CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 

Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)

PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS

„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).

Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera moartă.

Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).

Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor” (I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate.  Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S. Serafim Joantă).

Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2]. Continue Reading »