Posts Tagged 'dr. nicolae paulescu'


DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEI


DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEIANII DE FORMARE PE TĂRÂMUL MEDICINEI

„Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu”.

Adeseori implacabila trecere a timpului așterne uitarea peste vieți pilduitoare cum a fost cea a savantului român Nicolae Paulescu, genialul fiziolog și descoperitor al insulinei. Însă, nevoia de modele ale unor oameni care au reușit să transcendă realitatea materială a lumii și să o circumscrie adevărului divin ne îndeamnă la o continuă anamneză și întoarcere în timp. Cu 150 de ani în urmă, pe 8 noiembrie 1869, în casa de pe Calea Moșilor a negustorului Costache Paulescu și a Mariei Paulescu, vedea lumina zilei viitorul „profesor de fiziologie de renume internațional și doctrinarul unic al naționalismului creștin”[1], Nicolae Constantin Paulescu. Pasiunea pentru științele naturale, fizică și chimie, vădită încă din primii ani de școală, îi va defini înclinarea de mai târziu către studiul medicinii, iar ușurința de a deprinde limbile străine clasice și moderne îi va înlesni studiul în străinătate. Încă de la o vârstă fragedă, vorbea fluent limba franceză și putea să citească în original lucrările clasice ale literaturii latine și grecești. După ce termină clasele elementare la Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben (1880) și pe cele liceale la Gimnaziul Mihai Bravul (1888), Nicolae C. Paulescu pleacă la Paris să studieze medicina într-o epocă bântuită de prejudecata incompatibilității dintre religie și știință: „La 17 ani eram și eu materialist – mărturisește Paulescu – pentru că nu aveam decât o sumă restrânsă de cunoștințe asupra naturii. Așa că, neavând simț critic, credeam tot ce auzeam și citeam, pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmații că oamenii de știință sunt toți materialiști. Dacă din nenorocire, facultățile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, atunci aș fi și astăzi o victimă a acestei doctrine”[2].

După 9 ani de trudă asiduă, va obține titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). Va aprofunda cunoștințele teoretice, lucrând în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. Între anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală.

Cel dintâi care va descoperi genialitatea românului Nicolae Paulescu, renumitul medic și cercetător, Étienne Lancereaux, va duce o luptă aprigă cu patronajul spitalului Hôtel-Dieu, pentru a-l accepta în personalul său format exclusiv din catolici și pe ortodoxul Paulescu, care era atât de intransigent în privința credinței în care se născuse încât nu concepea să și-o schimbe de dragul carierei. Probitatea profesională și verticalitatea morală ale vestitului clinician Lancereaux vor câștiga admirația și recunoștința de o viață ale tânărului medic român care consemna mai târziu: „Lancereaux a fost omul de geniu, care nemulțumit de rutina și de obscuritățile clasicismului medical, a construit Medicinii, piatră cu piatră, un palat măreț și splendid, în care se vede clar. Ați putea bănui că entuziasmul meu se explică prin faptul că am fost instruit la școala acestui Maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate cuvintele pe care le pronunță și să probeze tot ce afirmă. Ei bine! – o strig sus și tare: omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca Lancereaux. Numai el a înțeles importanța noțiunii filosofice de cauză și prin ea a pus Medicina pe calea adevăratei științe. Pot spune că Lancereaux a fost pentru Medicină, ceea ce a fost Claude Bernard pentru Fiziologie sau Pasteur pentru Microbiologie”[3]. Principiul cauzalității așezat de savantul francez la baza cercetării științifice în domeniul Medicinii îl va ajuta pe discipolul său român să pătrundă sensul întregii creații în lumina singurului său Creator: „Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu. Omul de știință nu se poate deci mulțumi să zică: Credo in Deum[4]. El trebuie să afirme: Scio Deum esse[5]”. Continue Reading »