduiau viața noastră de copii. Toată ziua fredonam, dragii mei. În felul acesta se făcea și o educație patriotică națională. Tăiam lemne acasă, crăpam lemne și mă luam cu fratele cel mai mare și cântam. Era atâta trăire și viață, încât abia așteptam să vină fratele cel mai mare din armată – făcea la Vânătorii de munte – și, când venea pentru câteva zile de Crăciun sau de Paști, se plimba mândru cu pălăria de vânător, cu pana în dreapta pălăriei și abia așteptam să fiu și eu ostaș în armată. Spre deosebire de ora actuală, când nu mai avem armată. Fetele pe atunci erau foarte atente, de altfel, că un băiat care făcea serviciul militar și nu își făcea datoria, nu era văzut de încredere, de către fete. Nu se măritau, nu se duceau după el.

Și serbările care se făceau altădată… Să apari pe scena școlii, cu o poezie, cu un cântec frumos, cu craii de la Răsărit… Toate lucrurile acestea mențineau o viață, un duh foarte potrivit pentru apărarea acestor frumuseți ortodoxe. Când a venit 1944, „frumos era și încrezător neamul meu”. Până prin 1949, tablourile pe care le puneau ziua pe pereți cu Gheorghiu Dej, Ana Pauker, le găseau dimineața pe sub bănci sau prin curte aruncate. Iar le punea îngrijitoarea claselor, iar le aruncau băieții. Și așa, până ce în cele din urmă au ajuns să facă arestări și la copii de 14 ani. La Suceava erau copii de 14, 16 ani și dacă îi întrebai: „Ce ați făcut voi?”. „Păi, am dat-o jos (de pe pereți) pe Ana Pauker”. „Și câți ani v-au dat?”. „5 ani”. Dar unii au primit și condamnări, deși nu aveau voie să-i condamne. Într-adevăr aceștia sunt sămânța fiului cel mic al lui Brâncoveanu care a spus: „Tată, aș vrea să mai trăiesc”. Și Brâncoveanu i-a șoptit la ureche ceva și copilul a spus (călăului): „Vreau să mor și ce e de făcut, grăbește-te să faci”. Și copilul a fost tăiat.

Ei, acesta este și idealul nostru în care trebuie să creștem, în duhul acesta al vieții veșnice. Familia, școala, Biserica sunt elemente de formare a creștinului nostru ortodox, sunt elementele de elită ale neamului de mâine. Și am observat că, cu cât trăiești mai treaz, mai aspru, cu atât nu te copleșește moleșeala. Dar trebuie să o iei așa câte puțin, ca să poți duce pretențiile acestea ale trupului, că trupul într-adevăr este neputincios, iar sufletul osârduitor.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)