Posts Tagged 'dascal al rugaciunii'


SF. IGNATIE BRIANCIANINOV, DASCĂL AL RUGĂCIUNII ÎN VREMURI DE PE URMĂ


ÎN CĂUTAREA LUI DUMNEZEU, DIN COPILĂRIE

„Am fost luat, răpit de pe calea cea largă, ce duce la pieirea veșnică și pus pe calea cea strâmtă și dureroasă ce duce la viață”.

La începutul veacului al XIX-lea, la 6 februarie 1807, în familia unui demnitar rus înstărit din satul Pokrovskoie, gubernia Vologda venea pe lume pruncul Dimitrie, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov de mai târziu, „flautul duhovnicesc” al Ortodoxiei, cel care avea să-și facă inima alăută și cuvântul arcuș, îmbrăcându-și sufletul cu neaua Înțelepciunii celei de Sus. Rod al rugăciunii celor doi părinți Alexandru și Sofia, văduviți de bucuria de a-și crește primii doi copii pentru că ei mor în primele zile de viață, Dimitrie va fi încredințat spre ocrotire Sfântului Dimitire Priluțki, făcătorul de minuni din ținutul Vologdei, cel care prin mijlocirile lui a șters lacrimile nerodirii de pe obrazul celor doi tineri, prefăcându-le întristarea în bucuria nașterii de prunci.

Viața tihnită a satului natal, frumusețea meleagurilor care îi desfătau sufletul însetat rugăciune și de însingurare, lectura cărților sfinte vor înrâuri asupra tânărului Dimitrie chemarea monahală de mai târziu prin care se va smulge din tumultul și zarva plină de zădărnicie ale lumii. În ciuda condițiilor privilegiate de trai, a educației alese de care avea parte în casa părintească și a prețuirii de care se bucura din partea fraților și a surorilor lui, sufletul lui Dimitrie nu își găsea odihna, căutând cu înfrigurare lumina veșnicei cunoașteri: „Copilăria mea a fost plină de întristări. Aici văd mâna Ta, Dumnezeul meu! N-am avut cui să îmi deschid inima: am început să o revărs înaintea Dumnezeului meu, am început să citesc Evanghelia și viețile sfinților Tăi. Pentru mine, Evanghelia era acoperită de un văl rareori pătruns; însă ai Tăi Pimeni, Sisoe și Macarie, au avut asupra mea o minunată înrâurire. Cugetul, adeseori înălțându-se către Dumnezeu prin rugăciune și citire, a început încetul cu încetul să aducă pace și tihnă în sufletul meu. Pe când eram tânăr de 15 ani, o negrăită liniște a prins a adia în mintea și inima mea. Eu, însă, nu am înțeles-o. Credeam că aceasta e starea obișnuită a tuturor oamenilor”[1].

DE LA ȘTIINȚA LUMII CĂTRE „ȘTIINȚA ȘTIINȚELOR” – MONAHISMUL

„Am pășit în cariera militară ca și în cea științifică, nu din alegerea și dorința mea. Pe atunci nu îndrăzneam – nu eram în stare să îmi doresc nimic – fiindcă nu aflasem încă Adevărul, încă nu îl vedeam limpede ca să îl doresc!”.

Anul 1822 va fi unul de cotitură pentru Dimitrie și pentru cariera la care visa mai degrabă tatăl lui, dornic să sporească reputația fiului și a familiei sale. Întrebat de acesta pe drumul către Sankt-Petersburg unde avea de susținut examenul de admitere pentru Școala principală de ingineri: „Unde ai vrea să slujești?”, Dimitrie îi răspunde franc și hotărât, deși anticipa reacția împotrivitoare a tatălui său: „Aș vrea să intru în monahism”. Nu venise încă timpul ca ceea ce se limpezise lămurit în adâncurile nevăzute ale sufletului lui Dimitrie, să prindă contur definit și pe cărările văzute ale vieții pământești. Din cei 130 de candidați care concurau în acel an pe 30 de locuri, Dimitrie reușește primul, fiind singurul candidat care întrunea condițiile de a fi admis direct în anul al doilea al Școlii militare. Calitățile intelectuale de excepție, cunoștințele vaste în toate domeniile și distincția caracterului său moral stârnesc admirația viitorului țar al Rusiei, Nicolae Pavlovici, prezent la examenul de admitere de la Petersburg în calitate de general-inspector al inginerilor. În anul 1823, tânărul Dimitrie este înscris în compania de geniu a Școlii de ingineri și pentru meritele sale exemplare este înaintat cu repeziciune la gradul de sublocotenent-inginer.

În paralel cu serviciul militar, frecventează cercurile literare ale înaltei societăți unde se distinge prin talentul poetic apreciat de personalitățile literare ale vremii: Gnedici, Batiușkov, Pușkin. Însă dincolo de fața lucitoare și poleită a lucrurilor, sufletul lui Dimitrie continuă să suspine tăcut după limanul dumnezeirii: „Am pășit în cariera militară ca și în cea științifică, nu din alegerea și dorința mea. Pe atunci nu îndrăzneam – nu eram în stare să îmi doresc nimic – fiindcă nu aflasem încă Adevărul, încă nu îl vedeam limpede ca să îl doresc! Științele omenești, născociri ale minții omenești căzute, deveniseră obiectul atenției mele: către ele tindeam cu toate puterile sufletului; tulburele mele îndeletniciri și simțăminte religioase rămăseseră deoparte. Petrecusem aproape doi ani în îndeletniciri lumești: în sufletul meu se născuse și creștea deja o pustietate grozavă, apăruse foamea, se arătase un dor de neîndurat după Dumnezeu. Îmi amintesc cum mergeam pe străzile Petersburgului în mundir[2] de iuncher și lacrimile îmi curgeau din ochi șiroaie”. Continue Reading »