Posts Tagged 'dan lucinescu'


DAN LUCINESCU ÎN DIALOG CU PR. JUSTIN PÂRVU: „Sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit!”


dan lucinescuFostul deținut politic, supraviețuitor al temutului experiment Pitești, camaradul devotat și fratele de cruce cu Părintele Justin Pârvu, s-a mutat la Domnul în ceata Martirilor și Mărturisitorilor Români din Ceruri. Dumnezeu să-l ierte și veșnică să-i fie pomenirea!

Dan Lucinescu (D.L.): Părinte, suntem în fața unui aparat de filmat, ca să cunoaștem personalitatea matale, cel care ai avut în toată viața o verticalitate, cel care ai început cu pușcăria de la Suceava, cu toate necazurile de la Secu.  Dacă îți aduci aminte, am venit la mata și acolo aveai necazuri, când mi-ai spus: „Eu mă duc în satul la mine și îmi găsesc o chilie sus în munte”, și oamenii au sărit cu toți creștinii și cu ajutorul lui Dumnezeu ai făcut splendoarea aceasta, centrul acesta de spiritualitate. Pentru cei de acum, spune-ne câteva cuvinte care să întărească efortul făcut pe linie verticală, pe linie românească, pentru respectul Bisericii și respectul tradiției noastre naționale.

justin parvu P.J.: Dragii mei, și astăzi port o bucurie pentru că la mănăstirea care este la doi kilometri mai în jos, mănăstire de maici, unde am făcut acolo o așezare monahală, o școală pentru copii, un azil pentru bătrâne care funcționează acum în al doilea an, acolo s-a deschis un laborator de medicamente pentru alinarea bolnavilor noștri și a credincioșilor care vin la mănăstire. Sunt bucuros că Sfântul Sinod a aprobat definitiv a doua mănăstire de maici numită, Mănăstirea de maici de la Paltin. Spre deosebire de Mănăstirea Petru-Vodă, dincolo i-au dat denumirea de Paltin, de la o poiană frumoasă din apropiere. Și interesant este, de altfel, că astăzi se vorbește și se trezește neamul nostru la recunoașterea valorilor generației de la 1924, ale generației de la 1948 care au luat acest jug greu al neamului nostru ca să se răstignească pentru adevărul istoric al trecutului nostru. E ușor să spunem, de pildă, pușcăria Gherla sau să spunem pușcăria Aiudului sau să vorbim despre pușcăria Gherlei sau Pitești, dar aici, socotesc că sunt, cum v-am mai spus și altădată, niște adevăruri care, am putea spune, sunt temelia neamului nostru pe lângă mănăstirile pe care le avem în conținutul nostru ortodox. Socotesc că „mănăstirile” acestea ale pușcăriilor sunt mult superioare locașurilor noastre monahale. Și acest fapt se dovedește numai prin frumoasele descoperiri care se văd în săpăturile de la Râpa Robilor din Aiud unde au ieșit la lumină oseminte binecuvântate de Duhul lui Dumnezeu pentru suferința neamului nostru. Nu mai vorbim despre valorile acestea, despre părintele Grebenea, care în cartea lui vorbește despre istoria întunericului, despre Ioan Ianolide care prezintă cel mai frumos toată structura aceasta a eroismului tineretului nostru. Dacă noi trăim astăzi și ne mai ajută bunul Dumnezeu, apoi trebuie să știți că sunt rugăciunile acestora trecuți în Biserica triumfătoare, că ei au biruit aici în Biserica luptătoare și au trecut dincolo în Biserica triumfătoare și se roagă permanent pentru noi cei de astăzi. Avem sfinți, am avut sfinți, dar trebuie să ne oprim și la acești oameni, la acești tineri, care sunt modelul de viață pentru generațiile viitoare. Ne putem mândri față de alte popoare, poporul grec, poporul iugoslav, poporul bulgar, în conținutul acestei frumuseți a eroismului românesc pentru că aici a fost poarta de intrare în Apus. Aici a fost ostașul, tânărul român cu arma în mână, cu o mână pe plug și cu o mână pe sabie și a apărat civilizația și cultura occidentală. El este cel care s-a sacrificat permanent în apărarea Occidentului.

dan lucinescu la p. justinEste inutil să se spună că noi suntem înapoiați sau că suntem retrograzi. Dar acest retrograd, această înapoiere a apărat civilizația și dezvoltarea Occidentului. Când a fost vorba să-și apere ei propria existență au căzut în mâinile budismului, au căzut în mâinile protestantismului, au căzut în mâna indiferentismului și a păgânismului occidental. Noi, aici, ne mai ridicăm biserici, ne mai ridicăm mănăstiri, ne mai ridicăm schituri, aici mai sunt șiruri de credincioși, la Cuvioasa Parascheva care stau ore întregi, zile întregi să se ducă să sărute mâna unei sfinte, a unui sfânt. Astăzi, de pildă, șirul de credincioși de pe dealul Patriarhiei, de la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie Basarabov, este dovada unei existențe permanente de sărbătoare a unei Ortodoxii românești. Și care mai este rolul acestei Ortodoxii din România? Dacă ați observat dumneavoastră, în jurul nostru, avem țări catolice: Ungaria, avem Polonia, avem toate aceste țări care și-au menținut un duh curat, așa zis, în viața catolică, pe spiritualitatea și fundalul acestei moșteniri. Dar, vă întrebați dumneavoastră, de ce sunt țările acestea catolice, în integritatea lor, unite să mențină un duh? Datorită Ortodoxiei, pentru că credincioșii noștri din toate părțile țării, din zonele catolice, Roman, Bacău, Iași, vin și fac slujbe în bisericile noastre ortodoxe. Și mă gândesc de multe ori că acești credincioși, acești oameni fac adevărata misiune. Conferințele și toate aceste adunări din toată lumea nu au dus decât la hârtii, comunicări și toasturi, dar sunt zero la fapte în realitate pentru că nu s-a ajuns la niciun rezultat. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste


Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox. Continue Reading »