Posts Tagged 'deţinut politic'


PREOTUL DUMITRU C. POPESCU – UN MODEL DE SLUJIRE ȘI DE APĂRARE A CREDINȚEI STRĂMOȘEȘTI ȘI A NEAMULUI ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE, de Pr. Drd. Mladin Constantin


Considerații preliminarii

Vremurile tulburi din istoria neamului nostru ne-au scos în cale personalități care să le răzbească și să le îmblânzească. În perioada de teribile prefaceri sociale, dar mai ales de prohibiție religios-culturală, personalitatea Patriarhului Justinian Marina a dominat și convins autoritățile să tolereze cât mai mult clerul și activitățile întreprinse de acesta. Mai mult de atât, în vremea păstoririi sale, preoții deținuți în temnițele comuniste pentru diferite învinuiri aduse pe nedrept au găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea lor în viața misionară a Bisericii. Un astfel de exemplu este și cel al Preotului Dumitru C. Popescu, participant decorat la Cel De-al Doilea Război Mondial și încarcerat pe nedrept timp de șapte ani, fără a avea parte de proces, la diferite închisori din țară.

Preotul Dumitru C. Popescu. Repere biografice

Părintele Dumitru C. Popescu s-a născut în comuna Șipotu, Județul Gorj[1], Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, din părinții Constantin și Nastasia, la data de 24 mai 1919, tatăl având profesia de perceptor și mama de menajeră. După mărturia fiicei părintelui, a doamnei profesor Luminița Anghel, părintele s-a născut în data de 1 mai, însă fiind necesară înfățișarea pruncului la ofițerul Stării Civile, acest lucru a fost posibil abia în data de 24, dată consemnată și în actul emis de Primăria Șipotu în prezența martorilor. Mai târziu, acest act este întărit de Certificatul de Naștere cu nr. 21 emis în data de 29 mai 1919 de Sfatul Popular al Comunei Turburea[2].  A fost al doilea copil din șase câți a avut familia Popescu, respectiv patru băieți și două fete. Primul copil, un băiat pe nume Victor, va deveni tot preot, slujind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, cu un real talent literar, frecventând cercurile intelectualilor conduși de Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu care a avut o strânsă prietenie. După moartea fratelui său, grija pentru scrierile părintelui Victor au căzut pe umerii părintelui Dumitru, continuând corespondența cu Mitropolitul Bartolomeu Anania[3]. Cel de-al treilea copil, Costică, va deveni învățător în satul natal. Gorel, cel de-al patrulea băiat va lucra la CFR. Cele două fete, Anica și Ioana, nu au avut ocupație, cea din urmă, Ioana fiind și nașa de botez a fiicei părintelui.

Studiile primare și gimnaziale le-a terminat la Școala din Șipotu. După terminarea acestora s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit al II-lea din 35 de elevi, în anul 1939, diploma având numărul Ministerului 10094/940 și numărul Seminarului 92[4].

De la erou de război la deținut politic

După terminarea Seminarului, până în 1946 a fost înrolat în Cel de-al II-lea Război Mondial. A luat parte activ la război între 5 mai 1943 și 2 martie 1945 pe front în Regimentul 95 Infanterie. În acest timp a avut și ocupația de grefier al regimentului, dar a fost și spitalizat timp de câteva zile, între 20 iulie 1943 și 2 august 1943. În timpul războiului a fost decorat în două rânduri pentru merite excepționale, prima oară la data de 18 octombrie 1943, cu „Serviciul Credincios” cu spade, cls. a 3-a, OZ 238/1943 P.A. și a doua oară la data de 1 ianuarie 1944,  decorat cu „Bărbăție și Credință” cu spade, cls. a 3-a, OZ 264/1944 P.A[5]. Ca o recunoaștere a acestor merite pe frontul de luptă, i s-a conferit mai târziu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945” prin decretul 110/1995[6].

După război, s-a căsătorit cu Păun Constantina, după cum reiese din actul Stării Civile cu numărul 68, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Filiași, Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, având o fiică, pe care o botează Luminița, cea care mi-a mărturisit ceea ce părintele a îndurat în anii de detenție din timpul regimului comunist și care reprezintă un tezaur de informații istorice ce pot fi probate cu ușurință de viitoarele cercetări.

Odată cu încheierea războiului și revenirea în Oltenia este numit Preot la Parohia Slătioara Maramureș, începând cu data de 1 iulie 1946, ca mai târziu să devină misionar, succedându-se la parohiile Cleanov și Valea lui Câine. De aici, la data de 5 august 1948 i se desface contractul de muncă, fiind arestat sub acuzația de „omisiune de denunț”, nedorind să denunțe pe bunul său prieten, preotul Ioan Popescu de la Parohia Prejmer, din împrejurimile Brașovului. Atât părintele Dumitru cât și părintele Ioan au fost acuzaţi că aveau simpatii legionare. Prin nedenunțare, părintele Ioan nu a fost niciodată arestat, mulți ani după eliberarea părintelui Dumitru întâlnindu-se și efectuându-și unul altuia vizite la domiciliu. Putem spune că șapte ani de detenție au fost și prețul unei prietenii adevărate între frați de slujire a lui Hristos. Continue Reading »



A trecut la Domnul o „doamnă” a temnițelor comuniste – Meri Constantinescu (Maria). Veșnică să-i fie pomenirea alături de ceata sfinților din temnițele comuniste!


mary-constantinescu-1Zece ani a stat în închisoare Maria Blaj Constantinescu, sibiancă prin adopţie. Şi nu a fost întemniţată pentru că ar fi furat şi nici pentru că ar fi înşelat pe cineva, ci pentru că regimul politic comunist a trecut-o în rândul duşmanilor noii orânduiri. Aşa se face că încă înainte de a fi împlinit vârsta de atunci a majoratului, 21 de ani, a fost de două ori arestată, iar la 24 de ani a fost condamnată la închisoare. Pentru zece ani.
La Mislea şi Miercurea Ciuc, la Politici, adică la Deţinuţi politici, şi-a petrecut Maria Constantinescu zece ani din viaţă. Se întâmpla la jumătatea secolului trecut, secol în care 76.000 de oameni (conform www.crimelecomunismului.ro) au fost întemniţaţi în închisorile comuniste. Unii au păşit din nou pe un pământ neîngrădit de sârmă ghimpată, abia după ani lungi de suferinţă, alţii şi-au dat sufletul acolo, în temniţă. Maria Constantinescu se numără printre cei care au scăpat cu viaţă, printre cei care au reuşit să îşi continue viaţa, să îşi întemeieze o familie şi să îşi crească copiii, în ciuda faptului că stigmatul de „deţinut politic” avea să o urmărească şi pe ea şi familia ei, încă vreo trei decenii.

De pe băncile facultăţii, în închisorile comunismului

Avea vreo 20 de ani în momentul în care comunismul prelua puterea în România. Era studentă şi avea şi origine nesănătoasă, din chiaburi bănăţeni. În plus, s-a numărat printre tinerii intelectuali care au înţeles să lupte împotriva instaurării comunismului în România. Aşa se face că a fost arestată de două ori, iar la 24 de ani a fost condamnată la zece ani de închisoare, ca deţinut politic. Aşa începe povestea Mariei Constantinescu în închisorile comuniste şi ea, povestea, ar putea fi rezumată în câteva fraze, numai că în spatele cuvintelor se ascund o voinţă şi o puterea nebănuite, o dragoste de patrie, care astăzi, în secolul XXI, este adeseori considerată… demodată. Din această dragoste de ţară şi de neam, Maria Constantinescu, asemenea alte multor mii de oameni, a fost bătută, a fost întemniţară, a suferit de foame şi de frig.
Bătută a fost în perioadă petrecută la Securitate, adică în zilele când tortura era mijloc de a smulge mărturii: „te bătea până te lăsa leşinată apoi deşerta hârdăul cu apă pe tine să te trezeşti şi te bătea iar. Apoi mergeai în celulă cu cămaşa udă pe tine; haină nu aveai…, s-a dus bătaia aia”, povesteşte Maria Constantinescu cu o privire mult mai senină decât te-ai aştepta. Înţelege acum că oamenii care o băteau, gardienii şi miliţiencele erau mulţi dintre ei victime ale aceluiaşi sistem care o întemniţase şi pe ea: „Omul care era pus să te bată era un om simplu, nu ştia prea multe; aşa l-au şi ales: să nu ştie multe, să poată fi condus. Miliţiencele – unele nu ştiau că vor ajunge la închisoare. Erau uimite de noi, de femeile de la Deţinuţi politici pentru că vorbeam frumos, mulţumeam pentru orice… Se întrebau şi ele ce rău am făcut încât să fim închise”. Acum, Maria Constantinescu e mulţumită că, în ciuda bătăilor şi chinurilor, nu a băgat pe nimeni în închisoare, nu „a turnat” pe nimeni: „Regula era una: dacă te lua şi te întreba de informatori, nu spuneai pe nimeni din afară, spuneai oameni care erau deja închişi, cărora nu aveau ce să le mai facă”. Continue Reading »