Posts Tagged 'deschiderea bisericilor'


Pr. Prof. Vasile Păvăleanu: Gânduri referitoare la modul primirii Sfintei Împărtășanii


Sfânta Împărtășanie stă în centru vieții creștine și în jurul acestui adevăr gravitează spiritualitatea ortodoxă. Ea reprezintă comuniune cu Hristos (Ioan, 6, 56), arvuna vieții veșnice (Ioan 6,58), actualizarea permanentă în mod nesângeros a Jertfei sângeroase a Mântuitorului Iisus Hristos (I Corinteni 11, 26) , precum și integrare în Trupul Cel tainic sau mistic al lui Hristos adică Biserica Sa cea Sfântă (I Corinteni 10, 17).

În ceea ce privește Euharistia, se poate face distincție între Taina în sine care înseamnă Trupul și Sângele Domnului prezent real în elementele euharistice și modul administrării ei primitorului ce se apropie „ cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Desigur, modul administrării corespunde credinței sau eventual puținei credințe sau chiar necredinței primirii Sfintei Împărtășanii. Puțina credință, necredința precum și mulțimea păcatelor caracterizează starea de nevrednicie care are efecte negative asupra celui ce cutează a se împărtăși astfel, precum spune sfântul Apostol Pavel: „oricine va mănânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar. Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă luiși mănâncă și bea, (I Corinteni 11, 27-29).

În istoria liturgică a Bisericii conform marilor liturgiști precum Ene Braniște[1], modul administrării Sfintei Împărtășanii a variat de la primirea Sfântului Trup în palmă și sorbirea Sfântului sânge din potir așa cum  se cuminecă preoții, sau primirea Sfântului Trup înmuiat în Sfântul Sânge, ca mai apoi apoi să fie folosită drept instrument al administrării Dumnezeieștilor Taine lingurița[2]. Despre vechimea linguriței în practica liturgică, aceiași liturgiști presupun perioada precalcedoniană (451) plecându-se de la argumentul că și bisericile necalcedoniene folosesc acest obiect liturgic. Alții afirmă că Sfântul Sofronie în viața Cuvioasei Maria Egipteanca ar fi împărtășit-o pe aceasta folosind lingurița așa cum apare și în iconografia veche.[3] Trecând peste părerile personale ale liturgiștilor și peste diferitele practici care au existat în primul mileniu, toți sunt de acord că folosirea linguriței s-a practicat în secolele VIII și IX în Antiohia și Ierusalim ca mai apoi să se generalizeze în tot Răsăritul Ortodox în secolele al XI-lea și al XII-lea[4].

Împotriva practicii romano-catolice de a împărtăși numai cu Trupul nu și cu Sângele (ostia), folosirea linguriței era o dovadă evidență a rânduielii ortodoxe de împărtășire a mirenilor sub ambele forme adică și cu trupul și cu sângele, după porunca Mântuitorului(Matei 26, 26-28; I Corinteni 10, 16-17).

Drept aceea, de cel puțin 1000 de ani, lingurița face parte dintre obiectele liturgice, consacrată printr-o rugăciune de sfințire[5], iar istoria Bisericii nu cunoaște nici un caz de îmbolnăvire din cauza împărtășirii mai multor credincioși cu o singură linguriță, deși au fost multe epidemii și molime, unele din ele foarte severe.

Aș mai adăuga că în anumite condiții speciale, de exemplu în vremuri de prigoană, au existat și moduri speciale de împărtășire. De pildă, în primele veacuri, precum citim în Viețile sfinților, martirii purtau Sfânta Împărtășanie într-o amuletă, sau o cutiuță atârnată la gât și înaintea jertfei supreme se cuminecau singuri. Această idee este descrisă și în romane celebre religioase preum Qvo Vadis, Martirii, Fabiola, etc.

De asemenea în închisorile comuniste, rezistența prin credință a fost o coordonată foarte puternică, iar primirea Sfintei Împărtășanii era o dorință arzătoare. De pildă, părintele Justin Pârvu povestește că săvârșea Sfânta Liturghie în condițiile concentraționare, iar Sfânta Împărtășanie o punea cu evlavie într-un boț mic de pâine, apoi, în mare taină o așeza pe geamul de la toaletă sau în alt loc la îndemâna deținuților și prin alfabetul morse se indica celor pregătiți unde puteau găsi mărgăritarul cel de mare preț[6].

Tot condiție excepțională poate fi socotită împărtășirea unui bolnav a cărui cavitate bucală este roasă de cancer și el este hrănit printr-un tub implantat în gât în esofag. Am împărtășit un asemenea bolnav folosind siringa pe care apoi am spălat-o într-un vas special, am consumat apa respectivă și apoi am ars siringa și acul.

Excepțiile însă nu pot deveni regulă.

Prin anii ’80 – ’90, în zona Neamțului câțiva preoți cu tendințe înnoitoare și cu mare temere de îmbolnăvire au recurs la următoarele procedee:

  1. Folosirea mai multor lingurițe; într-o cană aveau lingurițele nefolosite cu care împărtășeau pe credincioși, fiecare cu o linguriță, pe care apoi o punea într-o altă cană,(nu cunosc ce făceau apoi cu lingurițele);
  2. Fiecare credincios venea cu lingurița lui, o scotea dintr-un șervețel sau dintr-o batistă curată, preotul o lua și-l împărtășea, apoi îi dădea lingurița înapoi, (nu cunosc ce făcea credinciosul cu lingurița respectivă);
  3. Sterilizarea lingurițelor pentru a da credincioșilor încredințarea că totul este conform unor reguli de igienă, asemenea instrumentarului medical.

Continue Reading »