Posts Tagged 'despre Sfintii Martiri din temnitele comuniste'


PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ, NEOBOSITUL ATLET AL LUI HRISTOS


MATERIAL REALIZAT DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Motto: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”. 

ÎNCEPUTURILE UNEI VIEȚI DE LUPTĂTOR

„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.

„Sunt Alexandru Ștefănescu, actualmente monahul Atanasie de la Mănăstirea Petru- Vodă. Numele meu de «copertă» este Sandu Lăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Așa obișnuia să se prezinte credincioșilor cel care s-a considerat în toată viața lui „român până în străfundurile ființei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi[1], Alexandru Ștefănescu a văzut lumina zilei în același an, 1919, în care venea pe lume și marele duhovnic al neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Cărările vieții lor se vor întretăia și la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere și demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.

Încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferința se va înscrie ca o constantă nelipsită în viața sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea să moștenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârșită de sine și să urmeze până la moarte crezul înaintașilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru țară”.

Anul ascensiunii Mișcării Legionare pe scena politică a țării (1937) îl găsește pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei, ca secretar al șefului de județ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uria și de pe şantierul sediului din Gutenberg, cu suflet dăruitor de mângâiere pentru cei aflați în nevoie, își va asuma cu multă conștiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredința în cadrul Mișcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”[2]. Prigoana și asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoșa pe inimosul Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolați în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”[3].

monahul atanasiePRIMA ARESTARE ȘI DETENȚIE DE LA CHIȘINĂU

„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”

În urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în țară, din 29/30 noiembrie 1938, Alexandru Ștefănescu va fi arestat la puțină vreme după ce se refugiase de la București la Iași, fiind condamnat la doi ani şi şase luni de temniță. Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a., va fi eliberat în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei și începutul sfârșitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea Chișinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenție impus de comandantul Manaru: „Este o boală la acești comandanți de închisori mediocri, nulități, să facă mereu despărțiri, zidiri. Acest dement Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă și înghețau și mureau acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deținut era de 4 lei și 80 de bani. Mălaiul era și foarte prost, deșeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.

arestare „DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ. AȘA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.

Scurta detenție nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoș Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuși să preia Casa Verde, cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureștiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul psihologic a fost mare. Acțiunea ca să reușească, a fost antedatată. Am reușit să-l dăm jos pe rege. Am împărțit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărțeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenții regelui. M-au prins în urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectura la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului și ale celorlalți. În ziua de 4 sep­tembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziție ca legionarii să fie eliberați, printre care eram și eu. Noi ne așteptam la împușcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgați mințile în cap!». Când ne-au dat drumul, în Bulevardul Elisabeta, erau puși unii cu puști pe brânci să ne împuște dacă nu ieșeam pe un anume coridor”.

Numirea unui guvern legionar la București, în septembrie 1940, va aduce schimbări noi pe traiectul vieții luptătorului Alexandru Ștefănescu: va fi trimis ca șef de sector în județul Romanați, funcție pe care o va deține doar până în anul 1941, când în urma eșecului așa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mișcării Legionare.

DEȚINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORȚII” A AIUDULUI

Urmărit și reclamat de colonelul Rioșanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ștefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul și sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credință neclintită și urcuș năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!”. În caznele pustiitoare ale temniței, doar focul credinței vii și nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînțelesuri și zbuciumări de gând care pe cei mai mulți deținuți îi adânceau în mlaștina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au prețuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”. 

În anii amari și înveliți în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării și perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar și în lagăr, fizic ai dispărut, ești un număr. În piept aveai o tăbliță de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Așa era și în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect și cinstit să descrii așa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deși e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deținuți, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Știu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfășoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai așa e posibil să înțelegi de ce a fost așa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o școală a vieții, un lung exercițiu de cultivare a virtuților creștine, un creuzet al celor mai alese valori: „Închisoarea nu e grea prin ziduri, deși și asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplicăȘi regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun și cum sau format ierarhiile și valorile în închisoare. Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute. Continue Reading »



PĂRINTELE BORIS RĂDULEANU – PE URMELE LUI HRISTOS ÎN IADUL GULAGULUI COMUNIST


galina raduleanuPărintele Boris (Babcenco) Răduleanu, tatăl doamnei Galina Răduleanu (medic psihiatru și fost deținut politic) s-a născut la 22 iulie 1905, în satul Izbeşti, jud. Orhei din Basarabia, fiind al 11-lea copil al preotului Grigore Babcenco şi al prezbiterei Ana, născută Căţărău. A făcut şcoala primară la Mănăstirea Curchi, jud. Orhei, apoi Seminarul inferior și pe cel superior la Chişinău. În anul 1926 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la cea de Litere şi Filosofie de la Cernăuţi pe care le-a absolvit în anul 1931. În același an s-a căsătorit, iar la 7 februarie 1932 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Chişinău, pentru parohia Răduleni, jud. Soroca. Implicarea cu trup și suflet în viața duhovnicească a comunității și legătura vie cu sătenii din Răduleni îl vor face să-și schimbe mai târziu numele de la denumirea satului. În 1936 va fi trimis ca preot slujitor la Catedrala veche Sf. Nicolae din Bălți. Mitropolitul Tit Simedrea, care îl preţuia mult pentru înzestrarea lui intelectuală şi râvna sa duhovnicească, îi va înlesni o bursă de studii în Franţa şi Anglia, între anii 1937-1938. Astfel, timp de un an de zile va studia la Paris la Institutul Saint-Serge alături de cei mai vestiți teologi ai diasporei ruse, stabiliţi în acea vreme în Occident.

Reîntors la Bălţi, îşi va relua activitatea de preot slujitor, dar concomitent se va implica și în publicistică, fiind redactor sau colaborator al mai multor reviste: Credinţa noastră, Foaie duminicală, Însemnări creştine. Totodată se va dedica şi activității didactice, ca profesor la Seminariul teologic şi la liceele din localitate. După ocuparea Basarabiei, din 1940, se refugiază, fiind numit preot la biserica Hagi Enus, din Craiova, unde rămâne doar un an, reîntorcându-se la Bălţi, odată cu trupele române. Aici, va reface biserica Sfântul Nicolae, distrusă de bombardament, clopotniţa şi casele parohiale. Deşi nu era preot militar, nu va fi scutit de front, fiind trimis ca preot în linia întâi pe Nipru, cu divizia a IV-a Munte, batalionul 14. După ocuparea Basarabiei, din 1944, se va refugia a doua oară, de data aceasta la Lugoj, unde va sluji ca preot la Catedrala Ortodoxă, fiind totodată profesor de religie la liceele din localitate.

galina raduleanuÎn 1948 se va muta la Bucureşti la parohia Chitila. Catehezele însuflețite și activitatea sa publicistică împotriva regimului vor atrage atenția Securității care îi va întocmi cu mult zel capetele de acuzare pentru trimiterea în instanță. Preotul Boris Răduleanu va fi arestat în 14 martie 1960, după o anchetă dură de un an şi jumătate în cursul căreia a fost avertizat că nu va mai ieşi viu din închisoare. Va fi condamnat la 10 ani de temniţă pentru catehizare şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva comunismului între anii 1932-1944. După o trecere scurtă prin Jilava, va fi încarcerat la Aiud unde va respinge cu hotărâre aşa-zisa reeducare. Dr. Galina Răduleanu, fiica părintelui Boris, ne mărturisește: „Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii în catacombe, pentru că atitudinea definitorie a lui era lupta. O luptă dusă pentru adevărul în Hristos, pentru dreptatea Lui şi binele acestui neam. O luptă dusă până la sfârşit, chiar cu preţul sacrificării atât a propriei libertăţi, cât şi a copiilor săi, după cuvântul Mântuitorului Hristos: «Cine iubeşte pe fiu sau pe fiica lui mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine»”. Adeverind cuvântul evanghelic, cei doi copii ai părintelui Răduleanu vor deveni și ei victime ale regimului totalitarist. Tânăra absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, Galina și Mihai, student la Politehnică, vor fi arestați și vor fi puși în libertate odată cu Decretul de amnistie din 1964.

După eliberarea din închisoare, părintele Boris va fi nevoit să plece din Bucureşti, slujind ca preot în satul Roşiori, jud. Ialomiţa, cu aceeași dăruire ca înainte de a trece prin ciurul temniței, până în anul 1975 când va fi pensionat. Va mărturisi cu dârzenie și cu demnitate, până la sfârșitul vieții (19 decembrie 1990), credința sa fierbinte în Dumnezeu și crezul lăuntric pentru care s-a jertfit cu atâta lepădare de sine, pe altarul țării în gulagul comunist.

Din pronia lui Dumnezeu și prin grija familiei s-au păstrat până astăzi în manuscris caietele în care părintele Boris Răduleanu obișnuia să-și însemneze „gândurile de ocazie”, în perioada de după eliberare. Rândurile de mai jos sunt frânturile de gând ale părintelui și lumină din lumina sufletului său mărturisitor și iubitor de Dumnezeu. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu în dialog cu camaradul Grigore Caraza


DE LA ROMÂNIA MARTIRULUI CURAT AL NEAMULUI – LA ROMÂNIA CARE NU ESTE CAPABILĂ SĂ DEZROBEASCĂ O BASARABIE

carazaAIUDUL – ELITA CREȘTINISMULUI NOSTRU ORTODOX

G.C (Grigore Caraza): Spuneați la un moment dat, într-un interviu, că România profundă a avut poate mai mult de câștigat de pe urma comunismului decât în zilele noastre. La ce vă refereați?

P.J (Părintele Justin): Domnule, adevărul și esența vieții unui individ ca și ale unei nații, apar nu din strălucirile băilor și ale stațiunilor și ale belșugului. Apar din constrângere, din suferință, din greu.

A fost o generație de oameni care s-au jertfit.

PJ: A fost o generație care s-a jertfit și a creat viitorul României noastre. Viitorul României noastre, când spun, nu mă gândesc la o generație de-a noastră sau care va veni. Nu. Generația neamului nostru e trecut, prezent și viitor. Și care este, în sfârșit, puterea și forța noastră în viitorul nostru? Este tocmai această suferință puternică. A fost mai puternică decât ne închipuim noi. Povestea cineva că la Râpa Galbenă s-a făcut o groapă, s-a adâncit din cauza ploilor. Și ce-au găsit acolo? Trei cadavre. Două femei legate în sârmă, cu picioarele legate în sârmă.

GC: Cu picioarele legate în sârmă?

PJ: Și un deținut politic. Un fost deținut politic, cu capul tăiat, cu țeasta în două, cu creierul scos din ea și aruncat.

GC: Aveau nevoie comuniștii de creierul lui.

PJ: Și acolo, interesant că s-au găsit și vata și tifonul cu care au operat de i-au făcut chinurile acestea groaznice. Da. Vedeți dumneavoastră cât martiraj s-a produs în țara asta! Dar au fost centrele acestea mari de chin Piteștiul, Aiudul și Gherla. A fost forța cea mai puternică de rezistență a nației noastre. De aceea, nu se vorbește despre Aiud, așa cum se vorbește cu ușurință despre oricare închisoare. Să vorbești despre Aiud, pentru că aici a fost adevărata ură a ateismului manifestată împotriva creștinismului!

grigore carazaGC: De ce părinte? De ce a fost Aiudul? Vă rog să spuneți.

PJ: Aiudul a fost elita creștinismului nostru ortodox. Și aici a fost reprezentată de generațiile ’48, ’64. Aici au fost executate generațiile din 1948-1964.

GC: 1964, da. Vă rog să explicați cu Râpa Galbenă, ce s-a întâmplat acolo? Bănuiesc că nu toți știu de Râpa Galbenă.

PJ: Domnule, Râpa Galbenă e un deal acolo în coasta Aiudului și aici se aduceau toți morții din închisoare. După ce stăteau două, trei zile, patru, cinci zile la morgă, păi nu mai încăpeau în camera aceea. Noi ieșeam la plimbare când și când și treceam prin fața camerei acesteia, morga. Și-apoi treceam și erau câte două, trei trupuri care nu mai încăpeau înăuntru, le lăsau afară. Și seara, noaptea, de la o oră destul de înaintată, poate și după două, trei noaptea, puneau câte un cadavru sau două într-o căruță cu un cal sau doi cai. Să le zicem cai, că de fapt erau niște mârțoage de abia întreținute cu ce se putea pe acolo din cojile pușcăriașului. Și când treceau prin poartă, domnilor, băgau o țeavă. O țeavă, o suliță mai bine zis. O suliță în regiunea inimii și îl înțepau să vadă dacă nu cumva mai trăiește.

 GC: Deși mort, cu o suliță mare îl înțepau încă de 4-5 ori în inimă, să nu cumva să fie moarte aparentă.

PJ: Să nu fie moarte aparentă sau să simuleze, că așa de mult se temeau de „bandiții” ăștia din închisoare, încât se temeau și de umbra lor, domnule!

grigore caraza REZISTENȚA DIN MUNȚI – MAI ANEVOIOASĂ DECÂT VIAȚA NOASTRĂ DIN CELULĂ

GC: Dar bandiții ăia din închisoare erau legionari. Și pentru asta Aiudul a fost ales, pentru legionari.

PJ: Prin munții Brașovului, munții Făgărașului, au fost foarte mult chinuiți legionarii care nu se predaseră încă comunismului. Comunismul le-a dat de lucru așa de mult, încât le-au trebuit vreo doi ani de zile ca să curețe munții, de oamenii aceștia care stăteau ierni întregi, în îngheț și nu puteau să aprindă un chibrit pentru că dacă făceau ceva, ațâțau oleacă de foc, se vedea fumul și era un indiciu pentru Securitate care venea și te lua de acolo de unde iese fumul. Așa încât acolo stăteau. Și cu copil mic crescut acolo. Cum îl cheamă pe băiatul acela crescut de la șase luni până la patru ani, crescut între deținuții aceștia?

GC: Unde crescut?

PJ : Crescut în munții Făgărașului.

GC: A, în munte. Da. Știu, dar nu îmi amintesc.

PJ: Foarte interesant și faptul acesta, cum femeia asta l-a purtat la piept, ani de zile să nu înghețe, să nu moară, să trăiască acolo, să ducă mai departe victoria tatălui său, care murise, de altfel, căzuse în mâinile comunismului. Ei bine, urgia aceasta cu care s-au chinuit… Aceștia care veneau, în sfârșit, din Germania, erau întreținuți. Apărea câte un avion, din când în când și le lansa alimente, până ce a aflat, de altfel, Securitatea. De ce erau întreținuți? Pentru că, de afară nu se puteau introduce deținuții aceștia, fugarii aceștia, pentru că totul era în Securitate. Toți informau despre orice mișcare și despre orice om străin ar fi venit, cine a intrat aici, cine a venit, ce li s-a dat și totul în amănunt. Continue Reading »