Posts Tagged 'doamna aspazia'


ASPAZIA OȚEL PETRESCU DESPRE NANO-TEHNOLOGIE ȘI NANO-INDUSTRIE


O IUBIRE CARE DĂ TOTUL ȘI CARE NU CERE NIMIC. UN OM CARE POATE SĂ IUBEASCĂ ÎN FELUL ACESTA, ESTE INTANGIBIL” 

NANO-TEHNOLOGIE ȘI NANO-INDUSTRIE

Doamna Aspazia, dacă va veni vreun război peste noi, cum credeți că va fi de data aceasta?

Va fi cumplit. Va fi așa cum ne spun și profețiile părintelui Cleopa. Va fi cernerea Apocalipsei prin potopul de foc. O dată pământul a fost curățat prin potopul de apă de foarte mari și multe blasfemii care se refereau la epoca zeităților și acum va fi curățat prin potopul de foc, curățat în așa manieră, încât va rămâne numai cincizeci la sută din omenire. Și asta se scrie clar, fără interpretare, în Noul Testament: „Din doi care sunt, unul se va lua, altul se va lăsa, din două care sunt, una se va lua, una se va lăsa”. Deci, noi suntem opt miliarde, patru miliarde sunt osândiți. Mă cuprinde jalea când mă gândesc la ei și zic așa cu cutremur: „Să nu fiu, Doamne, printre ei!”.

Cum bine știți, astăzi se lucrează foarte mult la nanotehnologie. Nu-i o glumă. Nanoparticula va putea să înlocuiască conștiința omului, să creeze o celulă, o conștiință fără Dumnezeu. Deci, e destul să ne trimită în ADN, o nano-particulă care este invizibilă și ești afectat. Habar n-ai. Abia după ce începi să te transformi și vezi cum devii satanic, abia atunci îți dai seama că s-a întâmplat ceva cu tine. Vă dați seama ce înseamnă această tehnică? Dar diavolul a înțeles că omul nu poate fi demonizat prin tehnica terorii. Și atunci el spune: „Doamne, îl pun să aleagă cipul”…

Se vorbește foarte intens despre nano-industrie. Odată m-am gândit dacă Dumnezeu a schimbat vreodată ceva din planurile Lui. În închisoare, noi am văzut cu ochii noștri și am experimentat cu trăirea noastră acest lucru. Noi ne rugam împreună și simțeam prezența lui Iisus, o simțeam ca pe o eliberare nespusă. Nu mai simțeam recluziunea, nu mai simțeam că suntem închise, scuipate, bătute, batjocorite, că trăim în murdărie și toate câte le puneau ei pe capul nostru. Nu simțeam nimic din toate acestea. Era lumină, era căldură, era bine, era frumos, era Iisus prezent între noi.

„ERAM UN LANȚ DE SUFLETE ÎMPREUNĂ”

Dar ce credeți că a contat mai mult: unitatea sau pocăința?

Unitatea și sinceritatea. Chestiunea asta cu pocăința e o problemă personală și vă rog să nu-mi luați în considerare părerea că s-ar putea să mă certe dogmaticienii noștri. Părerea mea e că noi putem să facem o pocăință desăvârșită dacă Dumnezeu ne-o acordă și dacă ne-o primește. Dacă n-o primește, pot să plâng eu cu râuri de lacrimi, că degeaba plâng. Dar să vedeți cum se întâmpla, cum aranja Dumnezeu lucrurile: pe noi ne pitroceau tot timpul, ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea de gândire, de simțire. Dar întotdeauna, așa se potrivea că în fiecare celulă, era măcar una care știa una dintre rugăciunile noastre principale, un Acatist sau un Paraclis. Și când începea rugăciunea, te simțeai în siguranță, te simțeai liber, puternic, te simțeai altceva decât erai. Rugăciunea brusc te transforma, pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate. Deci, fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în 14 ani de închisoare, seară de seară!… Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU: „LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ÎN RITM ALERT SPRE O NOUĂ TRAGEDIE”


Iubite frate Alexandru,

Te rog să-mi ierți întârzierea, am fost destul de agitată în ultima vreme și n-am găsit suficient răgaz să-ți trimit șapca și să-ți răspund la scrisoare.

Am avut (și am în continuare) și serioase probleme de sănătate; cei nouăzeci de ani își manifestă din plin povara.

Sper că vei înțelege că nu sunt în măsură să-ți răspund pentru că nu am soluții să-ți rezolv problemele just semnalate. Pot cel mult să-ți relatez aceeași tânguire, ceea ce nu ne folosește la nimic; oricum lucrurile se desfășoară în ritm alert spre o nouă tragedie. Îmi pare rău că generația contemporană nu este conștientă de faptul că este departe de conștientizarea celor ce se arată din ce în ce mai dramatic la un orizont înnegurat.

Am crezut că experiența noastră (generația 1948) a probat mai mult decât suficient cât de scump se plătesc orgoliile oarbe, dezbinarea și toate celelalte pe care nu le mai înșir. Se pare însă că lecțiile trebuie făcute de fiecare generație în parte și că trufia e la fel de viguroasă ca atunci când Lucifer a plonjat în adâncul ei.

Măcar de s-ar reține câtă putere are și cât de importantă este rugăciunea.

Domnul să călăuzească pașii și lumina Sa să-i ferească de pietrele poticnirilor ce vor să vină!

                                                                                                                                   Aspazia, Roman, 15 iulie, 2014

(Scrisoare publicată în Revista Atitudini Nr. 67)

 



FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila


FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de primire, unde te întâmpinau întotdeauna bunătățile pe care doamna Aspazia în mărinimia ei le pregătea cu migală pentru odihna oaspeților săi, timpul și spațiul se dilatau parcă și pe neașteptate căpătau alte coordonate, împrumutând din nemărginirea veșniciei. Cuvântul ei, plin de putere și de sevă duhovnicească, te scotea aproape imperceptibil din strânsoarea timpului care de obicei ne aleargă zorit și ne aruncă nemilos în avalanșa grijilor de fiecare zi. Evocările doamnei Aspazia din anii negri de detenție te țineau țintuit în scaun ceasuri întregi, cu trupul nemișcat în încremenirea tăcută a timpului.

Fiecare rostire a doamnei Aspazia îți îmbăia sufletul în apele curățitoare ale Cuvântului născut din adânc de suferință și din neprihănită iubire față de Dumnezeu și față de om. Dintr-odată durerile tale, care până atunci păreau copleșitoare și de neîndurat, deveneau ușoare ca fulgul în fața munților de suferință pe care sufletul doamnei Aspazia, oțelit de amare încercări, i-a mutat mereu, din loc, cu armele credinței.

Poate că cea mai însemnată lecție de viață pe care doamna Aspazia ți-o încredința cu o delicatețe care îți topea ghețarii ascunși în talazurile inimii, era lecția iubirii de aproapele prin asumarea crucii suferințelor. Pentru doamna Aspazia, suferința era o treaptă peste care nu puteai să pășești în urcușul spre desăvârșire, iar încredințarea că ai adunat în tainițele sufletului tău comoara iubirii nemincinoase era ca aceasta din urmă să fi trecut prin focul curățitor al suferinței. Din preaplinul iubirii de Dumnezeu care mai mereu îi umplea inima, lacrimi sfioase se iveau adeseori în ochii doamnei Aspazia și frângeau tăria cuvintelor ei, prefăcându-le în șoapte domoale, aproape stinse.

Uneori o puteai auzi comparându-se cu „misticii”. Dorul ei de Dumnezeu era atât de fierbinte încât îi mistuia adâncul inimii, iar vorbirea ei cu Cel în mâinile Căruia își așezase sufletul din tinerețe, era vie și limpede ca mărgeanul. Între ea și Dumnezeu, ca de altfel și în relațiile ei cu semenii, compromisul sau jumătățile de adevăr nu aveau ce căuta. Intransigența ei față de principiile de la care nu acceptase să abdice o viață întreagă, devenise asemenea numelui pe care îl purta – de oțel – și nimic nu o putea clinti din convingerile ei, lămurite în experiența de foc a atâtor ani de dureroasă pătimire.

În preajma doamnei Aspazia, tot ceea ce părea fără noimă, se încărca de sens. Înțelegeai că gestul, făcut la întâmplare și care la prima vedere ți se părea banal și lipsit de semnificație, era de fapt învelișul tainei sufletului tău al cărei miez nu avuseseși răbdarea sau pătrunderea duhovnicească de a-l desluși la timpul lui.

Pentru doamna Aspazia nimic din ceea ce se petrecuse în existența ei, nu era întâmplător. Fiecare amănunt, fiecare nod, care îi curmase în trecut depănarea lină a firului vieții, însemna intervenția promptă a proniei dumnezeiești în curgerea destinului ei.

Model de dârzenie și de jertfire până la uitarea totală de sine, doamna Aspazia va rămâne de–a pururi vie în inimile noastre prin nobila și distinsa ei prezență ce încălzea sufletul tuturor celor care au simțit îndemnul lăuntric de a-și pleca fruntea zbuciumată de întunecate gânduri în căușul mâinilor ei pironite odinioară pe Cruce.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 57)