Posts Tagged 'despre deznadejde'


Marin Răducă: Despre cum biruim frica și deznădejdea


Ați avut vreodată gânduri de necredință în închisoare?

Noi aveam acolo diavolul încarnat în comunistul respectiv care căuta să trecem de partea lor, să primim reeducarea. Dacă mi-aș fi pierdut credința și nădejdea în Dumnezeu, sigur că m-aș fi aruncat în brațele lor, aș fi ajuns să-L batjocoresc pe Dumnezeu. Și, bineînțeles, că toată cheia este ca atunci când crezi cu adevărat în Dumnezeu, să-ți predai viața în chip total în mâinile Lui pentru că am fost puși în situații când erau să ne împuște. Când cineva te chinuie prin foame, prin frig, prin tot felul de metode draconice, iar ție îți vine îndoiala și o primești, atunci ești deja pierdut pentru că vine imaginația și întărește această îndoială. Ne spuneau de multe ori: „Voi nu sunteți oameni. Aveți acasă părinți, aveți surori. De ce nu vreți să ieșiți afară, că noi vă oferim această posibilitate de reeducare? Dar dacă voi vă păstrați credința în Dumnezeu, nu vă putem elibera”. Și veneau cu tot felul de momeli. Când nu stăteai de vorbă cu ei, te trimiteau în carceră. Iarna, când era gerul cel mai cumplit, te băgau în niște camere cu zid de ciment și paturile erau din ciment și îți azvârleau niște zdrențe rupte ca de pătură. Și închipuiți-vă că am biruit cu credința, cu rugăciunea, prin smerenie, nu cu forța noastră fizică. Dar au fost și oameni care, de frică au murit. Alții au trecut de partea lor. Deci, unde ne duce duhul lui Dumnezeu? Îl avem pe Iuda și îl avem pe Sf. Ap. Petru care de frică s-a lepădat dar nu și-a pierdut încrederea în iertarea lui Dumnezeu.

Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu indiferent de păcat. Păcatul nu e mai puternic decât dragostea lui Dumnezeu și decât pocăința pe care ne-a lăsat-o. De aceea, nu trebuie să judecăm pe nimeni, nici pe cei care au căzut pentru că ei au luat această cruce să lupte pentru Dumnezeu și neamul lor, dar crucea a fost atât de grea încât mulți au căzut și nu s-au mai ridicat și tot mulți au fost care au căzut, dar apoi s-au ridicat. Dumnezeu ne știe slăbiciunile, știe că satana ne încearcă în toate felurile. Tot ce ni se întâmplă nouă, ni se întâmplă pentru că Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne încerce. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul și puterea Lui pentru că numai cu forțele noastre trupești nu putem sta împotriva acestui fost înger care a stat aproape de Dumnezeu. El are o forță de neînchipuit! Continue Reading »



MONAHIA FOTINI: PENTRU CEI CE L-AU PIERDUT PE DUMNEZEU. SOLUȚIA SFÂNTULUI SILUAN


EDITORIAL REVISTA ATITUDINI NR. 71

de m. Fotini

„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” – este mesajul transmis de poate cel mai mare dintre sfinții de pe urmă ai Bisericii, Sf. Siluan Athonitul, către omul contemporan, căzut în abisul deznădejdii, angoasei, singurătății și părăsirii lui Dumnezeu. Dar ce este oare părăsirea lui Dumnezeu? Această ispită cu care S-a confruntat Însuși Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit pe Crucea pătimirilor, înainte de a-Și da Duhul în mâinile Părintelui Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit[1]?… Aceasta Mântuitorul nu o spune însă, referindu-Se la Sine, pentru că nu era cu putință ca Fiul, Cel ce este în sânul Tatălui, să fie despărțit de Tatăl, cel mai înainte de veci. Ci strigătul Mântuitorului pe Cruce reprezintă strigătul de disperare al omenirii care a rămas fără Dumnezeu și L-a părăsit, omorându-L. Omenirea L-a alungat pe Creator dintru sine iar El, Dumnezeu-Omul, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, nu însă fără a-i încredința Tatălui pe cei ce cred în El și se fac părtași Duhului: „Și Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu[2]. Astăzi, mai mult ca niciodată, generația Nietzscheană care L-a alungat pe Dumnezeu din lume, prin celebrul slogan: Dumnezeu a murit! Trăiască Supraomul, emite ecourile necredinței și deznădejdii, răsunând cu putere multă. De fapt, în fiecare din noi zace un supraom, care dorește să fie puternic prin sine-însuși, să stăpânească lumea și universul și să Îi ia locul lui Dumnezeu, devenind propriul său dumnezeu. De fiecare dată când stăruim în voia noastră proprie, tindem spre exacerbarea umanității fără Dumnezeu, Îl alungăm pe Dumnezeu din noi înșine.

Să ne amintim cine este cel ce a vrut mai înainte de toți să fie mai presus decât Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune lăcaşul meu, în fundurile laturii celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad,  în cele mai de jos ale adâncului”(Isaia 14:12-15). În iubirea Sa desăvârșită, Dumnezeu a creat ființele înțelegătoare, atât pe înger, cât și pe om, cu libertate, pentru că nu poți iubi decât asumat, în libertate, din proprie voință. Dacă până și îngerii, ființe imateriale, pot cădea din dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai ușor omul, care este limitat de trupul său. După cum lesne se poate observa din textul prorocului Isaia, pricina căderii lui Lucifer, mai marele cetei heruvimilor, nu a fost alta decât mândria, înălțarea de sine, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, Cel care L-a creat. Cugetul său mândru nu este altceva decât dorința de auto-îndumnezeire, dorința de a atinge perfecțiunea prin noi înșine, principiu după care se ghidează și societatea de azi, căutând cu disperare auto-vindecarea, perfecționând știința și îndumnezeind-o. Perfecțiunea nu poate subzista în afara Iubirii; când săvârșim ceva prin noi înșine, fără Creator, în afara lui Dumnezeu, călcăm legea Iubirii și alunecăm din Har, precum Lucifer a căzut, pogorându-se la iad. Continue Reading »